ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3500/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și apărările formulate în cauză Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta I.A.L., cadru militar activ în cadrul U.M. XX, a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul de Protecție și Pază solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - anularea hotărârii privind neacordarea compensației lunare pentru chirie, comunicată nemotivat cu adresele din 23 martie 2012 și din 02 mai 2012, adrese emise de către comisiile constituite la nivelul directorului economic și la nivelul eșalonului superior din cadrul S.P.P.

pentru examinarea unor astfel de cereri; - obligarea pârâtului să-i acorde acest drept prevăzut de lege și să-i plătească sumele cuvenite cu titlu de compensație lunară pentru chirie, începând cu data înregistrării raportului scris pe care l-a întocmit, precum și în continuare, pe toată perioada în care îndeplinește cerințele legale în acest sens; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 6854 din 3 decembrie 2014, a respins excepția inadmisibilității, precum și acțiunea reclamantei, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii administrative prealabile este neîntemeiată, având în vedere faptul că la filele 14 (adresa de răspuns a autorității pârâte din 23 martie 2012), 18 (contestația reclamantei), 19 (adresa răspuns a pârâtei din 24 august 2012) dosar există dovada respectării cerinței impuse de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. 2. Pe fondul cauzei, a menționat faptul că, la data de 05 ianuarie 2012, reclamanta a solicitat instituției pârâte analizarea și verificarea îndeplinirii condițiilor privind acordarea compensației lunare pentru chirie, arătând faptul că, din motive temeinic justificate, astfel cum este prevăzut în art. 4 lit. c) din H.G.

nr. 1867/2005, se află în imposibilitatea de a mai locui la adresa de domiciliu unde locuiește fostul soț. Ulterior raportului, reclamanta, printr-o precizare adresată comisiei, își schimbă motivele pentru care solicită compensație pentru chirie, arătând că nu deține spațiu de locuit corespunzător. În urma raportului, comisia de verificare a îndeplinirii condițiilor privind acordarea compensației lunare pentru chirie a constatat că nu sunt depuse documentele cerute de art. 6 din H.G. nr. 1867/2005 și a solicitat reclamantei prezentarea acestora, precum și a unor date suplimentare pentru clarificarea situației. De asemenea, s-a procedat la efectuarea unei anchete sociale la adresa de domiciliu a solicitantei, precum și la adresa unde aceasta locuia cu chirie.

Ulterior Comisia a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea compensației lunare pentru chirie, prevăzute de H.G. nr. 1867/2005 și de Ordinul Directorului S.P.P. nr. 60/2006, și a propus neacordarea compensației, propunere ce a fost aprobată. Analizând raportul și documentele doveditoare prezentate comisiei, precum și declarația pe propria răspundere dată în fața notarului public, comisia a reținut faptul că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, deoarece reclamanta deține în coproprietate cu fostul soț un apartament compus din trei camere și dependințe, cu suprafața de 66,22 mp. Curtea de Apel a apreciat că soluția adoptată în privința reclamantei este legală, deoarece la dosar nu există nicio hotărâre care să probeze faptul că între reclamantă și fostul soț al acesteia a avut loc partajarea bunurilor.

Așadar, reclamanta este coproprietar asupra apartamentului, nefiind incidente dispozițiile art. 4 lit. a) teza finală din H.G. nr. 1867/2005, și nici cele de la art. 3 lit. a) din același act normativ. În opinia primei instanțe, cercetarea îndeplinirii condiției impuse de art. 3 lit. f) din actul normativ aflat în discuție, respectiv ancheta socială care să demonstreze imposibilitatea obiectivă de a locui cu fostul soț, nu prezintă relevanță, deoarece nu s-a probat condiția de la lit. a) a articolului analizat. În plus, instanța de fond a apreciat că situațiile reglementate de art. 4 din H.G. nr. 1867/2005 sunt alternative.

