ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1922/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1922/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin acțiunea

înregistrată, la data de 27 noiembrie 2007, sub nr. 41851/3/2007 pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul M.B. prin D.T.D.S.C.

a chemat în judecată pe pârâții V.M., M.M. și M.S., solicitând instanței

pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de

utilitate publică de interes local a terenului în suprafață de 172 m.p. din imobilul proprietatea pârâților situat în București, str. Grigore Ionescu Sisești,

sector 1, precum și trecerea imobilului în proprietatea expropriatului, cu

obligarea acestuia din urmă la plata către pârâți a despăgubirilor în valoarea

stabilită prin raportul de evaluare din 15 aprilie 2007, respectiv suma de

258.625 lei.

Pârâții au depus la

dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au învederat că sunt de

acord cu admiterea acțiunii, dar numai cu condiția acordării unei drepte și

prealabile despăgubiri, calculată în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința civilă nr.

60 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte acțiunea reclamantei, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate

publică de interes local a imobilului menționat în acțiune și a stabilit în

sarcina reclamantului expropriator o despăgubire în cuantum de 109.048 euro,

despăgubire ce urmează a fi plătită pârâților la cursul B.N.R. din ziua plății.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

554/ A din 4 noiembrie 2009, astfel cum a fost completată prin decizia civilă nr.

689/ A din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în baza

sentința instanței de fond, stabilindu-se în sarcina reclamantului o

despăgubire în cuantum de 162.171 euro și a fost obligată intimata reclamantă

la 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 8489 din 30

noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

s-a admis recursul, s-a casat decizia instanței de apel și a fost trimisă cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe cu indicația administrării tuturor probelor

necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru

determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piață a

imobilului, reținându-se că expertizele efectuate în cauză nu au respectat

criteriile de evaluare reglementate de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994.

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a pronunțat decizia civilă nr. 89 din 27 februarie 2012, prin care s-a

luat act de renunțarea apelanților pârâți la judecarea cererii de apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții, iar Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia civilă nr. 7118 din 20 noiembrie 2012, a admis recursul, a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele

deciziei s-a arătat că nu a fost verificată intenția reală a părților, față de hotărârea

emisă de intimatul reclamant, prin care i s-a acordat o despăgubire superioară

celei stabilite prin hotărârea instanței de fond.

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a pronunțat decizia civilă nr. 264 din 4 noiembrie 2013, prin care s-a

admis apelul, s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a stabilit în

sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro conform

Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B. – Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004, hotărâre neatacată de părți, menținând celelalte

dispoziții de admitere a acțiunii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs M.B. prin P.G., iar prin decizia civilă nr. 1636 din 29

mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia

și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În considerentele

acestei decizii de casare, s-a reținut că în cauză, deși avea obligația de a

verifica intenția reală a părților cu privire la suma propusă cu titlu de

despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, în acord cu

dispozițiile din Legea nr. 33/1994, instanța de apel, fără o justificare în

fapt și în drept, s-a limitat doar la a concluziona că s-a convenit asupra

valorii terenului expropriat, în condițiile în care în sistemul Legii nr. 198/1994

nu poate fi negociat un cuantum al despăgubirilor ca în precedentul act

normativ.

De asemenea, s-a mai

reținut că, pentru a se vorbi de un acord dat în mod valabil în procedura legii

speciale, care să producă eventual efecte în cauza de față, supusă procedurii

de drept comun, instanța de apel trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile

art. 5 și urm. din Legea nr. 198/2004, precum și ale art. 5 alin. (1

8

)

din H.G. nr. 432/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 1998/2004, în vigoare la momentul emiterii hotărârii de stabilire a

despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, astfel încât era necesar a

stabili dacă persoanele interesate au formulat cerere, au depus în termen

documentele care fac dovada calității lor și sunt de acord cu suma propusă cu

titlu de despăgubire, aspecte consemnate într-un proces-verbal încheiat între

comisie și acestea, în care urma a se menționa acordul cu privire la valoarea

despăgubirilor.

Totodată, întrucât,

potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 434/2009, hotărârea emisă în procedura

legii speciale trebuie să aibă ca anexă procesul-verbal întocmit în condițiile

prezentelor Norme metodologice, era necesar să se stabilească dacă un astfel de

proces-verbal a fost sau nu încheiat în cauză, precum și care este conținutul

său.

