ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2005/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2005/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 364 din 29 iunie

2010, pronunțată în Dosarul nr. 8839/101/2009, Tribunalul Mehedinți a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul V.T., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului echivalentul în RON la data plății a sumei de 100.000

euro reprezentând 60.000 euro prejudiciul moral personal și 40.000 euro

prejudiciul suferit de defunctul V.Gh.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 28.161 RON reprezentând daune materiale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul V.T., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți.

Ca urmare a decesul

reclamantului V.T., dosarul a fost suspendat prin încheierea de ședință de la

data de 24 martie 2011.

Apelantul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mehedinți a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei,

dosarul fiind transpus pe rolul Secției I Civile a Curții de Apel Craiova sub

nr. 8839/101/2009*. Această cerere a fost respinsă prin încheierea de ședință

din data de 11 aprilie 2012 curtea menținând măsura suspendării, în temeiul

art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 216

din 6 noiembrie 2013 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a constatat

perimate apelurile declarate de reclamantul V.T. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel a arătat că, din verificările actelor de la

dosar, rezultă că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 11

aprilie 2012, dată la care s-a menținut măsura suspendării în baza art. 243

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la dezbaterea succesiunii și indicarea

moștenitorilor apelantului reclamant V.T. și pricina a rămas în nelucrare mai

mult de 1 an, din vina părților.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu

reprezentant în teritoriu Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 2325

din 19 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 8830/101/2009*, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți împotriva Deciziei nr. 216 din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă.

S-a casat decizia

recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

S-a reținut că

excepția perimării este reglementată de art. 248 C. proc. civ. ca o excepție

peremptorie, întrucât finalitatea sa este stingerea procesului în faza în care

acesta se află, și este absolută, fiind reglementată de norme imperative,

edictate în interesul părților dar și al unei bune administrării a actului de

justiție.

Pentru a interveni

perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se

datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă,

dedusă din lipsa de stăruință în judecată, în intervalul de timp prevăzut de

lege.

În speță însă,

apelantul pârât Statul Român a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei,

cerere ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din 11 aprilie 2012, deși

în acel moment se cunoștea faptul că reclamantul V.T. a decedat și nu s-au

putut indica moștenitorii.

Pentru aflarea

moștenitorilor, pârâtul a făcut demersurile necesare, adresându-se atât

Primăriei Drobeta-Turnu Severin, cât și Primăriei comunei Punghina județul

Mehedinți, dar aceste demersuri nu au avut un rezultat pozitiv.

Chiar dacă recurentul

nu s-a adresat Camerei Notarilor, prin adresele formulate la cele două primării

a dovedit interesul în continuarea judecății cauzei, astfel încât, s-a apreciat

că în mod greșit instanța de apel a aplicat sancțiunea perimării.

În rejudecare,

pârâtul Statul Român a indicat numele și adresele moștenitorilor reclamantului

decedat, fiind introduși și citați în cauză în această calitate V.P.S. și

V.R.L.

Prin Decizia nr. 282

din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în

Dosarul nr. 8839/101/2009**, a fost respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul V.T., împotriva Sentinței nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009.

A fost admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, împotriva Sentinței nr. 364

din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr.

8839/101/2009.

A fost schimbată în

parte Sentința nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în

Dosarul nr. 8839/101/2009, în sensul că s-a respins cererea pentru daune morale

formulată de reclamant.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței.

În motivarea

hotărârii, în ceea ce privește apelul reclamantului V.T., instanța de control

judiciar a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei

de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă

judecății.

Instanța de apel a

avut în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională și publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, prin care s-a

constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările ulterioare, precum și Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat

că dat fiind că la momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică, respectiv art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 nu mai exista, nu se poate considera că aceasta

ultraactivează, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți au fost apreciate ca fiind

neîntemeiate criticile vizând soluția de admitere a cererii pentru daune materiale,

reprezentând contravaloarea casei și anexelor gospodărești, bunuri preluate de

stat și nerestituite reclamantului.

