ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 698/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 698/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

ÎNALTA CURTE DE

C.A.S.AȚIE Șl JUSTIȚIE

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Constanța la data de 18 martie 2013 sub nr. 7451/212/2013,

contestatoarea SC M.C. SRL a solicitat în contradictoriu cu A.A.A.S. și SC

R.I.B. SA, anularea executării silite, întoarcerea executării silite efectuate

și obligarea intimatei la restituirea sumei de 861,05 lei, precum și obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

cererii, contestatoarea a arătat că a solicitat un extras de cont la SC R.I.B.

SA pentru perioada 31 ianuarie 2013 - 1 martie 2013, din care a aflat că la

data de 8 februarie 2013 i s-a luat din cont suma de 861,05 lei ca urmare a

popririi instituite la solicitarea A.A.A.S., fosta A.V.A.S.

În anexa la

Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013 al Vicepreședintelui A.A.A.S. București, contestatoarea

figura ca debitor cu suma de 861,05 lei. Acest ordin a fost comunicat la SC

R.I.B. SA la data de 6 februarie 2013 iar la data de 8 februarie 2013 suma

respectivă a fost trasă din contul contestatoarei ca urmare a blocării contului

societății la data de 7 februarie 2013.

Contestatoarea

a arătat că nu cunoaște natura juridică a debitului de 861,05 lei invocat de

A.A.A.S., deoarece nu a avut raporturi juridice cu aceasta și nici cu fostul

A.V.A.S., motiv pentru care consideră că nu are nicio datorie față de aceasta.

În drept s-au

invocat prevederile art. 172 alin. (1) C. proc. fisc. (potrivit căruia

persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare

efectuat cu încălcarea prezentului cod de către organele de executare) precum

și dispozițiile art. 399 și art. 404 C. proc. civ.

Prin

întâmpinare intimata A.A.A.S., a solicitat respingerea contestației ca

neîntemeiată și nefondată. S-a invocat excepția necompetentei materiale și

teritoriale a Judecătoriei Constanța. în motivare, s-a arătat că obiectul

cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unor acte de executare

efectuate de A.V.A.S. (actualmente A.A.A.S.) pentru recuperarea unor creanțe

fiscale preluate de instituție printr-un protocol, în virtutea căruia autoritatea

a dobândit calitatea de creditor asupra contestatoarei.

Intimata a

învederat faptul că procedura executării silite se desfășoară cu respectarea

dispozițiilor speciale reglementate prin O.U.G. nr. 51/1998, care se

completează cu dispozițiile C. proc. civ. În baza prevederilor O.U.G. nr.

95/2003 privind preluarea de către A.A.A.S. a unor creanțe bugetare în vederea

încasării și virării lor la F.U.A.S.S., A.A.A.S. a preluat de la C.A.S.

Constanta, prin Protocolul din 3 martie 2004 o creanță fiscală în valoare de

1.007,06 lei asupra SC M.C. SRL.

Prin sentința

civilă nr. 10178 din 24 iulie 2013 Judecătoria Constanța a admis excepția

necompetenței materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare

în favoarea Curții de Apel București, unde cauza a fost înregistrată pe rolul

secției a V-a civilă.

Întrucât pe

rolul Judecătoriei Constanța, pârâta a formulat și cerere de chemare în

garanție a C.J.A.S. Constanța, Curtea a dispus citarea, însă aceasta nu s-a

prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.

Tot prin

întâmpinarea depusă în dosarul Judecătoriei Constanța pârâta A.V.A.S. a invocat

excepția tardivității contestației, iar prin răspunsul la întâmpinare,

contestatoarea a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita

executarea silită.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 25/A din 14 mai 2014, a

respins excepțiile tardivității contestației și prescripției executării silite

începute de A.A.A.S. București, ca neîntemeiate.

A respins

contestația la executare formulată de contestatoarea de SC M.C. SRL, ca

neîntemeiată.

În

fundamentarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor la

excepția tardivității contestației, s-a avut în vedere că termenul de 15 zile

prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ. se calculează începând cu data de

1 martie 2013 (când i s-a eliberat contestatoarei extrasul de cont de către SC

R.I.B.B. SA, din care a aflat despre debitarea contului) în condițiile în care

la dosar nu există nicio dovadă de comunicare către SC M.C. SRL a adresei de

înființare a proprii.

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului de a solicita executarea silită s-a

apreciat că dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită are la bază Protocolul

de transfer de creanță din 3 martie 2004, prin care a fost preluată și creanța

fiscală (bugetară) a debitoarei SC M.C. SRL.

