ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 422 din 13 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta I.I. împotriva sentinței civile nr. 7344 din 20 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatele SC M.K.C. SRL prin lichidator judiciar R. I.P.U.R.L. și SC M.I. SRL. Pentru a pronunța această sentință, instanța de apel a reținut următoarele: Apelanta a învestit instanța cu o acțiune în realizare, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru dobândirea apartamentului nr. X din clădirea P., prin executarea pe cale judiciară a promisiunii de a vinde asumată de către pârâta SC M.K.C.

SRL prin antecontractul de construire și vânzare încheiat la data de 10 septembrie 2009. Deși apartamentul a făcut parte din averea debitoarei, temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 1075, art. 1077, art. 969, art. 1295, art. 948 și urm. C. civ. de la 1864 și nu ale Legii nr. 85/2006, astfel cum se arată prin motivele de apel, așa încât intrarea în insolvență a uneia dintre pârâte nu atrage în mod obligatoriu competența judecătorului sindic. Se mai reține că prin sentința nr. 4571 din 12 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 74033/3/2011 Tribunalul București, prin judecătorul sindic, a respins, ca neîntemeiată, contestația creditorilor B.S.D., B.M., I.I., K.L., SC K.I.I.

SRL, K.D.C. și administratorului special al SC M.K.C. SRL, M.C.C., împotriva neînscrierii în tabelul definitiv consolidat al creditorilor debitoarei SC M.K.C. SRL a creanței lui I.I., sentință devenită irevocabilă prin hotărârea din data de 7 decembrie 2012 a Curții de Apel București. Curtea constată că, deși prin sentința nr. 4571 din 12 aprilie 2012 s-a respins cererea de a fi înscrisă în tabelul definitiv al creditorilor cu un drept de creanță de valoare egală cu cel pretins cesionat de la B.S.D., cu motivarea că această creanța nu există, în prezenta cauză, apelanta pretinde recunoașterea și/sau realizarea unui drept real de proprietate în temeiul aceleiași creanțe. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Față de statuările asupra situației de fapt, precum și asupra valorii probatorii a înscrisurilor menționate de către judecătorul sindic în cuprinsul sentinței nr. 4571 din 12 aprilie 2012, invocate și în prezenta cauză, Curtea a constatat că prima instanță, în mod corect, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Se mai reține de către curtea de apel și faptul că antecontractul de construire și vânzare-cumpărare dă naștere unui drept de creanță în patrimoniul promitentului-cumpărător, în baza căruia, instanța poate obliga promitentul-vânzător la executarea obligației, dacă imobilul se mai află în proprietatea sa și dacă promitentul-cumpărător și-a îndeplinit obligațiile în cauză însă, promitentul-vânzător nu mai este proprietar, imobilul fiind înstrăinat pârâtei SC M.I.

SRL care este cumpărător de bună-credință, situație în care promitentul-vânzător poate fi obligat la daune-interese. Vânzarea făcută către un terț nu va putea fi desființată decât dacă se face dovada relei-credințe a acestuia împrejurarea că un asociat al SC M.I. SRL deține și calitatea de asociat al promitentului-vânzător nu dovedește reaua-credință a societății comerciale, în cauză nefiind dovedit faptul că aceasta a avut cunoștință despre existența unui litigiu cu privire la apartament. Nu s-a dovedit, nici achitarea integrală a prețului de către promitentul-cumpărător, expertiza contabilă efectuată în cauză nefiind concludentă, având la bază documente contabile neasumate de către reprezentantul legal al debitoarei, lichidatorul judiciar arătând că nu i-au fost puse la dispoziție documentele contabile.

Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantei cu privire la existența și a altor motive de nulitate întrucât aceste motive au fost invocate pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta-apelantă I.I., în esență pentru următoarele motive: 1. În mod nelegal, Curtea a apreciat că competența de soluționare a prezentului litigiu aparține instanțelor de drept comun. Recurenta consideră că instanța de apel nu a analizat susținerile sale cu privire la competența materială, considerând că instanțele de drept comun nu erau competente să soluționeze cauza, ci revenea judecătorului sindic, recunoscând că prin cererea de chemare în judecată a invocat dispozițiile dreptului comun.

Apartamentul în litigiu a făcut parte din averea debitorului, iar valoarea bănească de înlocuire a intrat în patrimoniul acestuia. Convenția de vânzare materializată prin antecontract a fost încheiată cu reprezentanții de la acea dată ori debitorului și ea își produce efecte fiind opozabilă administratorului, lichidatorului și oricăror persoane care ar avea atribuțiuni de conducere. În opinia recurentei, după deschiderea procedurii, administratorul și apoi lichidatorul judiciar aveau obligația să recunoască efectele convenției conform art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, promovarea prezentei acțiuni fiind consecința neîndeplinirii acestei obligații.

