ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1736/2015

Deliberând asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, constată următoarele: Prin cerere înregistrată la data de 18 februarie 2015, pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC D.M.H.I. SA a solicitat în contradictoriu cu intimatul P.F.M. suspendarea executării provizorii a Sentinței civile nr. 3158 din 12 decembrie 2014 pronunțate de Tribunalul Constanța, doar în ceea ce privește despăgubirile, potrivit art. 450 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că întotdeauna în caz de sustragere sau favorizare a sustragerii a aplicat sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, indiferent de valoare și de conduită, datorită dispozițiilor imperative ale regulamentului de ordine interioară, potrivit căruia favorizarea sustragerii de bunuri este "precalificată" ca deosebit de gravă, prin art. 7.6.5 (3), care nu poate fi invalidat de către instanță.

Prin încheierea de ședință din data de 17 martie 2015, Curtea de Apel Constanța a respins cererea de suspendare a executării provizorii a Sentinței civile nr. 3158 din 12 decembrie 2014 pronunțate de Tribunalul Constanța, pentru următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 3158 din 12 decembrie 2014 Tribunalul Constanța a anulat în parte dispoziția de concediere nr. 758 din 11 iunie 2014 și a obligat reclamanta la reintegrarea pârâtului în postul deținut anterior concedierii, la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la 12 iunie 2014 până la reintegrare, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 800 lei.

Prin cererea nr. 99 din 26 august 2014 adresată apelantei, intimatul a solicitat punerea în executare a acestei sentințe. Hotărârile pronunțate în primă instanță în soluționarea conflictelor de muncă, astfel cum sunt acestea definite de art. 266 C. muncii și care sunt executorii de drept potrivit art. 272 din același cod, se încadrează în categoria hotărârilor prevăzute de art. 448 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel încât suspendarea executării provizorii a acestora este reglementată de art. 450 din același act normativ. Rezultă că, în materia conflictelor de muncă s-a prevăzut cu titlu de excepție acest caracter executoriu, în considerarea situației speciale a salariaților, al căror nivel de trai, inclusiv în ceea ce privește subzistența, depinde de plata la timp a drepturilor de natură salarială cuvenite în raporturile de muncă, deci implicit de normala desfășurare a raporturilor de muncă.

Câtă vreme în această materie legiuitorul a prevăzut cu titlu de excepție caracterul executoriu al hotărârilor primei instanțe, suspendarea executării acestora prezintă în egală măsură un caracter excepțional, fiind în sarcina instanței de apel să aprecieze dacă acest caracter excepțional este întrunit în speță. Suspendarea executării provizorii vizează evitarea aplicării caracterului executoriu al hotărârilor primei instanțe în acele situații excepționale în care acesta ar putea conduce la depășirea vădită a scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea lui, adică la perturbarea activității angajatorului prin lipsirea acestuia de o sumă de bani considerabilă sau prin reintegrarea unui salariat într-o funcție a cărei exercitare ar putea genera inconveniente importante de ordin organizatoric.

Prin cererea de suspendare a executării provizorii cu care a fost învestită, reclamanta a formulat exclusiv critici de fond ale sentinței vizate, fără a rezulta din apărări sau din probe că executarea de bunăvoie a acesteia ar putea conduce la perturbarea activității sale, în condițiile în care sentința privește un singur salariat, nici nu s-a pretins că suma de plată estimată la 16.177 lei ar fi una considerabila în raport cu situația materială a angajatorului, iar executarea silită nu a fost începută. Învestită cu soluționarea recursului exercitat de reclamanta SC D.M.H.I. SA, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, la data de 06 mai 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru CF10, la data de 14 mai 2015, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului formulat de pârâta SC D.M.H.I. SA împotriva încheierii de ședință din 17 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a fost comunicat părților la data de 22, respectiv 27 mai 2015, conform dovezilor aflate la filele 23 și 24. După expirarea termenului de 30 de zile stabilit de dispozițiile ari 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, instanța a stabilit termen la 30 iunie 2015, în camera de consiliu, fără citarea părților, conform prevederilor art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor care succed. În speță, prin Sentința civilă nr. 3158 din 12 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost anulata, în parte, dispoziția nr. 758 din 11 iunie 2014 de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului P.F.M. și s-a dispus înlocuirea sancțiunii desfacerii contractului individual de muncă cu sancțiunea reducerii salariului de bază cu 10% pentru 3 luni și reintegrarea reclamantului în funcția anterior deținută, cu obligarea la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile cuvenite și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data 12 iunie 2014 și până la efectiva reintegrare, acțiune întemeiată pe dispozițiile C. muncii.