A considerat

instanța că și în situația în care termenul legal de prescripție de 7 ani, a

început să curgă în 3 martie 20014, el a fost întrerupt în data de 22 noiembrie

2006 (prin actele de executare întocmite de către intimată, în baza O.U.G. nr.

51/1998 - ordinul de poprire emis de A.V.A.S., din 7 ianuarie 2006) astfel

încât, în cauză a început să curgă un nou termen de prescripție.

Pe fond, s-a

apreciat că cererea este neîntemeiată întrucât în data de 28 februarie 2013

poprirea a fost desființată prin adresa din 28 februarie 2013 emisă de

A.A.A.S., astfel încât contul contestatoarei a fost deblocat, ca urmare a

achitării debitului.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs SC M.C. SRL solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii contestației la

executare formulate și, pe cale de consecință: anularea executării, întoarcerea

executării silite efectuate și obligarea intimatei la restituire sumei de

861,05 lei, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă

își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 172 alin. (1), art. 173, art. 174

alin. (3) și (4) C. proc. fisc.; art. 399 și următoarele C. proc. civ.; art.

299 și următoarele C. proc. civ.; art. 3041 C. proc. civ.

Prima critică

vizează faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile O.U.G.

nr. 51/1998 coroborate cu cele ale art. 134 - 135 C. proc. fisc., considerând

că dreptul de a efectua executarea silită prin poprirea conturilor noastre în

anul 2013 nu a fost prescris, argumentația adusă în susținere vizând

următoarele aspecte:

Instanța de

fond a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului la executare

silită începută de A.A.A.S. împotriva recurentei în condițiile în care chiar

intimata recunoaște că „termenul de prescripție a început să curgă la data

preluării creanței - 3 martie 2004 și s-a împlinit la data de 3 martie

2011".

Instanța de

fond a apreciat în mod greșit că executarea silită s-a întrerupt în

conformitate cu art. 405 C. proc. civ. prin îndeplinirea unui act de executare

în cursul executării silite, act reprezentat de Ordinul A.V.A.S. nr. 1535/2006.

Ordinul vicepreședintelui A.V.A.S. nr. 1535 din 7 noiembrie 2006 nu constituie

un act de executare în sine și nu poate fi interpretat ca un act de întrerupere

a executării silite începute împotriva societății recurente. Acest ordin nu are

caracterul unui act efectiv de executare în condițiile în care nu a fost

efectuat în cadrul unui dosar de executare care să vizeze societatea recurentă

în calitate de debitoare și nici nu i-a fost niciodată comunicat, astfel încât

să aibă efect întreruptiv cu privire la prescripția începută la data de 3

martie 2004.

Instanța de

fond a reținut în mod eronat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 134

C. proc. fisc., în condițiile în care speța nu se încadrează în niciuna dintre

situațiile prevăzute în mod expres și limitativ de acest text de lege.

În cadrul celei

de-a doua critici recurenta invocă faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat

cu privire la legalitatea actelor de executare din perspectiva încălcării

dispozițiilor cuprinse în Codul procedură fiscală față de faptul că s-a arătat

în contestația la executare că executarea este nelegală deoarece o somație

colectivă nu dă debitorului posibilitatea de a lua cunoștință despre aceasta și

de a achita chiar de bună-voie debitul reținut în sarcina sa, lipsind practic

actul juridic al somației de executare de efectele pe care acesta urmărește să

le producă.

A treia critică

vizează faptul că instanța de fond nu a analizat inexistența caracterului cert,

lichid și exigibil al creanței ce face obiectul executării silite.

În acest sens

se arată că executarea silită nu s-a efectuat pentru o creanță certă, lichidă

și exigibilă în condițiile în care în protocolul încheiat între C.A.S. și

A.V.A.S. actuala A.A.A.S. se face referire la existența unei creanțe de

1.007,06 lei, iar executarea silită efectivă prin debitarea contului societății

recurente s-a efectuat pentru suma de 861,05 lei, instanța de fond neanalizând

aceste apărări, deși a respins contestația la executare a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Recurenta

precizează că în contestația inițială a arătat că nu cunoaște natura juridică a

debitului de 861,05 lei invocat de A.A.A.S. sens în care a solicitat ca aceasta

să fie obligată să depună toate actele care au stat la baza executării silite

începute împotriva noastră. Se arată că din actele de executare anexate

întâmpinării depuse la dosarul cauzei de către A.A.A.S. nu rezultă natura

debitului de 861,05 lei, respectiv nu rezultă pentru ce perioadă a fost

calculat acest debit sau dacă include și penalități de întârziere ori

reprezintă numai obligațiile de plată principale constând în contribuții la

bugetul asigurărilor sociale de sănătate.