Se mai arată că

instanța de apel trebuia să cerceteze, de asemenea, dacă hotărârea comisiei a

fost revocată pentru motive temeinice, față de dispozițiile legale citate

anterior.

Deoarece nu s-a

procedat la verificările susmenționate, și pentru că nu s-au administrat probe

obligatorii pentru soluționarea fondului litigiu, cu ignorarea problemelor de

drept dezlegate prin decizia de casare și fără a verifica condițiile de

exercițiu ale acțiunii civile deduse judecății în noua situația expusă în

dosar, s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și s-a apreciat că nu

s-a intrat în cercetarea fondului.

S-a mai arătat că, în

situația în care nu se vor proba cele de mai sus, urmează a se conforma

dispozițiilor deciziei de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul administrării tuturor dovezilor necesare,

inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii

despăgubirilor, care reflectă valoarea de piață a imobilului, conform art. 26

din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând apelul,

Curtea a încuviințat probele astfel cum au fost individualizate în decizia de

casare nr. 1636/2014, sens în care s-a depus la dosar toată documentația care a

stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6

septembrie 2010.

Înainte de acordarea

cuvântului asupra dezbaterii fondului cauzei, Curtea a pus în discuție și

necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de piață a

imobilului, în condițiile Legii nr. 33/1994, însă niciuna dintre părți nu a

dorit să administreze această probă.

Prin decizia nr. nr. 119/

A din data de 16 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții -

pârâți V.M., M.M. și M.S., împotriva sentinței civile nr. 60 din 14 ianuarie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunțată în

dosarul nr. 41851/3/2007, în contradictoriu cu intimatul - reclamant M.B. – D.T.D.S.C.

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că despăgubirea datorată de reclamant

este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010

emisă de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Chestiunea în

discuție și ce urmează a fi dezlegată, potrivit ultimei decizii de casare

pronunțată în cauză, constă în verificarea intenției reale a părților cu

privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri, precum și a procedurii legii

speciale, sub aspectul îndeplinirii condițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 198/2004,

precum și art. 5 alin. (1

8

) din H.G. nr. 434/2009, pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004.

Indicațiile de casare

au precizat că în situația în care nu se probează cele reținute anterior și

redate în prezentele considerente în debutul motivării, se vor administra și

alte dovezi necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru

determinarea valorii despăgubirilor, care să reflecte valoarea de piață a

imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Procedând astfel, din

proba cu acte ce a fost administrată în rejudecare, a rezultat următoarea

situație de drept și de fapt.

Instanța de apel

a avut în vedere prevederile art. 5 din Legea nr. 198/2004 și art. 5 din

H.G. nr. 434/2009.

Din dosarul

administrativ aferent emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177

din 6 septembrie 2010, ulterioară sentinței civile nr. 60/2009 prin care s-a

dispus exproprierea suprafeței de 172 m.p. și a deciziei civile nr. 554 din 4

noiembrie 2009, prin care s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 162.171

euro, rezultă că în tabelul cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii

în condițiile Legii nr. 198/2004, completată și modificată – obiectiv

supralărgire șos. Gheorghe Ionescu-Sisești – Bd. Ion Ionescu de la Brad, la poziția 46 figurează apelanții pârâți V.M., M.M. și M.S. cu o suprafață de 172 m.p., afișat în 15 iulie 2010.

În H.G. nr. 592/2010

privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauze de utilitate

publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de

interes public local supralărgirea șos. Gheorghe Ionescu-Sisești – Bd. Ion

Ionescu de la Brad, apare str. Gheorghe Ionescu Sisești.

Prin

procesele-verbale nr. 11113 și 11114 din 12 iulie 2010 s-au afișat și publicat

tabelele cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii, în condițiile

Legii nr. 198/2004 și a planurilor de amplasament ale lucrărilor și

supralărgire șos. Gheorghe Ionescu-Sisești – Bd. Ion Ionescu de la Brad.

De asemenea, s-a

realizat și afișarea la sediul P.S. București a acelorași tabele, astfel cum

rezultă din procesul verbal din 15 iulie 2010.

