ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3177/2014

Deliberând, asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 315/F/DL din data de 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 6723/2/2014*, Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

A dispus punerea în executare a mandatului de arestare, emis la 7 octombrie 2014 de Tribunalul Corecțional din Rennes, față de cetățeanul român G.M.

A dispus predarea persoanei solicitate G.M., autorităților judiciare franceze, în vederea executării mandatului european de arestare, emis la 7 octombrie 2014 de către Tribunalul Corecțional din Rennes, cu respectarea regulii specialității și sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România, în vederea executării pedepsei.

A constatat că persoana solicitată a fost reținută și arestată începând cu data de 7 noiembrie 2014.

A menținut arestarea preventivă a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 decembrie 2014 și până la 09 ianuarie 2015.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 304 pronunțată la data de 18 noiembrie 2014 de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

judecătorul de drepturi și libertăți a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 7 octombrie 2014 de către Tribunalul Corecțional din Rennes, fată de cetățeanul român G.M.

A dispus predarea persoanei solicitate G.M., autorităților judiciare franceze, în vederea executării mandatului european de arestare, cu respectarea regulii specialității și sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România, pentru executarea pedepsei.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută și arestată începând cu data de 7 noiembrie 2014, pentru o perioadă de 30 de zile. A fost menținută arestarea preventivă a persoanei solicitate.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că,

la data de 7 noiembrie 2014, a fost sesizată instanța, în temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu solicitarea de punere în executare a mandatului european de arestare, emis la 7 octombrie 2014 de autoritățile judiciare franceze, față de numitul G.M., urmărit internațional în vederea executării pedepsei de 6 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor de escrocherie în bandă organizată, participarea la o bandă de răufăcători, în vederea pregătirii uneia sau mai multor infracțiuni pedepsite cu 10 ani închisoare și deținere frauduloasă de documente administrative false, prev. de art. 132-71, art. 313-1, art. 313-2, art. 313-3, art. 313-7, art. 313-8, art. 441-3, art. 441-10, art. 441-11, art. 450-1, art. 450-3, art. 450-5 C. pen. francez.

S-au atașat sesizării, semnalarea privind mandatul european de arestare,

introdusă în Sistemul Informatic Schengen, mandatul de arestare în franceză și în limba română, procesul-verbal de identificare, precum și alte înscrisuri.

Persoanei solicitate, în fața instanței și în prezența avocatului din oficiu, i-au fost aduse la cunoștință faptele pentru care s-a solicitat predarea sa către autoritățile franceze, faptul că poate beneficia de regula specialității și posibilitatea de a fi transferat într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei care îi va fi aplicată.

Totodată, i s-a adus la cunoștință faptul că, autoritățile judiciare franceze au precizat că, întrucât a fost judecat în lipsă, din momentul trimiterii în Franța, persoana solicitată va fi informată despre sentință și va dispune de un termen de 10 zile pentru a face contestație, ceea ce îi va da posibilitatea de a fi rejudecat de către instanță, de data aceasta în prezența sa și asistat de un avocat.

Persoana solicitată nu a făcut obiecții în ceea ce privește identitatea sa, confirmând faptul că i-a fost comunicată o copie a mandatului european de arestare, arătând, însă, că nu este de acord cu predarea sa către autoritățile franceze, că în caz de predare dorește să beneficieze de regula specialității și că dorește să execute în România pedeapsa aplicată de autoritățile franceze.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că

mandatul european de arestare a fost emis la 07 octombrie 2014 de către Tribunalul Corecțional din Rennes. Persoana solicitată a fost condamnată în lipsă la o pedeapsă de 6 ani închisoare și interdicția definitivă de revenire pe teritoriul francez, pentru comiterea a trei infracțiuni, respectiv infracțiunea de escrocherie în bandă organizată, participarea la o bandă de răufăcători în vederea pregătirii uneia sau mai multor infracțiuni, pedepsite cu 10 ani închisoare și deținere frauduloasă de documente administrative false, prev. de art. 132-71, art. 313-1, art. 313-2, art. 313-3, art. 313-7, art. 313-8, art. 441-3, art. 441-10, art. 441-11, art. 450-1, art. 450-3, art. 450-5 C. pen. francez.