A patra critică

se referă la faptul că instanța de fond și-a întemeiat soluția de respingere a

contestației la executare pe plata acestora, fără să analizeze legalitatea

actelor de executare efectuate împotriva societății recurente.

Din această

perspectivă recurenta consideră că instanța de fond nu a ținut seama de faptul

că nu a fost vorba despre o executare de bună voie a plății sumelor reținute în

sarcina recurentei, ci a fost vorba despre executare silită a acestor

obligații, prin poprirea conturilor societății, așa cum rezultă din chiar

înscrisurile depuse de către intimată în prezenta cauză, în condițiile în care

nu mai putea solicita suspendarea executării silite începute împotriva

recurentei până la momentul în care s-au luat din conturi sumele datorate către

organele fiscale.

Precizează

recurenta că a aflat despre executarea silită începută împotriva sa abia la

data de 1 martie 2013, așa după cum se reține de altfel în mod corect de către

Curtea de Apel București, iar contul societății recurente a fost debitat și

poprirea desființată în data de 28 februarie 2013.

Recurenta arată

că la momentul formulării prezentei contestații la executare, 15 martie 2014,

nu a avut decât posibilitatea de a solicita întoarcerea executării silite ca

urmare a anularii actelor de executare efectuate împotriva sa, că în condițiile

în care se desăvârșise deja executarea silită fiindu-i poprită întreaga sumă

datorată anterior promovării contestației la executare nu se poate susține ca

recurenta a achitat de bună-voie acest debit și că a recunoscut legalitatea

acestuia.

Recurenta

apreciază că singura soluție juridică posibilă era aceea a întoarcerii

executării silite în situația în care instanța ar fi admis primul capăt de

cerere și ar fi dispus anularea actelor de executare efectuate, arătând

totodată că are interes în soluționarea prezentei contestații la executare și

în anularea executării silite, cu atât mai mult cu cât a solicitat și

întoarcerea executării silite începute și încetată prin desființarea popririi

conturilor la data de 28 februarie 2013.

Referindu-se la

obiectul contestației la executare, recurenta arată că atât timp cât executarea

silită a produs efecte juridice, iar actele de executare silită efectuate se

află în ființă, este evident că există un obiect al contestației la executare,

respectiv anularea actelor de executare efectuate și în temeiul cărora fost

debitate conturile societarii recurente, cât și întoarcerea executării silite

începute împotriva recurentei în situația în care și ca urmare a anulării

actelor de executare efectuate împotriva societății recurente.

Invocă în acest

sens dispozițiile art. 404 alin. (1) C. proc. civ.

Consideră

totodată recurenta că față de faptul că, pe cale silită, A.A.A.S. a încasat

debitul invocat, nu conferă legitimitate actelor de executare silită efectuate

împotriva sa, că atât timp cât A.A.A.S. nu și-au revocat propriile acte de executare

efectuate și cât timp nu i-a restituit sumele pe care Ie-a încasat pe cale

silită de la societatea recurentă, este evident că numai instanța de judecată

poate dispune anularea actelor de executare silită efectuate și poate să oblige

intimata la restituirea sumelor astfel încasate.

În final

recurenta arată că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că a invocat și

dispozițiile art. 4041 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care, dat fiind că

instituția întoarcerii executării silite este prevăzută de către C. proc.

fisc., în mod implicit, în art. 174 alin. (4) și că în speță sunt aplicabile

prevederile art. 4042 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata

A.A.A.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

La data de 23 februarie

2015 recurenta a depus înscrisuri care fac dovada schimbării denumirii din SC

M.C. SRL în SC B.E. SRL.

Înalta Curte,

examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

O.U. nr.

95/2003 privind preluarea de către A.V.A.B. a unor creanțe bugetare în vederea

încasării și virării lor la F.N.U.A.S.S. - incidente în speță - are ca obiect

de reglementare cesiunea creanțelor bugetare restante existente în evidențele

contabile ale C.N.A.S., la data de 30 iunie 2003 pentru care creditorul deține

titluri de creanță sau titluri executorii legal constituite către A.V.A.B. în

vederea recuperării acestora în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 51/1998

privind valorificarea unor active bancare republicată.

