ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3500/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3500/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

și apărările formulate în cauză

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta I.A.L., cadru militar activ în cadrul U.M. XX, a chemat în judecată pe

pârâtul Serviciul de Protecție și Pază solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța în cauză să dispună:

- anularea hotărârii privind

neacordarea compensației lunare pentru chirie, comunicată nemotivat cu adresele

din 23 martie 2012 și din 02 mai 2012, adrese emise de către comisiile constituite

la nivelul directorului economic și la nivelul eșalonului superior din cadrul

S.P.P. pentru examinarea unor astfel de cereri;

- obligarea pârâtului

să-i acorde acest drept prevăzut de lege și să-i plătească sumele cuvenite cu titlu

de compensație lunară pentru chirie, începând cu data înregistrării raportului scris

pe care l-a întocmit, precum și în continuare, pe toată perioada în care îndeplinește

cerințele legale în acest sens;

- obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a depus întâmpinare

prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Hotărârea Curții de Apel

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 6854 din 3 decembrie

2014, a respins excepția inadmisibilității, precum și acțiunea reclamantei, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Excepția inadmisibilității

pentru lipsa procedurii administrative prealabile este neîntemeiată, având în vedere

faptul că la filele 14 (adresa de răspuns a autorității pârâte din 23 martie 2012),

18 (contestația reclamantei), 19 (adresa răspuns a pârâtei din 24 august 2012) dosar

există dovada respectării cerinței impuse de prevederile art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

menționat faptul că, la data de 05 ianuarie 2012, reclamanta a solicitat instituției

pârâte analizarea și verificarea îndeplinirii condițiilor privind acordarea compensației

lunare pentru chirie, arătând faptul că, din motive temeinic justificate, astfel

cum este prevăzut în art. 4 lit. c) din H.G. nr. 1867/2005, se află în imposibilitatea

de a mai locui la adresa de domiciliu unde locuiește fostul soț.

Ulterior raportului, reclamanta,

printr-o precizare adresată comisiei, își schimbă motivele pentru care solicită

compensație pentru chirie, arătând că nu deține spațiu de locuit corespunzător.

În urma raportului, comisia

de verificare a îndeplinirii condițiilor privind acordarea compensației lunare pentru

chirie a constatat că nu sunt depuse documentele cerute de art. 6 din H.G. nr. 1867/2005

și a solicitat reclamantei prezentarea acestora, precum și a unor date suplimentare

pentru clarificarea situației.

De asemenea, s-a procedat

la efectuarea unei anchete sociale la adresa de domiciliu a solicitantei, precum

și la adresa unde aceasta locuia cu chirie.

Ulterior Comisia a constatat

că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea compensației lunare pentru

chirie, prevăzute de H.G. nr. 1867/2005 și de Ordinul Directorului S.P.P. nr. 60/2006,

și a propus neacordarea compensației, propunere ce a fost aprobată.

Analizând raportul și

documentele doveditoare prezentate comisiei, precum și declarația pe propria răspundere

dată în fața notarului public, comisia a reținut faptul că nu este îndeplinită condiția

prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, deoarece reclamanta

deține în coproprietate cu fostul soț un apartament compus din trei camere și dependințe,

cu suprafața de 66,22 mp.

Curtea de Apel a apreciat

că soluția adoptată în privința reclamantei este legală, deoarece la dosar

nu există nicio hotărâre care să probeze faptul că între reclamantă și fostul soț

al acesteia a avut loc partajarea bunurilor.

Așadar, reclamanta

este coproprietar asupra apartamentului, nefiind incidente dispozițiile art. 4

lit. a) teza finală din H.G. nr. 1867/2005, și nici cele de la art. 3 lit. a) din

același act normativ.

În opinia primei instanțe,

cercetarea îndeplinirii condiției impuse de art. 3 lit. f) din actul normativ aflat

în discuție, respectiv ancheta socială care să demonstreze imposibilitatea

obiectivă de a locui cu fostul soț, nu prezintă relevanță, deoarece nu s-a

probat condiția de la lit. a) a articolului analizat.

În plus, instanța de fond

a apreciat că situațiile reglementate de art. 4 din H.G. nr. 1867/2005 sunt alternative.

Or, în condițiile în care

reclamanta se întemeiază pe aceeași situație de fapt atunci când invocă incidența

art. 4 lit. c), în mod logic, situația sa, încadrabilă la lit. a) de la art. 4,

astfel cum a invocat, nu se poate încadra în același timp și la lit. c) și a) a

art. 4, întrucât lit. c) vizează alte cazuri temeinic justificate decât cele menționate

de legiuitor la lit. a) și b) ale art. 4 din H.G. nr. 1867/2005.