P.S. București a

realizat și publicitatea într-un ziar de largă răspândire.

Prin adresa nr. 17092

din 19 noiembrie 2010, P.M. București a comunicat apelanților pârâți că s-a

procedat la consemnarea sumei de 696.216,32 lei reprezentând contravaloarea

terenului de 172 m.p., anexându-se și ordinul de plată nr. 5854 pentru suma

menționată.

Hotărârea nr. 177 din

6 septembrie 2010 a fost comunicată apelanților pârâți la 1 octombrie 2010,

astfel cum rezultă din mențiunile olografe de la fila 52 din dosarul de apel.

Din procesul verbal nr.

181 din 6 septembrie 2010 rezultă că nu a fost depusă cerere în termenul legal

de 10 zile de la data afișării tabelelor prevăzut la art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 198/2004, iar din adresa nr. 231 din 6 august 2010 rezultă că apelanții au

fost invitați pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la valoarea

despăgubirilor în cuantum de 162.171 euro pentru suprafața de teren de 172 m.p.

Din încheierea nr. 449404

din 3 decembrie 2010 a O.C.P.I.S. rezultă că s-a radiat dreptul de proprietate

întabulat pe numele apelanților pârâți asupra imobilului situat în șos.

Gheorghe Ionescu Sisești, același drept de proprietate fiind înscris în cartea

funciară specială cu nr. 107780 a localității București, sector 1, în favoarea

Municipiului București prin Primarul general asupra cotei de 1/1 cu titlu de

expropriere.

Din cuprinsul acestor

înscrisuri și având în vedere situația de fapt derulată pe parcursul perioadei

dintre data introducerii cererii de chemare în judecată 27 noiembrie 2007 și

până la momentul emiterii hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010, rezultă că

s-a respectat procedura legii speciale, despăgubirea propusă de expropriator în

cuantum de 162.171 euro și stabilită de Curtea de Apel în ședința din 4

noiembrie 2009 în dosarul nr. 41851/3/2007 a fost însușită de reclamantul

intimat și acceptată de apelanții pârâți, dreptul de proprietate al acestora

din urmă transferându-se din patrimoniul lor în patrimoniul Municipiului

București, împrejurare ce rezultă neîndoielnic din încheierea O.C.P.I. Sector 1

nr. 449404 din 3 decembrie 2010.

Deși suma propusă cu

titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 177/2010 a fost consemnată la

dispoziția apelanților pârâți, conform ordinului de plată nr. 5854 din 10

noiembrie 2010, asupra acestei sume s-au purtat și se poartă încă litigii,

întrucât intimatul reclamant M.B. consideră că manifestarea sa de voință a fost

determinată de litigiul în curs.

Curtea de apel a constatat

că Hotărârea nr. 177/2010 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legii

speciale și a normelor metodologice de punere în aplicare și nici nu a fost

invalidată prin nicio procedură administrativă ori judiciară, astfel încât

aceasta trebuie să își producă efectele juridice cu atât mai mult cu cât, în

momentul de față, dreptul de proprietate al apelanților a fost expropriat în

mod irevocabil, atât ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 60/2009,

trecută în puterea lucrului judecat prin neapelarea și nerecurarea acesteia,

cât și prin hotărârea susmenționată, dreptul de proprietate a fost intabulat în

cartea funciară în favoarea M.B., iar obiectivul pentru care s-a dispus

exproprierea a și fost realizat pe terenul de 172 m.p.

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat că singurii vătămați în drepturile lor sunt apelanții pârâți

cărora, deși li s-a expropriat terenul, nu au primit încă o justă și prealabilă

despăgubire, astfel cum este stipulat în Legea nr. 33/1994 și în Constituția

României.

Față de această

situație de fapt, Curtea de apel a apreciat că s-au îndeplinit cerințele Legii nr.