La data de 18 februarie 2015, pârâta SC D.M.H.I. SA a formulat cerere de suspendare a executării sentinței tribunalului, respinsă de Curtea de Apel Constanța prin încheierea din 17 martie 2015, contestată prin prezenta cale de atac. Cererea de suspendare provizorie a executării Sentinței civile nr. 3158 din 12 decembrie 2014 pronunțată, de Tribunalul Constanța a fost formulată ia data de 18 februarie 2015. Potrivit art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Prin urmare, în aplicarea acestor dispoziții legale, cererea de suspendare a executării unei hotărâri judecătorești reprezintă, o cerere care se soluționează în cadrul procesual și normativ în vigoare ia data la care a fost formulată.

Ca atare, dispozițiile legale aplicabile cererii de suspendare sunt cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe. Conform art. 448 alin. (1) pct. 10 și alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept, executarea având un caracter provizoriu în orice situație în care legea prevede că hotărârea este executorie.

În baza art. 450 alin. (3) teza a 3-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin pct. 8 al Legii nr, 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, încheierea dată asupra cererii de suspendare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. muncii "Hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept", art. 275 din același cod prevede că "Dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de procedura civilă". În speță, hotărârea împotriva căreia s-a formulat cerere de suspendare provizorie a executării a fost pronunțată într-un litigiu de muncă, iar potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, hotărârile pronunțate în cererile privitoare ia conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

Prin urmare, cum în speță Sentința civilă nr. 3158 din 12 decembrie 2014 a Tribunalului Constanța este supusă numai căii de atac a apelului, încheierea pronunțată în soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării formulată prin cererea de apel este definitivă, pentru că nu se poate ca încheierea de suspendare provizorie a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele pe care ie are deschise hotărârea supusă executării. Pe de alta parte, în ceea ce privește normele de competență, potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursuri, precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa.

În această materie, art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară prevede că "Secția I civilă, secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel". În ceea ce privește completele de judecată, potrivit art. 314 alin. (1) din aceeași lege, "Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții". În consecință, nici acest temei din legea specială nu permite reținerea caracterului admisibil al prezentei căi de atac întrucât, pe de o parte, textul privește calea de atac a recursului, iar, pe de altă parte, încheierea prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării sentinței primei instanțe este o hotărâre definitivă.

În reglementarea dispozițiilor Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 303/2004, menționate anterior, Înaltei Curți nu i-au fost atribuite competențe în a judeca litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condițiile în care legile procesuale și de organizare judiciară nu menționează expres o astfel de posibilitate. Pentru a judeca potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, orice alte cereri date prin lege în competență, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, din economia textelor de lege citate anterior, nu există o prevedere care să confere expres Înaltei Curți competență în soluționarea apelului împotriva încheierii dată de curtea de apel.

într-o cerere de suspendare provizorie a executării unei hotărâri pronunțată într-un conflict de muncă. Potrivit art. 457 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. (2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra, acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege". Prin urmare, mențiunea curții de apel cu privire la calea de atac a apelului ce poate fi exercitată de către părți nu poate crea acestora un drept dincolo de dispozițiile legale.

Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

În consecință, Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC D.M.H.I. SA, împotriva încheierii de ședință din 17 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC D.M.H.I. SA Mangalia, în contradictoriu cu reclamantul P.F.M., împotriva încheierii de ședință din 17 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților în conformitate cu dispozițiile art. 427 alin. (1) din același act normativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2015. Procesat de GGC - GV