ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3298/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3298/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2.379 din 3

septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta

SC N.G.I. SRL București

și s-a dispus anularea hotărârii nr. 54 din 6 februarie 2013 emisă de pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării.

Instanța de fond a constatat nelegalitatea hotărârii

nr. 54 din 6 februarie 2013, prin care pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a respins pentru lipsa calității procesuale active sesizarea formulată

de reclamanta SC N.G.I. SRL cu privire la o posibilă viitoare faptă de discriminare

care s-ar produce dacă ar fi aprobat un ordin al ministrului transporturilor pentru

modificarea criteriilor de evaluare a operatorului de transport.

Judecătorul fondului a considerat că, deși dispozițiile

art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată, se referă în mod expres la cetățeni,

la om, la personalitatea umană, iar drepturile enumerate sunt drepturi ale persoanei

fizice, nu se poate face abstracție de faptul că, instituind principiul excluderii

privilegiilor și discriminării, legiuitorul nu mai recurge la nici un determinant,

astfel că acesta ar putea avea o arie de cuprindere mai largă decât principiul egalității,

limitat la cetățeni.

Reținând că, enumerarea drepturilor persoanei

fizice în exercitarea cărora este garantată nediscriminarea nu este una limitativă,

ci se referă la cele mai importante drepturi care trebuie ocrotite din această perspectivă,

instanța de fond a considerat că dispozițiile art. 1 alin. (1) și alin. (2) din

O.G. nr. 137/2000 nu pot fundamenta concluzia că legislația națională antidiscriminare

este menită a ocroti exclusiv persoana fizică, iar celelalte prevederi ale ordonanței

nu confirmă o asemenea interpretare restrictivă, în cuprinsul lor fiind utilizat

termenul generic de persoană, care se poate referi atât la persoanele fizice, cât

și la cele juridice.

În același sens, au fost avute în vedere dispozițiile

art. 1 alin. (3), art. 5, art. 20 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

art. 4 alin. (1) din Ordinul Președintelului Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și

sesizărilor, potrivit cărora, petentul este persoana care se consideră discriminată

și sesizează Consiliul cu privire la săvârșirea faptei de discriminare împotriva

sa, precum și dispozițiile art. 2 alin. (1) din aceeași ordonanță care, definind

noțiunea de discriminare, nu exclud extinderea protecției și asupra persoanei juridice.

Instanța de fond a constatat de asemenea că, enumerarea

criteriilor de discriminare nu este exhaustivă, nefiind limitată la atributele proprii

persoanei fizice expres menționate de text, iar în ceea ce privește efectele discriminării,

acestea se manifestă nu doar în sfera drepturilor omului și a libertăților fundamentate,

ci cu referire la orice drept recunoscut de lege, fiind deci susceptibile de protecție

și drepturile persoanelor juridice.

Ca argument în sprijinul acestei interpretări

a fost invocată și evoluția jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului

în sensul aplicării prevederilor Convenției și în materia persoanelor juridice,

recunoscându-li-se acestora protecție cu privire la acele drepturi consacrate ca

drepturi ale omului, dar compatibile cu activitatea lor (cum ar fi dreptul de acces

la instanță, inviolabilitatea domiciliului) și analizându-se, când a fost cazul,

inclusiv chestiunea discriminării persoanelor juridice în exercitarea acestor drepturi.

Transpunerea Directivelor Consiliului nr. 2000/43/CE

cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent

de originea rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general

în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de

muncă prin O.G. nr. 137/2000, care consacră principiul tratamentului egal și al

nediscriminării, cu referire strictă la persoanele fizice, nu a fost considerată

de prima instanță ca un argument pentru interpretarea restrictivă însușită de Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării, cu motivarea că, sfera de reglementare

a ordonanței este mai largă decât cea a directivelor susmenționate, acoperind și

alte domenii ale vieții publice.

În concluzie, s-a reținut că, deși legislația

națională antidiscriminare este menită a proteja în principal persoana fizică, victimă

predilectă a discriminării și singura care se bucură, în această materie, de ocrotire

consacrată la nivel constituțional, dispozițiile O.G. nr. 137/2000 nu exclud extinderea

protecției și asupra persoanelor juridice, în sensul că și acestea se pot pretinde

victime ale discriminării în exercitarea drepturilor recunoscute de lege și, pe

cale de consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din acest act normativ,

sunt îndreptățite a sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu

privire la săvârșirea unei fapte de discriminare la adresa lor.