198/2004, fiind îndeplinite cerințele art. 5 și art. 5 alin. (1

8

)

din H.G. nr. 434/2009, urmează a admite apelul, cu consecința schimbării în

parte sentinței, în sensul că despăgubirea datorată de reclamant este în

cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă

de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, urmând a menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.B., prin D.T.D.S.C., solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la Curtea de Apel București, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

Instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată a fost dată

cu greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 198/2004, a dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/20 15.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a soluționat recursul formulat, în dosarul nr. 41851/3/2007**,

a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului, având în

vedere faptul că instanța de apel nu a verificat dacă sunt întrunite criteriile

legale pentru existența unui acord valabil, care să exprime voința reală a

părților în cauză asupra valorii despăgubirilor propuse pentru terenul

expropriat, deși instanța de control judiciar a dispus în acest sens.

Instanța de apel,

rejudecând cererea de apel în cel de-al patrulea ciclu procesual, nu a

respectat nici de această dată dispozițiile deciziei de casare, neprecizând în

mod clar dacă a apreciat că ar fi vorba despre un acord între părți cu privire

la valoarea despăgubirii, deși era obligată să se exprime în acest sens ca

răspuns la cererea cu care a fost investită de către persoanele expropriate.

Instanța de apel nu

și-a asumat o poziție fermă în acest sens, nefăcând vorbire despre existența

sau inexistența unui acord de voință, în condițiile în care persoanele

expropriate au solicitat să se ia act despre o tranzacție a părților, iar M.B. a

adus argumente în sensul inexistenței unui asemenea acord.

Instanța de apel,

ignorând obligația instituită în sarcina sa prin decizia de casare, care a

stabilit că se impune să verifice voința reală a părților cu privire la

valoarea despăgubirilor, nu a argumentat motivele pentru care a respins

apărarea M.B. și pentru care a admis apelul persoanelor expropriate.

În lipsa unei opinii

tranșante, instanța de apel a apreciat doar că se impune să stabilească

despăgubirea datorată de către expropriator la suma contestată de 162.171 Euro.

Prin urmare, în cazul

în care nu a fost vorba despre o tranzacție între părți (iar instanța de apel

nu a concluzionat că ar fi intervenit acordul de voință), nu se poate determina

în ce mod a stabilit instanța de apel această despăgubire în cuantum de

162.171 Euro, în condițiile în care decizia de casare nr. 8489 din 30 noiembrie

2011 a stabilit în mod irevocabil faptul că evaluatorii care au stabilit

valoarea anterior menționată nu au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr.

33/1994.

Procedura de

expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004 a fost declanșată ca urmare a

adoptării H.G. nr. 592/2010, prin urmare după stabilirea de către Curtea de

Apel București a cuantumului despăgubirilor prin decizia nr. 554/ A din 04

noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 41851/3/2007, și ulterior declarării

recursului împotriva acesteia de către M.B., recurs prin care se solicita

respingerea apelului formulat de apelanții pârâți V. și M. și menținerea

cuantumului despăgubirilor stabilit prin sentința nr. 60 din 14 ianuarie 2009.

Așadar, la momentul

emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010

de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, exista o situație

litigioasă, între expropriatorul M.B. și persoanele expropriate V.M., M.M. și M.S.,

cu privire la despăgubirile cuvenite pentru exproprierea suprafeței de 172 mp

de teren din imobilul situat in București, sector 1, Șos. Gheorghe Ionescu

Sisești.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, „în cazul altor situații

litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente

exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu”, iar

conform alin. (5) din același articol, „despăgubirea va fi eliberată numai

titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice și/sau hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”.

În aceste condiții,

având în vedere situația litigioasă, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

a dispus consemnarea sumei reprezentând despăgubirile până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a dosarului nr. 41851/3/2007, aflat pe rolul

instanțelor de judecată, condiționând astfel, cu respectarea dispozițiilor

legale, eliberarea despăgubirilor consemnate de soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei, fără ca eventualul accept al persoanelor expropriate să

poată determina plata.

Eliberarea sumei

consemnate, ca urmare a unui eventual accept, ar fi echivalat cu o plată

nedatorată având în vedere caracterul incert al cuantumului și mai ales

posibilitatea diminuării considerabile a acestuia în urma rejudecării cauzei ca

urmare a admiterii recursului declarat de M.B. în dosarul nr. 41851/3/2007.