În fapt,

s-a reținut că, urmare a unor interpelări succesive ale lui M.P. și A.G. la Perigeux, în aprilie 2013, ale N.N., în iunie 2013, la Brest, și F.S., I.R. și D.V. la Cherbourg, în iunie 2013, a rezultat faptul că, aceștia făceau parte dintr-o organizație criminală alcătuită din cetățeni români, foarte mobili din punct de vedere geografic, care au comis pe întregul teritoriu național al Franței, escrocherii cu cârduri bancare recodate, plecând de la coordonatele bancare străine obținute fraudulos. M.G. a fost identificat, în special datorită dispozitivelor de supraveghere video, dar și cu ajutorul unor mărturii, privitor la folosuri frauduloase realizate în octombrie 2012 și iunie 2013, în special la Nice, Menton, Vannes, Caen și Granville. El a făcut în această situație uz de fals în documente de identitate pe numele de M.G., M.G. nu a putut fi interpelat în

timpul instrucției cazului și a făcut obiectul unui mandat de arestare.

Pedeapsa maximă care se poate aplica pentru infracțiunile de mai sus este de 10 ani închisoare, persoanei solicitate, fiindu-i aplicată pedeapsa de 6 ani închisoare în lipsă.

Faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare fac parte din cele prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, fiind vorba despre participarea la un grup criminal organizat și falsificarea de mijloace de plată și astfel nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări.

Examinând înscrisurile aflate la dosar, Curtea a constatat că nu există niciun motiv de refuz în sensul art. 98 din Legea nr. 302/2004, pentru punerea în executare a mandatului european de arestare. De asemenea, pentru faptele la care se referă mandatul, persoana solicitată nu a mai fost urmărită sau judecată.

Totodată, a reținut că, numitul G.M. a refuzat să fie predat autorităților franceze, întrucât nu dorește să execute pedeapsa cu închisoarea în Franța, vrând să fie aproape de familia sa, argumente pe care Curtea le-a apreciat ca nefiind suficient de serioase și pertinente pentru a determina respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare, emis în baza unei hotărâri penale străine, prin care i-a fost aplicată o pedeapsă privativă de libertate .

În ceea ce privește motivul de refuz opțional prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, Curtea a apreciat, de asemenea, că nu sunt motive pentru a refuza predarea acestuia, întrucât autoritatea judiciară franceză a precizat că, în conformitate cu legislația statului emitent, persoana solicitată, din momentul trimiterii în Franța, va fi informată despre sentință și va dispune de un termen de 10 zile pentru a face contestație, ceea ce îi va da posibilitatea de a fi rejudecat de către instanță, de data aceasta în prezența sa și asistat de un avocat, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.

S-a reținut și faptul că, hotărârea de condamnare nu a fost încă redactată, nefiind indicat un termen cert până la care aceasta va fi motivată și comunicată, iar persoana solicitată are posibilitatea contestării acesteia după predarea sa către autoritățile franceze, astfel încât, Curtea a apreciat că, în cauză, nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 și recunoașterea incidentală a hotărârii penale de condamnare.

În plus, în situația în care se va pronunța o hotărâre de condamnare a persoanei solicitate, chiar și în urma rejudecării, acesta are posibilitatea de a cere transferul său în vederea executării pedepsei în România, cu atât mai mult cu cât față de condamnat s-a dispus și măsura interdicției de a reveni pe teritoriul francez.

Având în vedere că, potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară, prin care o autoritate judiciară competentă a

unui stat membru al U.E., solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, precum și faptul că, acesta se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 5190/1 din 18 iulie 2002, neexistând niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, art. 2 și art. 3 din Decizia cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, Curtea a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație persoana solicitată G.M., contestație pe care Înalta Curte a apreciat-o ca fiind întemeiată, sub aspectul încălcării dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute.

Astfel, Înalta Curte a arătat că, potrivit art. 103 alin. (1)

4

din Legea nr. 302/2004, ședința de judecată în care se soluționează sesizarea Parchetului cu privire la predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare ale unui stat străin este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în ședință secretă.

În cauză, judecarea sesizării a avut loc în cameră de consiliu, fiind astfel încălcate dispozițiile privind publicitatea ședinței de judecată, conform art. 103 alin. (1)

4

din Legea nr. 302/2004 și art. 352 C. proc. pen.