Prin urmare, lipsa unui

spațiu de locuit corespunzător, astfel cum este situația reclamantei, a fost avut

în vedere de legiuitor, prin ipoteza, în cazul persoanelor aflate în situația de

la lit. a) a art. 4, ceea ce reclamanta nu a probat. De asemenea, prin atașarea

atributului „corespunzător” substantivului „spațiu”, rezultă că intenția legiuitorului

a fost aceea de a se raporta la un spațiu adecvat locuirii din punct de vedere al

condițiilor materiale, termenul „corespunzător” neraportându-se la imposibilitatea

subiectivă de conviețuire cu fostul soț.

reclamanta I.A.L.

În recursul său, reclamanta

a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea căii extraordinare

de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., recurenta

a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească

atacată:

În mod eronat prima instanță

a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. a) - f),

alin. (2)-(4) și art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările ulterioare,

deoarece cererea sa s-a întemeiat pe dispozițiile art. 4 lit. c)) din același

act normativ.

Curtea de apel nu a sancționat

încălcarea de către autoritatea intimată a prevederilor art. 7 alin. (2) teza finală

din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările ulterioare, care obliga autoritatea la comunicarea

scrisă a motivării soluției de respingere a cererii.

de intimatul Serviciul de Protecție și Pază

Intimatul a formulat întâmpinare

în care a prezentat istoricul situației de fapt și a răspuns punctual

la motivele de recurs.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată,

prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

dar și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele,

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Argumentele de fapt și

de drept relevante

Recurenta-reclamantă a

investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect:

- anularea hotărârii privind

neacordarea compensației lunare pentru chirie, comunicată nemotivat cu adresele

din 23 martie 2012 și din 02 mai 2012, adrese emise de comisiile constituite

la nivelul directorului economic și la nivelul eșalonului superior din cadrul

S.P.P. pentru examinarea unor astfel de cereri;

- obligarea pârâtului

să-i acorde acest drept prevăzut de lege și să-i plătească sumele cuvenite cu titlu

de compensație lunară pentru chirie, începând cu data înregistrării raportului scris

pe care l-a întocmit, precum și în continuare, pe toată perioada în care îndeplinește

cerințele legale în acest sens;

Prima instanță a reținut

corect situația de fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată, apreciind că

nu poate fi vorba despre refuzul nejustificat al autorității intimate de soluționare

a cererii recurentei, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, îl

dă acestei noțiuni.

Reevaluând ansamblul probator

administrat în cauză, răspunzând la criticile formulate în recurs, dar și la apărările

din întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la modalitatea

de soluționare a cererii recurentei

Recurenta, cadru militar

activ la U.M. XX, a înaintat raportul personal din data de 05 ianuarie 2012, prin

care a solicitat aprobarea compensației lunare pentru chirie, ”în cuantum de

50% din solda lunară, dar nu mai mult decât este prevăzut în contractul de închiriere,

începând cu data de 01 ianuarie 2012.”[1]

În motivarea cererii,

care nu a fost încadrată în drept, recurenta a precizat următoarele aspecte de fapt:

- este divorțată,

are locuința în București;

- nu i s-a atribuit locuință

de serviciu, de intervenție sau în căminele din garnizoană ori din fondul locativ

de stat cu plata subvenționată a chiriei;

- deține în coproprietate

cu fostul soț un apartament de 3 camere la adresa de domiciliu;

- din motive temeinic

justificate este în imposibilitatea de a mai locui la adresa de domiciliu împreună

cu fostul soț.

Prin adresa din 14

martie 2012, Comisia pentru acordarea compensației pentru chirie la unitățile

care nu au prevăzută în ștatele de organizare funcția de ofițer cu

activitatea de resurse umane și la structurile subordonate directorului economic

din cadrul Serviciului de Protecție și Pază (în continuare, Comisia) a

solicitat recurentei date suplimentare pentru soluționarea cererii, respectiv:

- dacă mai deține

alte proprietăți imobiliare în București sau în afara acestuia și

dacă realizează venituri de pe urma acestora;

- indicarea motivelor

temeinic justificate pentru care se află în imposibilitatea de a mai locui la adresa

de domiciliu împreună cu fostul soț și anexarea documentelor justificative.[2]

În răspunsul la această

solicitare, recurenta a precizat următoarele aspecte relevante:

- în București nu

deține alte proprietăți imobiliare, dar în orașul Alexandria deține

un apartament de 2 camere proprietate personală, dar nu realizează venituri de pe

urma închirierii sale;

- motivul principal este

lipsa unor relații specifice familiale.[3]

Este de observat faptul

că, nici în cadrul acestui răspuns, recurenta nu a indicat temeiul juridic concret

pe care își întemeiază cererea adresată intimatului.