Instanța de apel a

apreciat că este îndeplinită cerința impusă de art. 5 lit. b) din Legea nr.

221/2009, bunurile nefiind restituire nici în baza legilor speciale, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, reținându-se ca fiind fondată cererea

pentru daune materiale, cuantumul stabilit prin sentința atacată cu apel fiind

cel stabilit prin expertiza efectuată în cauză.

Așa fiind, Curtea de

Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul V.T. și

a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

schimbând în parte Sentința nr. 364/2010 a Tribunalului Mehedinți în sensul

respingerii cererii pentru daune morale.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a

declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate

în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

În argumentarea

recursului, pârâtul a susținut, în esență, că instanța de apel a menținut în

mod nelegal dispozițiile sentinței apelate cu privire la acordarea daunelor

materiale, având în vedere faptul că nu au fost îndeplinite cumulativ

condițiile impuse de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, în opinia

recurentului-pârât, acordarea de despăgubiri materiale reprezentând

contravaloarea bunurilor confiscate de către instanța de judecată este

nelegală, deoarece textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și nerestituite în natură sau

prin echivalent sau ca efect al măsurii administrative. Or, în cauză, nu au

fost depuse înscrisuri care să dovedească faptul că măsura confiscării a fost

dispusă ca efect al măsurii administrative.

În cauză, mai susține

recurentul, nu a fost făcută dovada că bunurile respective nu i-au fost

restituite reclamantului sau că acesta nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 și, ca atare, nu

este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009 potrivit cărora se pot acorda despăgubiri reprezentând

echivalentul bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost

restituite.

De asemenea,

recurentul consideră că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale,

reprezentând contravaloare bunuri imobile prin natură și bunuri imobile prin

destinație care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/1999, întrucât

nu s-a făcut dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr.

10/2001, în cadrul căreia nu a fost obținută restituirea acestora în natură sau

prin echivalent.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Preliminar, se

constată că recurentul a invocat în drept dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ., dar decizia atacată este o hotărâre pronunțată în apel, prin

urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui

text legal.

Analizând recursul,

prin prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține caracterul fondat al acestuia.

Criticile

recurentului vizând neîndeplinirea condiției impuse de art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând

contravaloare bunuri imobile prin natură și bunuri imobile prin destinație care

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/1999, întrucât nu s-a făcut

dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul

căreia nu a fost obținută restituirea acestora în natură sau prin echivalent,

se constată ca fiind fondate.

Legea nr. 221/2009

este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, și a completat

cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale

destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite

victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei

care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își

exercite drepturile fundamentale.

Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede la

art. 5: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau ale Legii

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente".

Se observă că dispozițiile

art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd condiția ca bunurile

confiscate să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr.

247/2005.

Din interpretarea

acestor dispoziții legale, rezultă că reclamantul, potrivit dispozițiilor art.

1169 C. civ., potrivit cărora cel care face o propunere în fața instanței

trebuie să o dovedească, trebuia să dovedească că bunurile imobile solicitate

nu au constituit obiect de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii

nr. 247/2005, pentru a se evita o dublă reparație.

În speță, se constată

că nu s-a probat împrejurarea că a fost urmată procedura reglementată de Legea

nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obținută restituirea bunurilor imobile

în natură sau prin echivalent, nu au fost depuse nici înscrisuri relevante în

stabilirea despăgubirilor materiale solicitate, respectiv proces-verbal de

confiscare, inventarul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative

care să cuprindă bunurile a căror contravaloare se solicită și nici înscrisuri

din care să rezulte componența gospodăriei la data dislocării și la înapoiere,

cerința legii, aceea de a fi vorba de bunuri confiscate prin hotărârea de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative și nerestituite.

Așa fiind, ambele

instanțe au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b)

din Legea nr. 221/2009, devenind astfel incident motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru rațiunile

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei

nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Sentinței nr. 364

din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr.

8839/101/2009, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 282 din

21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți împotriva Sentinței nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009, pe care o schimbă în tot, în

sensul că respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2015.

Procesat de GGC - LM