Împotriva sentinței civile nr. 2.379 din 3

septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării.

2.1. Motive de casare

În susținerea recursului, recurentul a invocat

un singur motiv de nelegalitate, cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, respectiv când hotărârea pronunțată a fost

dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

2.2. Principalele argumente invocate

Recurentul a susținut că sunt vădit nefondate

considerentele instanței de fond pentru interpretarea prevederilor O.G. nr. 137/2000,

în sensul extinderii domeniului de aplicare al principiului nediscriminării dincolo

de textele constituționale și convenționale, cu posibilitatea recunoașterii protecției

și pentru persoana juridică.

Recurentul a învederat că prin O.G. nr. 137/2000

au fost transpuse în planul normei juridice interne speciale instrucțiunile comunitare

și convenționale, în acord cu prevederile constituționale, în domeniul garantării

drepturilor omului/cetățeanului, ca persoană fizică - posesoare a drepturilor civile

și politice - în condiții de egalitate și discriminare.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile O.G.

nr. 137/2000 și ale Ordinului nr. 144/2008 al Președintelui Consiliului Național

pentru Studierea Arhivelor Securității privind aprobarea „Procedurii interne de

soluționare a petițiilor și sesizărilor”, care consacră calitatea litigantă/procesuală

activă expressis verbis pentru subiectul pasiv al discriminării (victima discriminării,

persoană fizică), îndreptățit să sesizeze consiliul cu privire la săvârșirea faptei

de discriminare împotriva sa, respectiv pentru organizațiile neguvernamentale care

au ca scop protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea

discriminării.

De asemenea, au fost invocate dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacră principiul egalității cetățenilor

în drepturi din perspectiva excluderii privilegiilor și a discriminărilor, dispozițiile

Directivelor Consiliului nr. 2000/43/CE și nr. 2000/78/CE transpuse în legislația

națională prin O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, arătându-se că legiuitorul special reglementează

expres că discriminarea implică per se nerespectarea principiului egalității în

drepturi.

Din acest motiv, recurentul a considerat că nu

poate fi extins domeniul de aplicare a principiului nediscriminării, iar utilizarea

de către legiuitor a termenului de persoană nu dovedește că reglementarea a vizat

și persoana juridică și dimpotrivă, pentru înlăturarea oricărei confuzii, se impunea

utilizarea în mod explicit a sintagmei „persoană juridică”.

Calitatea persoanei juridice de subiect pasiv

al discriminării nu este susținută în opinia recurentului nici de reglementarea

răspunderii contravenționale prin art. 10 din O.G. nr. 137/2000, care se referă

strict la persoana fizică, grupul de persoane fizice și persoanele fizice care administrează

persoana juridică și în raport cu anumite criterii caracteristice exclusiv persoanei

fizice, indicate limitativ: rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială

sau la categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului

sau orientării sexuale.

Prin urmare, calitatea persoanei juridice de subiect

pasiv al discriminării nu este susținută, în sensul calificării faptei ca o contravenție,

sub consecința răspunderii juridice contravenționale, în baza art. 10 și a celorlalte

dispoziții din partea specială a O.G. nr. 137/2000, nici din perspectiva titularului

de jure și nici din cea a criteriilor de discriminare, limitativ reglementate în

partea specială.

În concluzie, recurentul a susținut că se impune

aserțiunea potrivit căreia doar persoana fizică poate deține calitatea de subiect

pasiv al discriminării (numai aceasta răspunzând exigenței juridico - procesuale

a legitimatio ad causam activa, circumscris dreptului subiectiv de a reclama o discriminare

suportată personal), iar nu și persoana juridică per se (în categoria căreia se

plasează și intimata), corelativ opțiunii legiuitorului național în materie, în

conjuncție cu voința legiuitorului constituant și a celui convențional/comunitar.