Pentru soluționarea

acestei cereri:

- a fost efectuată ancheta

socială la domiciliul recurentei, precum și la adresa unde aceasta locuia cu

chirie;[4]

- a fost audiat în fața

Comisiei fostul soț al recurentei;

- au fost depuse: hotărârea

de divorț, titlul de proprietate pentru apartamentul din București, titlul

de proprietate pentru apartamentul din Alexandria, contractul de închiriere pentru

spațiul ocupat de recurentă, declarația notarială dată de aceasta cu privire

la faptul că este divorțată și se află în imposibilitatea de a mai locui

în apartamentul pe care îl deține în codevălmășie cu fostul soț.

Prin procesul-verbal din

23 martie 2012 întocmit de Comisie și aprobat de Directorul Serviciului de

Protecție și Pază, cererea recurentei a fost respinsă. Cu această ocazie

a fost întocmită o notă în care se menționează, în esență, că recurenta

deține în coproprietate cu fostul soț locuință în București

și că partea nu a probat susținerea făcută, respectiv aceea că se află

în imposibilitatea de a mai locui în același apartament cu fostul soț,

situație în care nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 lit. a) sau c) din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările

și completările ulterioare.[5]

Prin hotărârea nr. 389

din 02 mai 2012, Comisia din cadrul Serviciului de Protecție și Pază a

respins contestația formulată de recurentă, înregistrată din 06 aprilie

2012 împotriva actului administrativ prin care a fost soluționată cererea sa

și a individualizat argumentele pentru care a ajuns la această concluzie, respectiv:[6]

- a locuit împreună cu

fostul soț timp de 9 ani (2003-2011) și a părăsit locuința pe care

o deține în coproprietate cu acesta din proprie inițiativă;

- nu a solicitat partajul

bunului imobiliar.

Primul motiv de nelegalitate

invocat de recurentă se referă la nerespectarea principiului motivării actului administrativ.

Înalta Curte, în acord

cu prima instanță, nu poate reține această susținere, în raport de

cele ce vor fi prezentate în continuare.

Într-adevăr, motivarea

reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea

este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri

in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este

prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente

a actului.

Așadar, motivarea este

o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea

actului.

Motivarea urmărește o

dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative

în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu

întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra

acestuia.

Din această cauză, motivarea

trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care

a emis actul.

De asemenea, motivarea

trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă

sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ,

iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

În cauza de față, Înalta

Curte apreciază că actul dedus judecății, prin care a fost respinsă cererea recurentei,

este motivat în mod corespunzător, prin analizarea situației factuale din perspectiva

celor două situații reglementate de art. 4 lit. a) sau c) din H.G. nr. 1867/2005.[7]

Înalta Curte apreciază

că este legal refuzul autorității intimate de soluționare favorabilă a

cererii recurentei pentru următoarele motive:

H.G. nr. 1867/2005 privind

stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie

cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării, cu modificările și completările

ulterioare, prevede:

Art. 3

„(1) Cadrul militar în

activitate numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului în garnizoana/localitatea

în care își are domiciliul beneficiază de compensația lunară pentru chirie dacă

îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a) nu deține locuință

proprietate personală nici el și nici soția/soțul în garnizoana/localitatea de domiciliu;

b) nu i se asigură de

către Ministerul Apărării spațiu de locuit corespunzător, pentru el și, după caz,

pentru el și pentru membrii familiei;

c) nu are atribuită prin

contract de închiriere cu plata subvenționată a chiriei, nici el nici soțul/soția,

o locuință din fondul locativ de stat în garnizoana/localitatea de domiciliu;

d) prezintă un contract

de închiriere încheiat în nume propriu și înregistrat la organele fiscale, altul

decât cel prevăzut la lit. c). Nu se acordă compensația lunară pentru chirie în

situația în care contractul de închiriere a fost încheiat cu copiii/părinții cadrului

militar în activitate ori ai soției/soțului acestuia;

e) locuința închiriată

să fie astfel situată încât să îi permită îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Aprecierea îndeplinirii acestei condiții se face de către comisia prevăzută la

art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de către comisia stabilită

la eșalonul imediat superior;

f) rezultatele anchetei

sociale justifică acordarea dreptului de a beneficia de compensația lunară pentru

chirie.

(2) Ancheta socială prevăzută

la alin. (1) lit. f) se efectuează de către comisia stabilită la art. 1 alin. (4).

La stabilirea cazurilor justificate, în care cadrele militare în activitate pot

beneficia de compensația lunară pentru chirie, comisia constată existența a cel

puțin unuia dintre următoarele cazuri:

a) cadrul militar în activitate

nu deține un spațiu de locuit corespunzător la adresa de domiciliu avută la data

numirii în prima funcție sau mutării în interesul serviciului;

b) cadrul militar în activitate

se află în imposibilitatea obiectivă de a mai locui la adresa de domiciliu.

