ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2005/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 364 din 29 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 8839/101/2009, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plății a sumei de 100.000 euro reprezentând 60.000 euro prejudiciul moral personal și 40.000 euro prejudiciul suferit de defunctul V.Gh. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 28.161 RON reprezentând daune materiale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul V.T., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

Ca urmare a decesul reclamantului V.T., dosarul a fost suspendat prin încheierea de ședință de la data de 24 martie 2011. Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, dosarul fiind transpus pe rolul Secției I Civile a Curții de Apel Craiova sub nr. 8839/101/2009*. Această cerere a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 11 aprilie 2012 curtea menținând măsura suspendării, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 216 din 6 noiembrie 2013 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a constatat perimate apelurile declarate de reclamantul V.T.

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că, din verificările actelor de la dosar, rezultă că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 11 aprilie 2012, dată la care s-a menținut măsura suspendării în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la dezbaterea succesiunii și indicarea moștenitorilor apelantului reclamant V.T. și pricina a rămas în nelucrare mai mult de 1 an, din vina părților. Împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu reprezentant în teritoriu Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin Decizia nr. 2325 din 19 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8830/101/2009*, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 216 din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. S-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe. S-a reținut că excepția perimării este reglementată de art. 248 C. proc. civ. ca o excepție peremptorie, întrucât finalitatea sa este stingerea procesului în faza în care acesta se află, și este absolută, fiind reglementată de norme imperative, edictate în interesul părților dar și al unei bune administrării a actului de justiție.

Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată, în intervalul de timp prevăzut de lege. În speță însă, apelantul pârât Statul Român a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, cerere ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din 11 aprilie 2012, deși în acel moment se cunoștea faptul că reclamantul V.T. a decedat și nu s-au putut indica moștenitorii. Pentru aflarea moștenitorilor, pârâtul a făcut demersurile necesare, adresându-se atât Primăriei Drobeta-Turnu Severin, cât și Primăriei comunei Punghina județul Mehedinți, dar aceste demersuri nu au avut un rezultat pozitiv.

Chiar dacă recurentul nu s-a adresat Camerei Notarilor, prin adresele formulate la cele două primării a dovedit interesul în continuarea judecății cauzei, astfel încât, s-a apreciat că în mod greșit instanța de apel a aplicat sancțiunea perimării. În rejudecare, pârâtul Statul Român a indicat numele și adresele moștenitorilor reclamantului decedat, fiind introduși și citați în cauză în această calitate V.P.S. și V.R.L. Prin Decizia nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în Dosarul nr. 8839/101/2009**, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.T., împotriva Sentinței nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009.

A fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, împotriva Sentinței nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009. A fost schimbată în parte Sentința nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009, în sensul că s-a respins cererea pentru daune morale formulată de reclamant. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. În motivarea hotărârii, în ceea ce privește apelul reclamantului V.T., instanța de control judiciar a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

Instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările ulterioare, precum și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că dat fiind că la momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai exista, nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți au fost apreciate ca fiind neîntemeiate criticile vizând soluția de admitere a cererii pentru daune materiale, reprezentând contravaloarea casei și anexelor gospodărești, bunuri preluate de stat și nerestituite reclamantului. Instanța de apel a apreciat că este îndeplinită cerința impusă de art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, bunurile nefiind restituire nici în baza legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, reținându-se ca fiind fondată cererea pentru daune materiale, cuantumul stabilit prin sentința atacată cu apel fiind cel stabilit prin expertiza efectuată în cauză.

Așa fiind, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul V.T. și a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbând în parte Sentința nr. 364/2010 a Tribunalului Mehedinți în sensul respingerii cererii pentru daune morale. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. În argumentarea recursului, pârâtul a susținut, în esență, că instanța de apel a menținut în mod nelegal dispozițiile sentinței apelate cu privire la acordarea daunelor materiale, având în vedere faptul că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, acordarea de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de către instanța de judecată este nelegală, deoarece textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și nerestituite în natură sau prin echivalent sau ca efect al măsurii administrative. Or, în cauză, nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească faptul că măsura confiscării a fost dispusă ca efect al măsurii administrative.

În cauză, mai susține recurentul, nu a fost făcută dovada că bunurile respective nu i-au fost restituite reclamantului sau că acesta nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 și, ca atare, nu este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite. De asemenea, recurentul consideră că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloare bunuri imobile prin natură și bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/1999, întrucât nu s-a făcut dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obținută restituirea acestora în natură sau prin echivalent.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Preliminar, se constată că recurentul a invocat în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., dar decizia atacată este o hotărâre pronunțată în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui text legal. Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al acestuia.

Criticile recurentului vizând neîndeplinirea condiției impuse de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloare bunuri imobile prin natură și bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/1999, întrucât nu s-a făcut dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obținută restituirea acestora în natură sau prin echivalent, se constată ca fiind fondate. Legea nr. 221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, și a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede la art. 5: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente". Se observă că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd condiția ca bunurile confiscate să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că reclamantul, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească, trebuia să dovedească că bunurile imobile solicitate nu au constituit obiect de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, pentru a se evita o dublă reparație.

În speță, se constată că nu s-a probat împrejurarea că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obținută restituirea bunurilor imobile în natură sau prin echivalent, nu au fost depuse nici înscrisuri relevante în stabilirea despăgubirilor materiale solicitate, respectiv proces-verbal de confiscare, inventarul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative care să cuprindă bunurile a căror contravaloare se solicită și nici înscrisuri din care să rezulte componența gospodăriei la data dislocării și la înapoiere, cerința legii, aceea de a fi vorba de bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și nerestituite.

Așa fiind, ambele instanțe au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, devenind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Sentinței nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Sentinței nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8839/101/2009, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2015. Procesat de GGC - LM