Potrivit art. 6

alin. (2) din acest act normativ titlurile de creanță aferente creanțelor

bugetare transferate constituie titluri executorii.

Prin Protocolul

nr. 43 din 3 martie 2004 A.A.A.S. a preluat în baza aceluiași act normativ o

creanță fiscală în valoare de 1.007,06 lei asupra SC M.C. SRL.

Procedura de

executare silită împotriva debitoarei s-a declanșat odată cu afișarea somației

de plată din 4 martie 2004 la sediul C.J.A.S. Constanța și cu înștiințarea de

plată emisă de aceeași instituție.

În speță, data

confirmării afișării somației este 12 martie 2004, aceasta fiind data începerii

executării silite, executarea silită fiind realizată conform prevederilor

legale.

Așadar

comunicarea titlului executoriu a fost efectuată, această obligație fiind în

sarcina C.J.A.S. Constanța, în speță fiind relevante sub acest aspect

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 557/2003 de modificare și aprobare a O.U.G.

nr. 95/2003.

Poprirea

conturilor societății s-a înființat prin Ordinul vicepreședintelui A.V.A.S. nr.

1535 din 7 noiembrie 2006, ulterior instituindu-se o nouă poprire prin Ordinul

vicepreședintelui A.V.A.S. nr. 5 din 30 ianuarie 2013 în urma căreia creanța a

fost integral recuperata.

De subliniat,

este și faptul că dispozițiile O.U.G. Legea nr. 95/2003 instituie proceduri

speciale și deci au prioritate în aplicare în raport de O.U.G. nr. 51/1998 care

conține norme cu caracter general și care completează legea specială.

Măsura

executării silite prin poprire este limitată în timp numai de îndeplinirea

scopului pentru care a fost instituită, respectiv realizarea obligației ce se

execută silit, fiind de subliniat faptul că prin sumele poprite trebuie

înțelese nu numai sumele existente în conturi la momentul înființării popririi,

ci și cele viitoare până la îndestularea creditorului.

În raport de

natura și finalitatea pentru care a fost creată prescripția dreptului de a cere

executarea silită, față de regimul său sancționator, -indiferent de caracterul

general sau special al normei de reglementare - efectele prescripției nu își au

justificarea în situația în care inacțiunea nu-i poate fi imputată titularului

dreptului la acțiune, ea fiind rezultatul unor împrejurări de natură să îl

împiedice în exercitarea și satisfacerea dreptului său.

În baza acestui

raționament care justifică inaplicabilitatea prescripției dreptului de a

solicita executarea silită, raportat la datele speței, se reține că soluția

instanței de fond de a respinge excepția prescripției dreptului A.A.A.S. de a

cere executarea silită a primit o judicioasă dezlegare.

Pentru aceleași

considerente, dat fiind faptul că debitoarea contestatoare a avut cunoștință de

debitul datorat prin efectul afișării somației de plată, cea de-a doua critică

este de asemenea, nefondată.

Argumentația

adusă în susținerea acestei critici nu poate fi primită și față de faptul că

actele de executare și procedura de executare silită în speță sunt supuse

reglementărilor speciale ale O.U.G. nr. 51/1998 și nu celor din C. fisc., chiar

dacă vizează o creanță fiscală.

Ultimele

critici nu pot fi, de asemenea, primite întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din

O.U.G. nr. 95/2003 aprobată prin Legea nr. 557/2003 titlurile de creanță

aferente creanțelor bugetare transferate constituie titluri executorii iar

conform art. 3 din același act normativ C.A.S. garantează valabilitatea,

realitatea și actualitatea creanțelor transferate precum și legalitatea

titlurilor de creanță și a titlurilor executorii aferente față de A.V.A.S.

Critica vizând

nelegalitatea creanței ce a format obiectul executării silite este, de

asemenea, nefondată.

Astfel,

caracterul cert al creanței este dovedit, existența sa rezultând din titlul

executoriu.

Caracterul

lichid al creanței este de asemenea evident, cuantumul acesteia fiind

determinat în cuprinsul titlului.

Cerința

exigibilității creanței este de asemenea, îndeplinită, scadența acesteia fiind

ferm stabilită în cuprinsul aceluiași titlu.

Aceste aspecte

au fost avute în vedere în mod implicit de instanța de fond, în condițiile în

care aceasta a apreciat asupra aplicabilității în speță, în raport de natura

creanței, a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998.

În considerarea

celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este

cenzurabilă din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta SC B.E. SRL împotriva sentinței nr. 25 din 14

mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 martie 2015.