În ceea ce privește

cuantumul sumei consemnate. Comisia a făcut aplicarea dispozițiilor art. III

din Legea nr. 184/2008, care prevede că „orice documentație tehnică sau de

evaluare realizată anterior Intrării în vigoare a prezentei legi se consideră

valabilă”.

Atât raportul de

evaluare din 15 aprilie 2007 întocmit de expropriator, prin care a fost

stabilită valoarea despăgubirilor la suma de 258.625 lei, cât și raportul de

expertiză întocmit de expertul tehnic B.M. omologat de instanța de fond în

dosarul nr. 41851/3/2007 care a stabilit ca despăgubirile cuvenite pentru

imobilul expropriat se ridică la valoarea de 109.048 Euro, au fost infirmate

prin admiterea apelului declarat de persoanele expropriate în dosarul nr. 41851/3/2007,

doar raportul de expertiză omologat de instanța de apel putea fi considerat în

sensul acestui articol „documentație de evaluare realizată anterior”, astfel

încât, singura sumă care putea fi consemnată de către expropriator, cu

respectarea dispozițiilor legale, era cea stabilită de instanța de apel prin

Decizia civilă nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009 și anume 162.171 euro.

Nu pot fi primite

susținerile instanței de apel în sensul că „din cuprinsul acestor înscrisuri și

având în vedere situația de fapt ce a fost derulată pe parcursul perioadei

dintre data introducerii cererii de chemare în judecată 27 noiembrie 2007 și

până la momentul emiterii hotărârii nr. 177 din 06 septembrie 2010, rezultă că

s-a respectat procedura legii speciale, despăgubirea propusă de către

expropriator în cuantum de 162.171 Euro și stabilită de Curtea de Apel în

ședința din 04 noiembrie 2009 în dosarul nr. 41851/3/2007 a fost însușită de

reclamantul Intimat și acceptată de apelanții pârâți, dreptul de proprietate al

acestora din urmă transferându-se din patrimoniul lor în patrimoniul M.B.”

Această argumentație

a Curții de Apel este fundamental greșită, în sensul că apreciază că

despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost propusă și însușită de către

expropriator, întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 198/2004.

A arătat mai sus care

au fost rațiunile pentru care Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a

consemnat suma de 162.171 euro și numai faptul că expropriatorul a exercitat

calea de atac a recursului în primul ciclu procesual (dosar nr. 41851/3/2007)

și l-a susținut si după emiterea Hotărârii nr. 177/06 septembrie 2010

demonstrează pe deplin că nu este de acord cu cuantumul despăgubirilor în

valoare de 162.171 euro, că urmărește diminuarea acestei sume nejustificate și

că nu este vorba despre o ofertă însușită și propusă de către expropriator.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a judecat recursul promovat de M.B., prin care a fost

contestată despăgubirea în cuantum de 162.171 euro, la data de 30 noiembrie 2011,

la mai bine de un an de la emiterea Hotărârii nr. 177 din 06 septembrie 2010,

termen la care expropriatorul a susținut concluziile de admitere a recursului

și de înlăturare a concluziilor deciziei civile nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009.

De asemenea, se

impune înlăturarea susținerii instanței de apel potrivit căreia „despăgubirea

în cuantum de 162.171 Euro a fost acceptată de apelanții pârâți”, întrucât

contravine situației de fapt.

Așa cum rezultă din

Procesul-verbal nr. 181/2010 și din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr.

177 din 06 septembrie 2010, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

persoanele expropriate au fost convocate la ședința Comisiei din data de 06

septembrie 2010, însă nu au dat curs convocării.

Chiar dacă ulterior

persoanele expropriate precizează că „au acceptat” oferta de despăgubire, nu se

poate trage concluzia că instanța de judecată nu mai are posibilitatea de a

modifica cuantumul despăgubirii.

Potrivit

dispozițiilor din decizia de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 41851/3/2007,

despăgubirea în cuantum de 162.171 euro a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar instanța de apel în

rejudecare nu poate să valideze din nou un raport de expertiză efectuat cu

încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru simplul

motiv că „Hotărârea nr. 177/2010 .. trebuie să își producă efectele juridice cu

atât mai mult cu cât, în momentul de față,- dreptul de proprietate al

apelanților a fost expropriat în mod irevocabil”.