Rațiunea cadrului normativ în domeniul nediscriminării constă, în opinia recurentului,

în garantarea și protejarea, în condiții de egalitate și nediscriminare, a drepturilor,

libertăților și intereselor legitime ale omului - persoană fizică.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul

filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile

art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul

filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 februarie

2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea dată în Camera de Consiliu din

25 martie 2014, completul filtru a constatat față de conținutul raportului întocmit

în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință,

a declarat recursul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca fiind

admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat

și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

3.2. Cu privire la fondul recursului

3.2.1. Analiza motivului de casare invocat

Prin hotărârea nr. 54 din 6 februarie 2013 Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a clasat Dosarul nr. 480/2012, ca urmare

a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a petentei SC N.G.I. SRL

în sesizarea adresată cu privire la discriminarea care s-ar produce dacă ar fi aprobat

un ordin al ministrului transporturilor prin care se modifică criteriile de evaluare

a operatorului de transport.

Pretinsa faptă de discriminare pentru care s-a

formulat sesizarea ar fi, în opinia societății petente, proiectul unui ordin al

Ministrului Transporturilor, care modifică actualul cadru normativ prin reglementarea

la pct. 6 din Anexa nr. 2 a unui criteriu abuziv, excesiv și discriminatoriu, potrivit

căruia, operatorul de transport rutier va fi depunctat cu un număr de 10 puncte

în cazul în care se află sub incidența Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Raportat la obiectul sesizării, astfel expus,

recurentul - pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat

întemeiat lipsa calității procesuale active a societății intimate, care nu poate

fi subiectiv al protecției juridice împotriva discriminării prevăzute în O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

prin care au fost transpuse prevederile Directivei 2000/43/CE a Consiliului din

29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între

persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și prevederile Directivei 2000/78/CE

a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității

de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Acest cadru legislativ garantează principiul egalității

între cetățeni, al excluderii privilegiilor și al discriminării în exercitarea drepturilor

substanțiale și a libertăților fundamentale enunțate în cuprinsul reglementării

și care, prin natura lor, nu pot avea ca titular o persoană juridică sau, în general,

un subiect colectiv de drept, fiind atribute proprii persoanei fizice.

Specificitatea subiectului colectiv de drept,

de a fi persoană juridică, a cărei existență este subordonată îndeplinirii unui

scop, potrivit principiului specializării capacității de folosință, impune anumite

consecințe sub aspectul condițiilor de acordare a protecției juridice împotriva

discriminării, în sensul că, un subiect colectiv de drept poate fi titular al dreptului

procedural de sesizare cu privire la o pretinsă faptă de discriminare numai dacă,

prin natura și specificul său, este și titular al dreptului substanțial a cărui

încălcare se invocă.

Deși în principiu, interzicerea discriminării

poate fi invocată, deopotrivă, de persoanele fizice și de subiectele colective de

drept, cu privire la acestea din urmă, discriminarea trebuie să vizeze un drept

pe care acestea îl pot exercita în raport cu natura lui, luându-se în considerare

și principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice, astfel

cum s-a reținut și în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului și libertăților

fundamentale (hotărârea din 3 octombrie 1997, în cauza Național and Provincial Building

Society și alții c. Regatului Unit).

În calitatea sa de persoană juridică de drept

privat cu scop lucrativ, intimata - reclamantă nu poate să fie pentru situația concretă

sesizată o potențială victimă a discriminării, definită în art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000, republicată, ca fiind orice deosebire, excludere, restricție

sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie

socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,

infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu

care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale

sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Intimata - reclamantă nu a indicat în petiția

sa niciunul din aceste criterii protejate pe baza cărora se interzice tratamentul

diferit al unei persoane sau al unui grup de persoane care se află în situații similare

și deci nu poate avea calitatea de subiect de sezină pentru acordarea protecției

prevăzute de lege împotriva faptelor de discriminare.

De altfel, chiar și numai simpla invocare a unuia

din aceste criterii nu ar fi fost suficientă pentru a se constata existența discriminării,

fiind necesar a se dovedi atât un criteriu de discriminare, cât și un drept recunoscut

de lege și un efect, în sensul restrângerii dreptului respectiv.