La art. 349-354 C. proc. pen., sunt prevăzute o serie de norme cu caracter de principii comune, respectiv reguli de bază ale fazei de judecată și care asigură realizarea acestui tip de activitate procesuală în condiții de obiectivitate și imparțialitate, acestea fiind publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea.

Astfel fiind, Înalta Curte a arătat că publicitatea ședinței de judecată este unul din cele mai importante principii ale procesului penal, întrucât asigură punerea în valoare a celorlalte principii ale activității de judecată-nemijlocire, contradictorialitate, rol activ, iar, pe de altă parte, dă siguranță faptului că instanța de judecată, în întreaga ei activitate, respectă toate garanțiile procesuale prevăzute pentru părți și ceilalți participanți la proces, în vederea aflării adevărului, oferind societății posibilitatea exercitării unui control permanent asupra înfăptuirii justiției.

Consacrarea acestui principiu este asigurată de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe plan intern de dispozițiile constituționale ale art.  127, respectiv de art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, C.E.D.O., în art. 6 a prevăzut că, fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale, publicitatea procedurilor având ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei Justiții secrete".

Dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. instituie sancțiunea nulității absolute pentru nepublicitatea ședinței de judecată.

Excepțiile prevăzute de lege de la această regulă au caracter derogator, fiind menționate expres de dispozițiile legale, neputând fi deduse pe cale de interpretare.

Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că, în mod greșit instanța de fond a judecat cauza în condiții de nepublicitate, fapt ce atrage nulitatea absolută a sentinței, care nu poate fi înlăturată în niciun mod și care poate fi invocată în orice stare a procesului, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării cauzei,

persoana solicitată a fost din nou audiată, ocazie cu care a arătat că știe care sunt faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare, dar că nu este de acord să fie predat, deoarece se teme că, ulterior condamnării sale definitive, nu va mai putea obține transferarea sa în România, în vederea continuării executării pedepsei.

Examinând solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu ocazia rejudecării cauzei, Curtea de Apel București a apreciat că aceasta este întemeiată*

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al U.E. solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeași lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 50190/1 din 18 iulie 2002. ^

În cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate s-au întemeiat pe existența unei hotărâri de condamnare, nedefinitivă, nr. 14/2268, pronunțată împotriva persoanei solicitate de Tribunalul Corecțional din Rennes, la 7 octombrie 2014.

Prin această sentință, persoana solicitată G.M. a fost

condamnată la 6 ani închisoare, în lipsă, pentru infracțiunile de escrocherie în bandă organizată, participare la o bandă de răufăcători, în vederea pregătirii uneia sau mai multor infracțiuni pedepsite cu 10 ani închisoare și deținere frauduloasă de documente administrative false.

S-a arătat că, faptele pentru care se solicită predarea, constituie infracțiuni și potrivit legii române, sub alte încadrări juridice, fiind îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Prin urmare, s-a precizat că, cunoscând o dublă incriminare, faptele persoanei solicitate dau drept la predare, iar pe fondul ei, cererea este întemeiată. Potrivit art. 97 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care, mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în orice alt mod cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa.

Această garanție a fost oferită de autoritățile judiciare franceze, persoana solicitată având posibilitatea de a-și prezenta apărările cu ocazia unei rejudecări a cauzei sale si de a formula o cale de atac în caz de nemulțumire.

Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, în următoarele cazuri:

a)

când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b)

când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

c)

când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română.

Curtea a constatat că nu există niciunul dintre cazurile de refuz al predării persoanei solicitate și a apreciat că nu sunt întrunite nici cerințele de refuz facultativ al predării, potrivit art.  98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004,

republicată, și anume atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent. S-a arătat că, condiția nu este îndeplinită, deoarece, predarea ar urma să fie condiționată de transferul persoanei condamnate pentru executarea pedepsei în România, în cazul în care sentința de condamnare în cazul rejudecării va rămâne definitivă. De altfel, având în vedere și faptul că, față de persoana condamnată, s-a dispus măsura interdicției de a reveni pe teritoriul francez, acest fapt creează premisa executării eventualei pedepse în România.