Or, în condițiile în care reclamanta se întemeiază pe aceeași situație de fapt atunci când invocă incidența art. 4 lit. c), în mod logic, situația sa, încadrabilă la lit. a) de la art. 4, astfel cum a invocat, nu se poate încadra în același timp și la lit. c) și a) a art. 4, întrucât lit. c) vizează alte cazuri temeinic justificate decât cele menționate de legiuitor la lit. a) și b) ale art. 4 din H.G. nr. 1867/2005. Prin urmare, lipsa unui spațiu de locuit corespunzător, astfel cum este situația reclamantei, a fost avut în vedere de legiuitor, prin ipoteza, în cazul persoanelor aflate în situația de la lit. a) a art. 4, ceea ce reclamanta nu a probat. De asemenea, prin atașarea atributului „corespunzător” substantivului „spațiu”, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a se raporta la un spațiu adecvat locuirii din punct de vedere al condițiilor materiale, termenul „corespunzător” neraportându-se la imposibilitatea subiectivă de conviețuire cu fostul soț.

3. Recursul declarat de reclamanta I.A.L. În recursul său, reclamanta a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii. În motivarea căii extraordinare de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată: În mod eronat prima instanță a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. a) - f), alin. (2)-(4) și art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările ulterioare, deoarece cererea sa s-a întemeiat pe dispozițiile art. 4 lit. c)) din același act normativ. Curtea de apel nu a sancționat încălcarea de către autoritatea intimată a prevederilor art. 7 alin. (2) teza finală din H.G.

nr. 1867/2005, cu modificările ulterioare, care obliga autoritatea la comunicarea scrisă a motivării soluției de respingere a cererii. 4. Apărările formulate de intimatul Serviciul de Protecție și Pază Intimatul a formulat întâmpinare în care a prezentat istoricul situației de fapt și a răspuns punctual la motivele de recurs. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect: - anularea hotărârii privind neacordarea compensației lunare pentru chirie, comunicată nemotivat cu adresele din 23 martie 2012 și din 02 mai 2012, adrese emise de comisiile constituite la nivelul directorului economic și la nivelul eșalonului superior din cadrul S.P.P.

pentru examinarea unor astfel de cereri; - obligarea pârâtului să-i acorde acest drept prevăzut de lege și să-i plătească sumele cuvenite cu titlu de compensație lunară pentru chirie, începând cu data înregistrării raportului scris pe care l-a întocmit, precum și în continuare, pe toată perioada în care îndeplinește cerințele legale în acest sens; Prima instanță a reținut corect situația de fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată, apreciind că nu poate fi vorba despre refuzul nejustificat al autorității intimate de soluționare a cererii recurentei, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, îl dă acestei noțiuni.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, răspunzând la criticile formulate în recurs, dar și la apărările din întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la modalitatea de soluționare a cererii recurentei Recurenta, cadru militar activ la U.M.

XX, a înaintat raportul personal din data de 05 ianuarie 2012, prin care a solicitat aprobarea compensației lunare pentru chirie, ”în cuantum de 50% din solda lunară, dar nu mai mult decât este prevăzut în contractul de închiriere, începând cu data de 01 ianuarie 2012.”[1] În motivarea cererii, care nu a fost încadrată în drept, recurenta a precizat următoarele aspecte de fapt: - este divorțată, are locuința în București; - nu i s-a atribuit locuință de serviciu, de intervenție sau în căminele din garnizoană ori din fondul locativ de stat cu plata subvenționată a chiriei; - deține în coproprietate cu fostul soț un apartament de 3 camere la adresa de domiciliu; - din motive temeinic justificate este în imposibilitatea de a mai locui la adresa de domiciliu împreună cu fostul soț.

Prin adresa din 14 martie 2012, Comisia pentru acordarea compensației pentru chirie la unitățile care nu au prevăzută în ștatele de organizare funcția de ofițer cu activitatea de resurse umane și la structurile subordonate directorului economic din cadrul Serviciului de Protecție și Pază (în continuare, Comisia) a solicitat recurentei date suplimentare pentru soluționarea cererii, respectiv: - dacă mai deține alte proprietăți imobiliare în București sau în afara acestuia și dacă realizează venituri de pe urma acestora; - indicarea motivelor temeinic justificate pentru care se află în imposibilitatea de a mai locui la adresa de domiciliu împreună cu fostul soț și anexarea documentelor justificative.[2] În răspunsul la această solicitare, recurenta a precizat următoarele aspecte relevante: - în București nu deține alte proprietăți imobiliare, dar în orașul Alexandria deține un apartament de 2 camere proprietate personală, dar nu realizează venituri de pe urma închirierii sale; - motivul principal este lipsa unor relații specifice familiale.[3] Este de observat faptul că, nici în cadrul acestui răspuns, recurenta nu a indicat temeiul juridic concret pe care își întemeiază cererea adresată intimatului.