În mod paradoxal,

instanța de apel și-a dovedit mila față de situația persoanelor expropriate,

care nu au încasat despăgubirea, deși a avut loc un transfer al dreptului de

proprietate din proprietatea privată în patrimoniul public, deși consemnarea

despăgubirilor în cazul existenței unor litigii între părți a fost o obligație

prevăzută chiar de Legea nr. 198/2004, iar un o atitudine culpabilă a

expropriatorului.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, „în cazul altor situații

litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente

exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu", iar

conform alin. 5 din același articol, „despăgubirea va fi eliberată numai

titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice și/sau hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”.

Așadar, legiuitorul a

impus consemnarea despăgubirilor, care vor fi eliberate persoanelor expropriate

din prezenta cauză numai la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii

judecătorești care stabilește cuantumul despăgubirii.

Având în vedere

dispozițiile Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale, care a stabilit ca

fiind neconstituționale dispozițiile prevăzute de Legea nr. 198/2004, raportate

la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, referitoare la stabilirea

despăgubirilor la data efectuării expertizei, se impune ca în prezentul dosar,

valoarea despăgubirilor să fie stabilite la nivelul anului 2010, când a avut

loc transferul dreptului de proprietate, respectiv la data consemnării

despăgubirilor pe numele persoanelor expropriate.

Pe cale de

consecință, în condițiile în care expropriatorul M.B. a criticat pe calea

recursului în dosarul nr. 41851/3/2007 valoarea despăgubirilor în cuantum de

162.171 euro, motivând că nu au fost respectate dispozițiile legale incidente

în materie de expropriere, recurs susținut la peste un an după ce a fost emisă

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010, este

evident că în cauză nu este vorba despre o tranzacție între acesta și

persoanele expropriate, nefiind vorba despre o oferta făcută de expropriator și

acceptată de apelanții-pârâți.

Decizia Curții de

Apel București pronunțată în primul ciclu procesual al dosarului nr. 41851/3/2007

a fost casată, astfel încât despăgubirea în cuantum de 162.171 euro, stabilită

fără temei legal de instanța de apel în cel de-al patrulea ciclu procesual, nu

mai are suport legal.

Din atitudinea

procesuală adoptată de expropriatorul M.B. de-a lungul celor 4 cicluri

procesuale, apare ca evident că suma anterior menționată a fost contestată, neputându-se

reține nici din situația de fapt, nici din dispozițiile legale incidente,

că părțile ar fi ajuns la un acord în ceea ce privește despăgubirea.

Aceleași concluzii

reies și din faptul că M.B. a promovat contestație împotriva executării silite

a Deciziei civile nr. 264/ A din 04 noiembrie 2013 și a încheierii de

rectificare a erorii materiale din data de 20 noiembrie 2013, pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, în dosarul nr. 41851/3/2007**, care fac obiectul dosarului de

executare nr. 2122/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc R.G.I., admisă de

către instanța de judecată (dosar nr. 816/302/2014).

Hotărârea instanței

de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de Apel,

rejudecând cauza ce a format obiectul dosarului nr. 41851/3/2007***, în

încercarea de a-și motiva decizia, a înțeles să redea pe 4 pagini dispozițiile

prevăzute de Legea nr. 198/2004, fără a arăta în ce măsură acestea sunt

aplicabile situației de fapt.

În continuare,

instanța de apel a menționat înscrisurile care au stat la baza emiterii

Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177/2010, nici acestea nefiind

supuse analizei Curții de Apel București.

Concluzia instanței

de apel, în cel de-al patrulea ciclu procesual, se întinde pe mai puțin de

jumătate de pagină, nici măcar cu această ocazie nefiind analizate cererile

părților, cu care aceasta a fost investită.

Instanța de apel a

evitat să precizeze în mod clar dacă apreciază că se află în prezența unui

acord între părți cu privire la valoarea despăgubirii, deși era obligată să se

exprime în acest sens ca răspuns la cererea cu care a fost investită de către

persoanele expropriate.

Instanța de apel nu și-a

asumat o poziție fermă în acest sens, nefăcând vorbire despre existența sau

inexistența unui acord de voință, în condițiile în care persoanele expropriate

au solicitat să se ia act despre o tranzacție a părților, iar M.B. a adus

argumente în sensul inexistenței unui asemenea acord.

