ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2611/2015

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele; Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a III -a civilă, reclamanții N.C. și N.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte și modificarea deciziei de compensare din 17 decembrie 2014, în sensul majorării valorii despăgubirilor stabilite prin aceasta. Prin sentința nr. 814 din 19 iunie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013, competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite cu soluționarea cererii, în speța de față, Tribunalul Sibiu, entitate fiind unitatea care a soluționat notificarea, în baza Legii nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare. Prin sentința civilă nr. 1918 din 15 octombrie 2015, Tribunalul Sibiu a declinat la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflict negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea regulatorului de competență ivit între cele două instanțe.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Sibiu a reținut că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită Ia secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării, iar prin „entitate" în sensul acestor dispoziții se înțelege entitatea care a emis actul, respectiv decizia care se contestă și cum sediul entității emitente a deciziei de compensare contestată se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă să soluționeze cererea reclamanților. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Într-adevăr, norma de competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanțe, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mal 2013. Astfel, potrivit, dispozițiilor art. 35 alin. (1) „Deciziile emise eu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării”. Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea de „entitate învestită de lege" este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că, au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii; a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată - cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.

Întrucât în cauză, decizia de compensare nr. 2489 din 17 decembrie 2014, a fost emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități. Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății. În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căreia se află sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul București.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțata în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2015.