ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2015

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 422 din

13 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost

respins ca nefondat apelul formulat de apelanta I.I. împotriva sentinței civile

nr. 7344 din 20 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu

cu intimatele SC M.K.C. SRL prin lichidator judiciar R. I.P.U.R.L. și SC M.I.

SRL.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelanta a învestit

instanța cu o acțiune în realizare, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să

țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru dobândirea apartamentului nr. X din

clădirea P., prin executarea pe cale judiciară a promisiunii de a vinde asumată

de către pârâta SC M.K.C. SRL prin antecontractul de construire și vânzare încheiat

la data de 10 septembrie 2009.

Deși apartamentul

a făcut parte din averea debitoarei, temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile

dreptului comun în materie, respectiv art. 1075, art. 1077, art. 969, art. 1295,

art. 948 și urm. C. civ. de la 1864 și nu ale Legii nr. 85/2006, astfel cum se arată

prin motivele de apel, așa încât intrarea în insolvență a uneia dintre pârâte nu

atrage în mod obligatoriu competența judecătorului sindic.

Se mai reține

că prin sentința nr. 4571 din 12 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 74033/3/2011

Tribunalul București, prin judecătorul sindic, a respins, ca neîntemeiată, contestația

creditorilor B.S.D., B.M., I.I., K.L., SC K.I.I. SRL, K.D.C. și administratorului

special al SC M.K.C. SRL, M.C.C., împotriva neînscrierii în tabelul definitiv consolidat

al creditorilor debitoarei SC M.K.C. SRL a creanței lui I.I., sentință devenită

irevocabilă prin hotărârea din data de 7 decembrie 2012 a Curții de Apel București.

Curtea constată

că, deși prin sentința nr. 4571 din 12 aprilie 2012 s-a respins cererea de a fi

înscrisă în tabelul definitiv al creditorilor cu un drept de creanță de valoare

egală cu cel pretins cesionat de la B.S.D., cu motivarea că această creanța nu există,

în prezenta cauză, apelanta pretinde recunoașterea și/sau realizarea unui drept

real de proprietate în temeiul aceleiași creanțe.

Efectul pozitiv

al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Față de statuările

asupra situației de fapt, precum și asupra valorii probatorii a înscrisurilor menționate

de către judecătorul sindic în cuprinsul sentinței nr. 4571 din 12 aprilie 2012,

invocate și în prezenta cauză, Curtea a constatat că prima instanță, în mod corect,

a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Se mai reține

de către curtea de apel și faptul că antecontractul de construire și vânzare-cumpărare

dă naștere unui drept de creanță în patrimoniul promitentului-cumpărător, în baza

căruia, instanța poate obliga promitentul-vânzător la executarea obligației, dacă

imobilul se mai află în proprietatea sa și dacă promitentul-cumpărător și-a îndeplinit

obligațiile în cauză însă, promitentul-vânzător nu mai este proprietar, imobilul

fiind înstrăinat pârâtei SC M.I. SRL care este cumpărător de bună-credință, situație

în care promitentul-vânzător poate fi obligat la daune-interese.

Vânzarea făcută

către un terț nu va putea fi desființată decât dacă se face dovada relei-credințe

a acestuia împrejurarea că un asociat al SC M.I. SRL deține și calitatea de asociat

al promitentului-vânzător nu dovedește reaua-credință a societății comerciale, în

cauză nefiind dovedit faptul că aceasta a avut cunoștință despre existența unui

litigiu cu privire la apartament. Nu s-a dovedit, nici achitarea integrală a prețului

de către promitentul-cumpărător, expertiza contabilă efectuată în cauză nefiind

concludentă, având la bază documente contabile neasumate de către reprezentantul

legal al debitoarei, lichidatorul judiciar arătând că nu i-au fost puse la dispoziție

documentele contabile.

Instanța de apel

a înlăturat susținerile apelantei cu privire la existența și a altor motive de nulitate

întrucât aceste motive au fost invocate pentru prima dată în apel, cu încălcarea

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii formulează recurs reclamanta-apelantă I.I., în esență pentru următoarele

motive:

Curtea a apreciat că competența de soluționare a prezentului litigiu aparține instanțelor

de drept comun.

Recurenta consideră

că instanța de apel nu a analizat susținerile sale cu privire la competența materială,

considerând că instanțele de drept comun nu erau competente să soluționeze cauza,

ci revenea judecătorului sindic, recunoscând că prin cererea de chemare în judecată

a invocat dispozițiile dreptului comun.

Apartamentul în

litigiu a făcut parte din averea debitorului, iar valoarea bănească de înlocuire

a intrat în patrimoniul acestuia. Convenția de vânzare materializată prin antecontract

a fost încheiată cu reprezentanții de la acea dată ori debitorului și ea își produce

efecte fiind opozabilă administratorului, lichidatorului și oricăror persoane care

ar avea atribuțiuni de conducere.