Instanța de apel,

ignorând obligația instituită în sarcina sa prin decizia de casare, care a

stabilit că se impune să verifice voința reală a părților cu privire la

valoarea despăgubirilor, nu a argumentat motivele pentru care a respins

apărarea M.B. și pentru care a admis apelul persoanelor expropriate.

În lipsa unei opinii

tranșante, instanța de apel a apreciat doar că se impune să stabilească că

despăgubirea datorată de către expropriator la suma contestată de 162.171 Euro,

dar fără a arăta motivele pentru care despăgubirea anterior menționată a fost

stabilită în mod legal și temeinic.

Deși sunt în cel

de-al patrulea ciclu procesual, consideră și de această dată că această

atitudine a Curții de Apel București nu poate constitui o motivare în sensul

cerut de normele de procedură civilă și de C.E.D.O.

Pe de altă parte,

instanța de apel nu a respectat hotărârea de casare pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în dosarul nr. 41851/3/2007**, care a trimis cauza spre

rejudecarea apelului, având în vedere faptul că instanța de apel nu a verificat

dacă sunt întrunite criteriile legale pentru existența unui acord valabil, care

să exprime voința reală a părților în cauză asupra valorii despăgubirilor

propuse pentru terenul expropriat, deși instanța de control judiciar a dispus

în acest sens.

Instanța de apel nu a

înțeles să precizeze în decizia recurată nici care sunt motivele pentru care

aceasta a ajuns la concluzia că despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost stabilită

în mod legal și temeinic, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 198/2004, a

dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și a Deciziei nr. 12/2015 pronunțată de Curtea

Constituțională.

Pentru aceste motive,

se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la Curtea de Apel București, pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, dar au invocat cu prilejul dezbaterii recursului

excepția nulității acestuia, întrucât nu ar conține motive de

nelegalitate.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată

excepția nulității recursului având în vedere că în recurs a fost criticată

decizia pronunțată în apel din perspectiva greșitei interpretării a voinței

reale a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin

Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, prin raportare la mai multe prevederi

legale, printre care cele ale Legii nr. 198/2004 și ale art. 315 C. proc. civ.,

critici întemeiate de către recurentă pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., dar și din perspectiva neanalizării apărărilor reclamantei,

legat de aceeași interpretare a voinței părților menționate

anterior, critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acestea reprezintă

motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu

sunt îndeplinite condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se

constata nulitatea recursului.

Dacă sunt sau nu

fondate nu reprezintă o problemă care să poată fi analizată în cadrul

excepției nulității recursului.

Pe de altă parte, potrivit

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă

încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce

privește recursul, prin decizia de casare anterioară, nr. 1636 din 29 mai 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus ca în rejudecare să se

verifice intenția reală a părților cu privire la suma propusă cu titlu de

despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010.

Instanța de apel

a considerat că această sumă reprezintă voința reală în sensul

despăgubirii pârâților pentru imobilul expropriat pentru simplul fapt că „Hotărârea

nr. 177/2010 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legii speciale și a

normelor metodologice de punere în aplicare și nici nu a fost invalidată prin

nicio procedură administrativă ori judiciară, astfel încât aceasta trebuie să

își producă efectele juridice”.

Instanța de apel

nu a analizat, din perspectiva stabilirii voinței reale a emitentului

legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6

septembrie 2010, apărările reclamantei în sensul că suma a fost propusă cu

rezerva faptului că părțile se aflau în litigiu tocmai cu privire la stabilirea

valorii de circulație a imobilului supus exproprierii, instanța de

recurs urmând a suplini sub acest aspect motivarea sumară a instanței de

apel, nefiind vorba despre o lipsă totală a motivării conform art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Pentru stabilirea

voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri

prin hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, instanța de apel trebuia să

interpreteze conținutul acestei hotărâri cu aplicarea mutatis mutandis a regulilor

de interpretare a contractului, care se regăsesc în art. 970, art. 977 – art. 985

C. civ.

Interpretarea corectă

a unui act juridic permite o exactă determinare a înseși forței

obligatorii a acestuia.

