ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 170/2015

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

175 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta SC F.R.C.T. SRL Hunedoara în

contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (în continuare A.F.M.)

și în consecință a anulat Decizia de soluționare a contestației emisă de pârâtă

cu nr. 93/2009 și, în parte, Decizia de impunere nr. 157 din 03 august 2009

emisă de pârâtă cu privire la suma de 180.068,00 lei contribuție la Fondul de

Mediu și suma de 315.375,00 lei majorări de întârziere, exonerând reclamanta de

la plata acestor sume; a menținut decizia de impunere pentru suma de

102.749,00 lei și suma de 34.545,00 lei majorări de întârziere și a respins

cererea reclamantei de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr. 182/2009

întocmit de pârâtă.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele aspecte:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC F.R.C.T. SRL Hunedoara a solicitat în

contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu să se dispună

anularea Deciziei de impunere nr. 157 din 03 august 2009, în care au fost

stabilite obligații suplimentare în sumă de 282.817 lei contribuție la Fondul

de mediu și suma de 349.920 lei majorări de întârziere, precum și anularea

Deciziei de soluționare a contestației emise de pârâtă cu nr. 93/2009 și a

Raportului de inspecție fiscală nr. 182/2009.

Prin

sentința nr. 98 din 6 aprilie 2011, pronunțată în cauză, Curtea de Apel Alba

Iulia a admis acțiunea reclamantei și, ca urmare, a anulat Decizia de impunere nr.

157 din 03 august 2009 precum și Decizia de soluționare a contestației nr. 93/2009

și a respins cererea reclamantei de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr.

182/2009, obligând pârâta la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin

Decizia nr. 1514 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul pârâtei și a casat

sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de

fond.

În

rejudecare s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză prin

care să se facă variante de calcul atât cu privire la apărările reclamantei cât

și cu privire la obiecțiunile pârâtei, evidențiind debitele aferente fiecărei

achiziții și majorările de întârziere aferente fiecărei achiziții în parte și

perioada avută în vedere în decizia de impunere.

Prin

expertiza efectuată s-au verificat documentele justificative întocmite de

reclamantă și înregistrările în contabilitate, iar în anexa la expertiză,

expertul a evidențiat că o parte dintre societățile comerciale pentru care A.F.M.

a reținut că nu dețin autorizații de valorificare sunt persoane juridice

autorizate, astfel că pentru acestea nu se justifică reținerea contribuției de

3% de la reclamantă, fiind depuse acte doveditoare în acest sens

Prin

suplimentul raportului de expertiză, în urma examinării obiecțiunilor formulate

de către pârâtă și făcându-se aplicarea art. 5- 6 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006,

s-a stabilit că reclamanta mai datorează pârâtei suma totală de 137.294 lei,

din care obligații A.F.M. 102.749 lei și majorări de întârziere 34.545 lei.

În

fine, față de prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005 și art.

4-5 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006, concluziile suplimentului la raportul de

expertiză au fost reținute ca fiind concludente.

Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs SC F.R.C.T. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Cererea

de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.

proc. civ., iar în motivare s-a arătat că obligarea societății recurente la

achitarea către Administrația Fondului de Mediu a sumelor de 102.749 lei și

34.545 lei este nelegală.

În

raportul de expertiză - varianta aprilie 2013, plățile către A.F.M. în sumă de

1.068.589 lei nu s-au determinat pe baza documentelor justificative ale contribuabilului,

respectiv ordinele de plată înregistrate în extrasele de cont ca plăți reale,

această sumă fiind preluată în Raport pe baza consemnărilor din raportul de inspecție

fiscală ale organelor de control. În acest sens s-a arătat că nu au fost

înregistrate la Fondul de Mediu toate plățile făcute în anul 2007 (77.621 lei),

precum și plățile efectuate în lunile noiembrie și decembrie 2006 (17.945 lei

și 8.447 lei).

În

funcție de plățile reale (obligații achitate) este evident că recurenta nu datorează

nici debitul principal și nici majorările cuprinse în sentința recurată.

Examinând

cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a probatoriului

administrat, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge în

consecință, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.

O

primă observație este aceea că prevederile legale pe care  și-a întemeiat

recurenta cererea de recurs, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.

proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și

completarea Codului de procedură civilă (pct. 111

1

și 112), astfel

că instanța de control judiciar va evalua cererea de recurs din perspectiva art.

304

1

C. proc. civ., în virtutea căruia cauza poate fi examinată sub

toate aspectele deoarece recursul vizează o hotărâre care, potrivit legii, nu

poate fi atacată cu apel (art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ).

Recurenta

impută instanței de fond, de rejudecare, că nu a ținut seama de neînregistrarea

la Fondul de Mediu a plăților efectuate în lunile noiembrie și decembrie 2006

și în anul 2007, expertul desemnat în cauză preluând consemnările organelor de control

fără a examina și a evidenția în raportul întocmit în anul 2013 documentele

justificative ale contribuabilului.

Se

reține însă, contrar acestei afirmații, că instanța a încuviințat cu ocazia rejudecării

(ca urmare a Deciziei de casare nr. 1514 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal) efectuarea unei

expertize contabile judiciare, la dosar fiind depus raportul de expertiză

întocmit și un supliment la raportul de expertiză întocmite de expertul

contabil Biriș Liviu Ioan. Concluziile celor două expertize contabile au fost

însușite de prima instanță care a reținut că se impune anularea actelor administrativ

fiscale contestate în privința sumei de 180.068 lei reprezentând contribuția la

Fondul pentru Mediu și a sumei de 313.385 lei reprezentând majorări de întârziere,

urmând a fi menținută Decizia de impunere nr. 157 din 3 august 2009 emisă de A.F.M.

pentru suma de 102.749 lei și pentru suma de 34.545 lei (contribuție și

majorări de întârziere).

Așa

cum rezultă din lucrările de specialitate depuse la dosar expertul contabil a verificat

documentele justificative întocmite de reclamantă și înregistrările în

contabilitate, evidențiindu-se, pe baza actelor doveditoare, în anexa la expertiză,

că o parte din societățile comerciale pentru care A.F.M. a reținut că nu există

autorizații de valorificare sunt persoane juridice autorizate și în acest context

nu se justifică reținerea contribuției de 3% de la societatea reclamantă.

Reclamanta

nu a formulat obiecții la raportul de expertiză întocmit în cauză, așa cum

reiese din încheierile de ședință premergătoare încheierii de dezbateri (filele

nr. 211 și 213 din dosarul de fond/ rejudecare).

Soluția

instanței s-a întemeiat pe dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr.

196/2005 privind Fondul pentru Mediu și pe art. 4-5 din Metodologia de calcul

al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, aprobată prin Ordinul

nr. 578/2006 al ministrului mediului și gospodăririi apelor.

Înalta

Curte reține, așadar că nu există motive de reformare a sentinței atacate și

având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din

Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC F.R.C.T. SRL împotriva Sentinței nr. 175/2013 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2015.