Pentru soluționarea acestei cereri: - a fost efectuată ancheta socială la domiciliul recurentei, precum și la adresa unde aceasta locuia cu chirie;[4] - a fost audiat în fața Comisiei fostul soț al recurentei; - au fost depuse: hotărârea de divorț, titlul de proprietate pentru apartamentul din București, titlul de proprietate pentru apartamentul din Alexandria, contractul de închiriere pentru spațiul ocupat de recurentă, declarația notarială dată de aceasta cu privire la faptul că este divorțată și se află în imposibilitatea de a mai locui în apartamentul pe care îl deține în codevălmășie cu fostul soț. Prin procesul-verbal din 23 martie 2012 întocmit de Comisie și aprobat de Directorul Serviciului de Protecție și Pază, cererea recurentei a fost respinsă.

Cu această ocazie a fost întocmită o notă în care se menționează, în esență, că recurenta deține în coproprietate cu fostul soț locuință în București și că partea nu a probat susținerea făcută, respectiv aceea că se află în imposibilitatea de a mai locui în același apartament cu fostul soț, situație în care nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 lit. a) sau c) din H.G.

nr. 1867/2005, cu modificările și completările ulterioare.[5] Prin hotărârea nr. 389 din 02 mai 2012, Comisia din cadrul Serviciului de Protecție și Pază a respins contestația formulată de recurentă, înregistrată din 06 aprilie 2012 împotriva actului administrativ prin care a fost soluționată cererea sa și a individualizat argumentele pentru care a ajuns la această concluzie, respectiv:[6] - a locuit împreună cu fostul soț timp de 9 ani (2003-2011) și a părăsit locuința pe care o deține în coproprietate cu acesta din proprie inițiativă; - nu a solicitat partajul bunului imobiliar. Primul motiv de nelegalitate invocat de recurentă se referă la nerespectarea principiului motivării actului administrativ.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, nu poate reține această susținere, în raport de cele ce vor fi prezentate în continuare. Într-adevăr, motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. În cauza de față, Înalta Curte apreciază că actul dedus judecății, prin care a fost respinsă cererea recurentei, este motivat în mod corespunzător, prin analizarea situației factuale din perspectiva celor două situații reglementate de art. 4 lit. a) sau c) din H.G. nr. 1867/2005.[7] Înalta Curte apreciază că este legal refuzul autorității intimate de soluționare favorabilă a cererii recurentei pentru următoarele motive: H.G.

nr. 1867/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării, cu modificările și completările ulterioare, prevede: Art. 3 „(1) Cadrul militar în activitate numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului în garnizoana/localitatea în care își are domiciliul beneficiază de compensația lunară pentru chirie dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: a) nu deține locuință proprietate personală nici el și nici soția/soțul în garnizoana/localitatea de domiciliu; b) nu i se asigură de către Ministerul Apărării spațiu de locuit corespunzător, pentru el și, după caz, pentru el și pentru membrii familiei; c) nu are atribuită prin contract de închiriere cu plata subvenționată a chiriei, nici el nici soțul/soția, o locuință din fondul locativ de stat în garnizoana/localitatea de domiciliu; d) prezintă un contract de închiriere încheiat în nume propriu și înregistrat la organele fiscale, altul decât cel prevăzut la lit. c). Nu se acordă compensația lunară pentru chirie în situația în care contractul de închiriere a fost încheiat cu copiii/părinții cadrului militar în activitate ori ai soției/soțului acestuia; e) locuința închiriată să fie astfel situată încât să îi permită îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Aprecierea îndeplinirii acestei condiții se face de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de către comisia stabilită la eșalonul imediat superior; f) rezultatele anchetei sociale justifică acordarea dreptului de a beneficia de compensația lunară pentru chirie. (2) Ancheta socială prevăzută la alin. (1) lit. f) se efectuează de către comisia stabilită la art. 1 alin. (4). La stabilirea cazurilor justificate, în care cadrele militare în activitate pot beneficia de compensația lunară pentru chirie, comisia constată existența a cel puțin unuia dintre următoarele cazuri: a) cadrul militar în activitate nu deține un spațiu de locuit corespunzător la adresa de domiciliu avută la data numirii în prima funcție sau mutării în interesul serviciului; b) cadrul militar în activitate se află în imposibilitatea obiectivă de a mai locui la adresa de domiciliu.