S-a mai arătat, că predarea persoanei solicitate nu poate fi decât în beneficiul său, deoarece, în condițiile în care a fost judecat în lipsă, nu și-a putut formula apărări, iar prin participarea sa la procedurile judiciare din Franța există premisa pentru condamnat de a-și dovedi nevinovăția, în măsura în care se consideră nevinovat sau de a obține reducerea pedepselor, prin valorificarea circumstanțelor reale și personale existente în favoarea sa.

Împotriva sentinței penale nr. 315/F/DL din data de 11 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6723/2/2014*, a formulat contestație persoana solicitată G.M., motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a deciziei.

Analizând contestația formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În primul rând, Înalta Curte constată că sentința penală atacată este una legală și temeinică, iar Curtea de Apel București în mod corect a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare și, totodată, predarea persoanei solicitate G.M., autorităților judiciare franceze.

Astfel, se constată că, în cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate s-au întemeiat pe existența unei Hotărâri de condamnare, nedefinitivă, nr. 14/2268, pronunțată împotriva persoanei solicitate, de Tribunalul Corecțional din Rennes, la 7 octombrie 2014. Prin această sentință, persoana solicitată G.M. a fost condamnată la 6 ani închisoare, în lipsă, pentru infracțiunile de escrocherie în bandă organizată, de participare la o bandă de răufăcători, în vederea pregătirii uneia sau mai multor infracțiuni pedepsite cu 10 ani închisoare si de deținere frauduloasă de documente administrative false, în temeiul acestei hotărâri, fiind emis un mandat european de arestare.

Dispozițiile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, prevăd că "mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară

competentă a unui stat membru al U.E. solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 50190/1 din 18 iulie 2002."

Astfel fiind, Înalta Curte constată, în deplin acord cu judecătorul Curții de Apel București, că sunt îndeplinite toate condițiile pentru admiterea sesizării și că nu există niciun motiv de refuz al predării. Astfel, faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare sunt dintre cele care dau loc la predare, fiind prevăzute de dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, conform acestor dispoziții nefiind necesară îndeplinirea condiției dublei incriminări.

De asemenea, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, care arată că, în cazul în care, mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în orice alt mod cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată, dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa.

Înalta Curte constată că această garanție a fost oferită de autoritățile judiciare franceze, care au precizat că, în conformitate cu legislația statului emitent, persoana solicitată, din momentul trimiterii în Franța, va fi informată despre sentință și va dispune de un termen de 10 zile pentru a face contestație, ceea ce îi va da posibilitatea de a fi rejudecat de către instanță, de data aceasta în prezența sa și asistată de un avocat, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.

Cu privire la motivele obligatorii de refuz a executării mandatului european de arestare, înalta Curte constată că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, în următoarele cazuri:

a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să

fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b)

când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

c)

când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română.

Așa cum și Curtea de Apel a constatat, în cauză nu este incident niciunul din motivele de refuz care obliga instanța să respingă predarea persoanei solicitate.

Cu privire la faptul că persoana solicitată a refuzat să fie predată autorităților franceze, întrucât nu dorește să execute pedeapsa cu închisoarea în Franța, vrând să fie aproape de familia sa, Înalta Curte constată că prima instanță a dispus predarea acestuia sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România, în vederea executării pedepsei, fiind îndeplinită astfel și cerința specială prevăzută de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Înalta Curte mai constată că, lipsa acordului persoanei solicitate de a fi predată constituie un motiv pentru care instanța "putea" refuza predarea, dacă ar fi ajuns la concluzia că, față de circumstanțele reale ale cauzei și cele personale, nu se impunea predarea acesteia, însă nu era obligată să refuze predarea, întrucât refuzul persoanei solicitate de a fi predată nu face parte din motivele de refuz obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, mai sus enumerate, acest motiv fiind prevăzut de dispozițiile art. 98 alin. (2) din aceeași lege, care face referire la motivele opționale pentru care instanța "poate" refuza predarea.

Totodată, Înalta Curte constată că predarea persoanei solicitate a fost dispusă de către Curtea de Apel București și cu respectarea regulii specialității; prin urmare, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, se constată că sentința atacată este una legală și temeinică.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana-solicitată G.M. împotriva sentinței penale nr. 315/F/DL din data de 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6723/2/2014*.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoana-solicitată la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana-solicitată G.M. împotriva sentinței penale nr. 315/F7DL din data de 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6723/2/2014*.

Obligă contestatorul persoana-solicitată la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 29 decembrie 2014.