Lipsa calității procesuale active a intimatei

- reclamante a fost deci corect constatată, întrucât aceasta nu este titulara unui

drept ocrotit prin criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

republicată și nici nu face parte din categoria subiectelor de drept colectiv cărora

li s-a recunoscut prin dispozițiile art. 28 alin. (1) din același act normativ legitimarea

procesuală activă pentru faptele de discriminare.

Conform acestei reglementări, organizațiile neguvernamentale

care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea

discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă

în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de

persoane, precum și în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane

fizice, la cererea acesteia din urmă.

Judecătorul fondului a reținut în mod întemeiat

că Directivele nr. 2000/43/CE și nr. 2000/78/CE au fost transpuse în ordinea juridică

internă cu respectarea principiilor echivalenței, efectivității și interdicției

de a diminua nivelul protecției, dar extinderea sferei subiectelor de sezină și

în cazul persoanelor juridice pentru care nu s-a invocat un criteriu protejat sau

un motiv concret imposibil de disociat de un asemenea criteriu protejat, se dovedește

a fi lipsită de bază legală.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene s-a statuat că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine

ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a stabili modalitățile

procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor

conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția ca, pe de o parte, aceste

modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare

din dreptul intern și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv

de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, fără

însă ca prin aceasta un stat membru să se oblige să extindă regimul său intern cel

mai favorabil la toate acțiunile și căile de atac (Hotărârea din 13 martie 2007,

Unibet, C - 432/05, Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții, C - 222/05

- C - 225/05, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez, C - 326/96, Hotărârea din 8

iulie 2010, C - 246/09, Bulicke).

Cum intimata - reclamantă nu a invocat existența

unui drept ocrotit prin normele naționale, convenționale și comunitare împotriva

unor fapte de discriminare, s-a apreciat în mod greșit prin hotărârea instanței

de fond că are calitatea procesuală activă de a sesiza Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării cu privire la încălcarea adusă unui asemenea drept.

Această concluzie se impune și în raport cu actul

normativ pretins a reglementa un criteriu discriminatoriu, avându-se în vedere că

acest act nefiind încă adoptat, nu este susceptibil să producă efecte juridice și

nici nu poate fi delimitat domeniul său de aplicare, sub aspectul subiectelor de

drept cărora li se adresează.

Din acest motiv, se poate reține că, nu numai

particularitățile subiectului de drept care a formulat sesizarea, sub aspectul capacității

de folosință și al drepturilor recunoscute de lege, dar și inexistența din punct

de vedere juridic a actului normativ pretins a reglementa un criteriu discriminatoriu,

au justificat soluția recurentului - pârât de clasare a dosarului, prin admiterea

excepției lipsei procesuale active a societății intimate.

Soluția astfel adoptată de recurentul - pârât

prin hotărârea nr. 54 din 6 februarie 2013 este conformă prevederilor art. 1

alin. (1) și (2), art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, dar și Procedurii

interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, aprobată prin Ordinul nr. 144/2008

emis de Președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, publicat

în Monitorul Oficial Partea I nr. 348/2008.

În art. 5 și art. 7 din această procedură s-a

prevăzut expres că, petentul este persoana care se consideră discriminată și sesizează

Consiliul cu privire la săvârșirea faptei de discriminare împotriva sa, precum și

faptul că, persoana interesată este fie persoana care se consideră discriminată

și sesizează Consiliul cu privire la săvârșirea unei fapte de discriminare împotriva

sa, fie una din persoanele prevăzute la art. 8 alin. (1) și (2) ori alte persoane

care au un interes legitim în combaterea discriminării și reprezintă o persoană,

un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârșit o faptă de discriminare.

Toate considerentele expuse converg către concluzia

că hotărârea instanței de fapt este nelegală și în consecință, Înalta Curte va admite

prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și pe fond, va respinge ca neîntemeiată

acțiunea formulată de intimata - reclamantă SC N.G.I. SRL.

3.2.2. Soluția instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.,

republicat și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat

de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, va casa sentința pronunțată

de prima instanță și pe fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta SC N.G.I. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 2379 din 3 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și pe fond respinge ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie

2014.