În opinia recurentei,

după deschiderea procedurii, administratorul și apoi lichidatorul judiciar aveau

obligația să recunoască efectele convenției conform art. 93

1

din Legea

nr. 85/2006, promovarea prezentei acțiuni fiind consecința neîndeplinirii acestei

obligații.

a stabilit că există autoritate de lucru judecat față de conținutul sentinței civile

nr. 4571 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului București, având în vedere că obiectul

primului litigiu l-a reprezentat contestația la tabelul definitiv al creanțelor

în temeiul Legii nr. 85/2006, prezenta acțiune fiind întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun.

Recurenta învederează

și faptul că această excepție nu a fost pusă în discuția părților cu ocazia soluționării

apelului.

Curtea de apel

a refuzat să recunoască efectele antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat

la 10 septembrie 2009, invocând faptul că promitentul-vânzător nu mai este proprietar

proprietarul apartamentului, interpretare considerată greșită de către recurentă

având în vedere faptul că prețul a fost achitat integral, având totodată posesia

și folosința apartamentului.

Recurenta contestă

legalitatea contractului încheiat la 14 august 2012.

Se arată că nu

a formulat în apel cereri noi și nici motive noi de nulitate, astfel cum susține

instanța de apel, simpla indicare a dispozițiilor noului cod civil neputând fi considerată

cerere ori motive noi. Recurenta consideră că judecătorul are obligația să califice

în drept cererea să facă dintr-o anume eroare dispozițiile aplicabile nu au fost

indicate corect.

Se reiau de către

recurentă susținerile referitoare la dispozițiile noului C. civ. privitoare la cauză,

se invocă și faptul că respectivul contract are și o cauză imorală.

Recurenta își

întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

depusă, intimata SC M.I. SRL solicită respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este

nefondat.

Referitor la primul

motiv de recurs, cel prin care se invocă faptul că prezenta cauză era de competența

judecătorului sindic, acesta nu poate fi reținut.

Recurenta a solicitat

instanței să se constate că este proprietară în baza unei convenții de vânzare-cumpărare,

să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare

pentru imobilul ce a format obiectul convenției, iar în final, să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către un terț cu privire

la acest imobil.

Înalta Curte reține

că recurenta nu a indicat, drept temei de drept, dispozițiile legii insolvenței

Legea nr. 85/2006, ci doar cele ale dreptului comun, respectiv ale C. civ. De asemenea,

în competența judecătorului sindic nu intră orice acțiune în care figurează ca parte

o societate aflată sub incidența Legii nr. 85/2006, în acest sens fiind dispozițiile

art. 11 din legea insolvenței care stabilesc că atribuțiile judecătorului sindic

sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar

și/sau lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii

insolvenței, cum, de altfel, în mod corect a stabilit și instanța de apel.

Concluzionând,

având în vedere obiectul acțiunii astfel cum a fost formulat, cât și temeiul de

drept invocat de către recurentă, litigiul nu era de competența judecătorului sindic,

această competență revenind instanței civile de drept comun.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de recurs prin care se critică reținerea greșită de către instanța

de apel a autorității de lucru judecat față de conținutul sentinței civile nr.

4571 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului București, nici acest motiv nu poate fi

primit având în vedere că instanța de apel a făcut referire nu la excepția autorității

de lucru judecat ci la efectul pozitiv al lucrului judecat care se impune într-un

al doilea litigiu (cel din speță) care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată

anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Nu pot fi primite

nici următoarele motive întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

O condiție esențială

pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare este

aceea ca obiectul să se mai găsească în patrimoniul vânzătorului, ori, în speță,

imobilul nu se mai regăsește în patrimoniul promitentului-vânzător, intimata SC

M.K.C. SRL, ci al intimatei SC M.I. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de către aceste două societăți la data de 14 august 2012.

În mod corect

a stabilit instanța de apel că spre deosebire de antecontractul de vânzare-cumpărare

încheiat de către recurentă cu SC M.K.C. SRL, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile

C. civ. de la 1864, contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către cele două

societăți intimate i se aplică, în privința cauzelor de nulitate, noul C. civ.,

fiind încheiat ulterior datei de 1 octombrie 2011.

În ceea ce privește

motivele de nulitate invocate cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de către intimate, Înalta Curte reține că pentru perfectarea vânzării nu era necesar

acordul recurentei care deținea doar un drept de creanță, iar faptul că imobilul

i-a fost predat nu echivalează cu un transfer al dreptului de proprietate având

în vedere că anterior se încheiase doar o promisiune de vânzare-cumpărare, bunul

rămânând în patrimoniul promitentului-vânzător, respectiv SC M.K.C. SRL.

În mod corect

instanța de apel, referitor la existența unei cauze ilicite ca motiv de nulitate,

a reținut că aceste apărări sunt inadmisibile prin raportare la dispozițiile

art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri

noi.

În raport de cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă I.I. împotriva deciziei civile nr. 422 din 13 iunie

2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.