(3) Rezultatul anchetei sociale se consemnează într-un proces-verbal. (4) Cadrele militare în activitate, numite în prima funcție sau mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană/localitate decât cea în care își au domiciliul, care ulterior își stabilesc domiciliul în noua garnizoană/localitate, au dreptul la compensație lunară pentru chirie dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute la alin. (1) - (3).” Art. 4 „Compensația lunară pentru chirie se acordă în condițiile reglementate de prezenta hotărâre și cadrelor militare în activitate care se află în următoarele situații: a) inițial au deținut locuințe proprietate personală, locuință de serviciu, de intervenție sau din fondul locativ de stat cu plata subvenționată a chiriei, iar ulterior, în baza unor hotărâri judecătorești definitive au pierdut beneficiul folosinței acestor locuințe.

Acest drept se acordă și în cazul pierderii beneficiului folosinței acestor locuințe prin partaj convențional sau judiciar; b) sunt detașați pentru a îndeplini funcții în afara Ministerului Apărării; c) în cazuri temeinic justificate, cu aprobarea ministrului apărării, la solicitarea cadrelor militare în cauză și cu avizul comandantului/șefului unității militare în care acestea sunt încadrate. În această situație dreptul de a beneficia de compensația lunară pentru chirie se acordă pentru o perioadă de cel mult un an, cu posibilitatea prelungirii acestui termen pe baza verificării anuale a îndeplinirii condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie.” În mod corect, prima instanță a reținut faptul că recurenta nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 lit. a) din H.G.

nr. 1867/2005. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere că partea deține în București, în coproprietate cu fostul soț, un apartament compus din 3 camere și dependințe, cu suprafața de 66,22 mp; nu a solicitat partajul bunului imobil, deși a trecut mai mult de 10 ani de la momentul pronunțării divorțului; a pierdut beneficiul folosinței acestei locuințe în mod benevol, conform declarației autentificate la notar. De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că recurenta nu a probat nici existența ”cazului temeinic justificat”, cerut de art. 4 lit. c) din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările și completările ulterioare.

În concret, instanța are în vedere aspectele ce vor fi enunțate în continuare: - recurenta a locuit împreună cu fostul soț în același apartament de la data divorțului (2003) până la data de 15 decembrie 2011 când s-a mutat cu chirie, deși între soți nu au existat relații tensionate; ca atare, recurenta nu a fost obligată să părăsească locuința din motive obiective. În ancheta socială efectuată la fostul domiciliu conjugal se consemnează că, din discuția purtată cu fostul soț, a rezultat că între recurentă și acesta au fost relații foarte bune după divorț, aceștia au comunicat și s-au sprijinit reciproc la nevoie; ceilalți locatari i-au cunoscut ca soț și soție. Așadar, nu se confirmă susținerea recurentei în sensul imposibilității de a mai locui în apartamentul ce a constituit domiciliul conjugal, relația acesteia cu fostul soț fiind una bună, de prietenie și ajutor reciproc.

În concluzie, pentru toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că recurenta nu a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege, respectiv acela la acordarea compensației lunare pentru chirie, conform H.G. nr. 1867/2005, cu modificările și completările ulterioare. Referitor la respectarea cerinței procedurale de comunicare a actului administrativ Recurenta a susținut că au fost încălcate prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul respingerii unei solicitări, este obligatorie comunicarea scrisă a motivării în termenul legal. Înalta Curte apreciază că această susținere este nefondată: din actele aflate la dosar CAB, rezultă că, prin adresa din 23 martie 2012, recurentei i s-a comunicat soluția pronunțată cu privire la cererea sa.

Mai mult decât atât, prin adresa din 24 august 2012, recurentei i-au fost aduse la cunoștință motivele care au stat la baza respingerii cererii sale de acordare a compensației lunare pentru chirie. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, în raport de argumentele expuse la pct. II.1 din decizia de față, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta I.A.L. împotriva sentinței civile nr. 6854 din 3 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2014.