2. Nelegal, Curtea a stabilit că există autoritate de lucru judecat față de conținutul sentinței civile nr. 4571 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului București, având în vedere că obiectul primului litigiu l-a reprezentat contestația la tabelul definitiv al creanțelor în temeiul Legii nr. 85/2006, prezenta acțiune fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Recurenta învederează și faptul că această excepție nu a fost pusă în discuția părților cu ocazia soluționării apelului. Curtea de apel a refuzat să recunoască efectele antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10 septembrie 2009, invocând faptul că promitentul-vânzător nu mai este proprietar proprietarul apartamentului, interpretare considerată greșită de către recurentă având în vedere faptul că prețul a fost achitat integral, având totodată posesia și folosința apartamentului.

Recurenta contestă legalitatea contractului încheiat la 14 august 2012. Se arată că nu a formulat în apel cereri noi și nici motive noi de nulitate, astfel cum susține instanța de apel, simpla indicare a dispozițiilor noului cod civil neputând fi considerată cerere ori motive noi. Recurenta consideră că judecătorul are obligația să califice în drept cererea să facă dintr-o anume eroare dispozițiile aplicabile nu au fost indicate corect. Se reiau de către recurentă susținerile referitoare la dispozițiile noului C. civ. privitoare la cauză, se invocă și faptul că respectivul contract are și o cauză imorală. Recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, intimata SC M.I. SRL solicită respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat. Referitor la primul motiv de recurs, cel prin care se invocă faptul că prezenta cauză era de competența judecătorului sindic, acesta nu poate fi reținut. Recurenta a solicitat instanței să se constate că este proprietară în baza unei convenții de vânzare-cumpărare, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul ce a format obiectul convenției, iar în final, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către un terț cu privire la acest imobil. Înalta Curte reține că recurenta nu a indicat, drept temei de drept, dispozițiile legii insolvenței Legea nr. 85/2006, ci doar cele ale dreptului comun, respectiv ale C. civ.

De asemenea, în competența judecătorului sindic nu intră orice acțiune în care figurează ca parte o societate aflată sub incidența Legii nr. 85/2006, în acest sens fiind dispozițiile art. 11 din legea insolvenței care stabilesc că atribuțiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, cum, de altfel, în mod corect a stabilit și instanța de apel. Concluzionând, având în vedere obiectul acțiunii astfel cum a fost formulat, cât și temeiul de drept invocat de către recurentă, litigiul nu era de competența judecătorului sindic, această competență revenind instanței civile de drept comun.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se critică reținerea greșită de către instanța de apel a autorității de lucru judecat față de conținutul sentinței civile nr. 4571 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului București, nici acest motiv nu poate fi primit având în vedere că instanța de apel a făcut referire nu la excepția autorității de lucru judecat ci la efectul pozitiv al lucrului judecat care se impune într-un al doilea litigiu (cel din speță) care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Nu pot fi primite nici următoarele motive întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O condiție esențială pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare este aceea ca obiectul să se mai găsească în patrimoniul vânzătorului, ori, în speță, imobilul nu se mai regăsește în patrimoniul promitentului-vânzător, intimata SC M.K.C.

SRL, ci al intimatei SC M.I. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către aceste două societăți la data de 14 august 2012. În mod corect a stabilit instanța de apel că spre deosebire de antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de către recurentă cu SC M.K.C. SRL, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ.

de la 1864, contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către cele două societăți intimate i se aplică, în privința cauzelor de nulitate, noul C. civ., fiind încheiat ulterior datei de 1 octombrie 2011. În ceea ce privește motivele de nulitate invocate cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către intimate, Înalta Curte reține că pentru perfectarea vânzării nu era necesar acordul recurentei care deținea doar un drept de creanță, iar faptul că imobilul i-a fost predat nu echivalează cu un transfer al dreptului de proprietate având în vedere că anterior se încheiase doar o promisiune de vânzare-cumpărare, bunul rămânând în patrimoniul promitentului-vânzător, respectiv SC M.K.C.

SRL. În mod corect instanța de apel, referitor la existența unei cauze ilicite ca motiv de nulitate, a reținut că aceste apărări sunt inadmisibile prin raportare la dispozițiile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri noi. În raport de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă I.I. împotriva deciziei civile nr. 422 din 13 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.