(3) Rezultatul anchetei

sociale se consemnează într-un proces-verbal.

(4) Cadrele militare în

activitate, numite în prima funcție sau mutate în interesul serviciului într-o altă

garnizoană/localitate decât cea în care își au domiciliul, care ulterior își stabilesc

domiciliul în noua garnizoană/localitate, au dreptul la compensație lunară pentru

chirie dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute la alin. (1) - (3).”

Art. 4

„Compensația lunară pentru

chirie se acordă în condițiile reglementate de prezenta hotărâre și cadrelor militare

în activitate care se află în următoarele situații:

a) inițial au deținut

locuințe proprietate personală, locuință de serviciu, de intervenție sau din fondul

locativ de stat cu plata subvenționată a chiriei, iar ulterior, în baza unor hotărâri

judecătorești definitive au pierdut beneficiul folosinței acestor locuințe. Acest

drept se acordă și în cazul pierderii beneficiului folosinței acestor locuințe prin

partaj convențional sau judiciar;

b) sunt detașați pentru

a îndeplini funcții în afara Ministerului Apărării;

c) în cazuri temeinic

justificate, cu aprobarea ministrului apărării, la solicitarea cadrelor militare

în cauză și cu avizul comandantului/șefului unității militare în care acestea sunt

încadrate. În această situație dreptul de a beneficia de compensația lunară pentru

chirie se acordă pentru o perioadă de cel mult un an, cu posibilitatea prelungirii

acestui termen pe baza verificării anuale a îndeplinirii condițiilor de acordare

a compensației lunare pentru chirie.”

În mod corect, prima instanță

a reținut faptul că recurenta nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse

de art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1867/2005.

Pe acest aspect, Înalta

Curte are în vedere că partea deține în București, în coproprietate cu

fostul soț, un apartament compus din 3 camere și dependințe, cu suprafața

de 66,22 mp; nu a solicitat partajul bunului imobil, deși a trecut mai mult

de 10 ani de la momentul pronunțării divorțului; a pierdut beneficiul

folosinței acestei locuințe în mod benevol, conform declarației autentificate

la notar.

De asemenea, instanța

de control judiciar apreciază că recurenta nu a probat nici existența ”cazului

temeinic justificat”, cerut de art. 4 lit. c) din H.G. nr. 1867/2005, cu modificările

și completările ulterioare.

În concret, instanța

are în vedere aspectele ce vor fi enunțate în continuare:

- recurenta a locuit împreună

cu fostul soț în același apartament de la data divorțului (2003)

până la data de 15 decembrie 2011 când s-a mutat cu chirie, deși între soți

nu au existat relații tensionate; ca atare, recurenta nu a fost obligată să

părăsească locuința din motive obiective.

În ancheta socială efectuată

la fostul domiciliu conjugal se consemnează că, din discuția purtată cu fostul

soț, a rezultat că între recurentă și acesta au fost relații foarte

bune după divorț, aceștia au comunicat și s-au sprijinit reciproc

la nevoie; ceilalți locatari i-au cunoscut ca soț și soție.

Așadar, nu se confirmă

susținerea recurentei în sensul imposibilității de a mai locui în apartamentul

ce a constituit domiciliul conjugal, relația acesteia cu fostul soț fiind

una bună, de prietenie și ajutor reciproc.

În concluzie, pentru toate

argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că recurenta nu a fost vătămată

într-un drept recunoscut de lege, respectiv acela la acordarea compensației

lunare pentru chirie, conform H.G. nr. 1867/2005, cu modificările și completările

ulterioare.

Referitor la respectarea

cerinței procedurale de comunicare a actului administrativ

Recurenta a susținut

că au fost încălcate prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 1867/2005,

cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul respingerii

unei solicitări, este obligatorie comunicarea scrisă a motivării în termenul legal.

Înalta Curte apreciază

că această susținere este nefondată: din actele aflate la dosar CAB, rezultă

că, prin adresa din 23 martie 2012, recurentei i s-a comunicat soluția pronunțată

cu privire la cererea sa. Mai mult decât atât, prin adresa din 24 august 2012, recurentei

i-au fost aduse la cunoștință motivele care au stat la baza respingerii

cererii sale de acordare a compensației lunare pentru chirie.

Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

În consecință, în raport

de argumentele expuse la pct. II.1 din decizia de față, rezultă că sunt nefondate

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar în speță

nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20

și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta I.A.L. împotriva sentinței civile nr. 6854 din 3 decembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2014.