ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3699/2015

Decizia nr. 3699/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții

A., B., C. și

D. au cerut, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei de compensare nr. 1002 din 10 aprilie 2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru nerespectarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, au solicitat emiterea de către pârâte a titlurilor de despăgubire potrivit legii speciale nr. 247/2005, apreciind că Legea nr. 165/2013 nu este aplicabilă în cauză.

Prin sentința civilă nr. 177 din 9 februarie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ.

Prin sentința civilă nr. 2362 din 25 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența soluționării cauzei la Tribunalul București, secția civilă, a constatat ivit un conflict negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casatie și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Regulatorul de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134 și art. 135 C. proc. civ., va pronunța în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamantele au învestit instanța cu o acțiune prin care solicită obligarea pârâtelor la

anularea deciziei de compensare nr. 1002 din 10 aprilie 2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru nerespectarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și emiterea de către pârâte a titlurilor de despăgubire potrivit legii speciale nr. 247/2005, apreciind că Legea nr. 165/2013 nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte reține că în privința cererii de chemare în judecată sunt relevante următoarele dispoziții din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, constatând că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a suferit modificări atât prin Legea nr. 2/203 (în vigoare din 15 februarie 2013), cât și prin Legea nr. 165/2013 (în vigoare din 20 mai 2013).

Astfel, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013:

„Art. 20

(1) Competența de soluționare revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, la instanța domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.” (subl. Î.C.C.J.), iar ulterior:

„Art. 20

(1) Competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, instanței domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.” (subl. Î.C.C.J.).

Anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 165/2013:

„Art. 13

(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții:

a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire;

(…).”

„Art. 16

(1) Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(…)

(7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

(…).”, iar ulterior:

Art. 13 și art. 16 au fost abrogate de art. 50 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 165/2013.

Dispozițiile relevante din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt următoarele:

„Art. 1

(1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură.

(2) În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent (…), precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.”

„Art. 4

Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Observații:

„Art. 18

(…)

(3) Comisia Națională preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare.”

„Art. 33

(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.”

„Art. 34

(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.”

„Art. 35

(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.”

Aplicând dispozițiile legale la cazul dedus judecății, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței judecătorești la data de 27 iunie 2014, precum și forma în vigoare la acea dată a dispozițiilor art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în mod cert competența de soluționare a litigiului nu poate aparține Curții de Apel București, ci Tribunalului București, urmând ca în continuare Înalta Curte să stabilească, raportat la dispozițiile legale relevante, care dintre secțiile acestei instanțe este cea competentă.

În primul rând, atât art. 20 din Legea nr. 247/2005 cât și art. 35 din Legea nr. 165/2013 trebuie interpretate în sensul în care produc efecte juridice, ceea ce însemnă că atât secția de contencios administrativ, cât și secția civilă, sunt competente să soluționeze acțiuni prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru imobilele care fac obiectul legilor de restituire a proprietăților și care nu mai pot fi restituite în natură, în funcție de tipul concret de acțiune cu care sunt sesizate.

Urmărind să stabilească linia de demarcație între acțiunile de competența secției de contencios administrativ și acțiunile de competența secției civile, raportat la cazul particular dedus judecății, Înalta Curte pornește de la observația că art. 13 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabileau competența de emitere a titlului de despăgubire în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor [art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 16 alin. (7)], au fost abrogate expres de art. 50 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 165/2013 iar potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor care nu mai are printre atribuții și emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Este adevărat că titluri de despăgubire pot fi emise și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 [conform art. 41 alin. (3) din lege], dar numai în situații tranzitorii (art. 41 face parte din cap. VI al legii intitulat „Dispoziții tranzitorii și finale”), respectiv în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (pentru a nu face inutilă procedura judecătorească urmată până în acel moment) precum și în cauzele deja judecate definitiv/irevocabil în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la emiterea titlului de despăgubire (pentru a nu lipsi de efect hotărârile judecătorești deja pronunțate). Situațiile tranzitorii nu pot fi extinse asupra dosarelor aflate în lucru în fața autorităților administrative (și în care instanța judecătorească nu a fost sesizată) deoarece procedura administrativă instituită prin Legea nr. 165/2013 ar fi lipsită de efectele juridice pe care legiuitorul a intenționat să i le confere (practic, ar fi lipsită de conținut).

În consecință, după data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), nu mai există bază legală pentru acordarea de despăgubiri prin emitere titlului aferent reglementat până la acea dată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, orice cerere prin care se urmărește obținerea de despăgubiri urmând să fie soluționată în condițiile legii noi (Legea nr. 165/2013), competența de soluționare a litigiilor privind despăgubirile revenind secției civile a tribunalului conform art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor rămân în continuare competente în cazul litigiilor referitoare la deciziile emise sub legea veche (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), în acest sens fiind dispozițiile art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, rămase în vigoare și după apariția Legii nr. 165/2013.

Or, în cazul dedus judecății, nu a fost emisă decizie referitoare la titlul de despăgubiri, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Așa fiind, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, așa cum bine a arătat Curtea de Apel București, competența de soluționare a litigiului revenind secției civile a Tribunalului București.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015.