Astfel, nu era

suficient să se constate că hotărârea nu a fost invalidată și că astfel

produce efecte juridice, ci trebuia să se determine care sunt aceste efecte

juridice legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri, în funcție de

voința reală a emitentului actului.

Pentru determinarea

voinței reale instanța de apel trebuia să se raporteze la

conținutul hotărârii privitor la suma propusă cu titlu de despăgubiri.

Analizând această

hotărâre se observă că în paragraful al patrulea al părții introductive se

reține că titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu M.B., în

dosarul nr. 41851/3/2007, aflat la acea dată în recurs, pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză

și stabilirea despăgubirii, situație despre care se susține că a

fost consemnată în procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010.

În procesul verbal nr.

181 din 6 septembrie 2010 paragraful 5 s-a reținut faptul că, întrucât titularii

dreptului de proprietate se află în litigiu cu M.B., dosarul nr. 41851/3/2007,

aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la acea dată, având ca

obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii,

Comisia urmează să emită o hotărâre prin care să dispună consemnarea sumei

menționate anterior pe numele titularilor dreptului de proprietate,

potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și a art. 5 alin. (2) și

(3) din H.G. nr. 434/2009.

Potrivit art.

5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 „În cazul altor situații litigioase decât

cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente exproprierii se consemnează

pe numele persoanelor aflate în litigiu, urmând a fi plătite în condițiile

prezentei legi.”

Potrivit art.

5 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 434/2009 „În situația în care aceeași

despăgubire este cerută în contradictoriu de mai multe persoane ce se pretind

deopotrivă îndreptățite și între care există un litigiu pe rolul instanțelor

judecătorești, comisia va solicita părților să prezinte un certificat de grefă

din care să rezulte existența litigiului. Între comisie și persoanele aflate în

litigiu se va încheia un proces-verbal care va atesta situația de fapt. Pe baza

acestuia comisia va emite hotărârea în temeiul căreia expropriatorul va

consemna despăgubirea pe numele părților aflate în litigiu.”

De asemenea, în

paragraful al optulea al hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 se reține

că „despăgubirea propusă de către expropriator, stabilită de către Curtea de

Apel București în ședința din data de 4 noiembrie 2009, dosar nr.

41851/3/2007, și care se consemnează este în cuantum de 162.171 euro”,

despre modul de stabilire a despăgubirii menționat anterior făcându-se

referire și în primul paragraf al art. 1 al dispozitivului acestei

hotărâri.

Mai mult, în

paragraful al treilea al art. 8 al hotărârii s-a dispus că „eventualele litigii

amână eliberarea despăgubirilor dar nu suspendă transferul dreptului de

proprietate către expropriator”.

Actul Curții de

apel București din 4 noiembrie 2009 din dosarul nr. 41851/3/2007 este reprezentat

de decizia nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009, definitivă la data emiterii

hotărârii menționate, dar aflată în calea de atac a recursului și

casată ulterior pentru motivul neîntocmirii expertizei cu respectarea

prevederilor legale.

Recurentul

reclamant a justificat stabilirea despăgubirii prin raportare la o valoare

determinată în cadrul unui dosar aflat pe rolul instanțelor prin aplicarea

prevederilor art. III din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile

lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, potrivit cărora „orice

documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a

prezentei legi se consideră valabilă.”

Aceeași

dispoziție se regăsește și în art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr.

434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de

drumuri de interes național, județean și local, potrivit căruia ”orice

documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a

prezentelor norme sau întocmită în temeiul Legii nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică se consideră valabilă.”

Astfel, din aceste

dispoziții legale coroborate, raportate la mențiunile din hotărârea nr.

177 din 6 septembrie 2010 rezultă că voința reală a emitentului deciziei

nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de

despăgubire pentru expropriere ci a sumei care va rezulta în urma finalizării

litigiului înregistrat în dosarul nr. 41851/3/2007 care avea ca obiect tocmai

evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale.

Instanța de apel

a dedus că suma din hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 reprezintă

voința reală a emitentului în sensul că aceasta este valoarea de

circulație a imobilului la data exproprierii, doar bazându-se pe faptul că

la data emiterii hotărârii s-a realizat transferul proprietății și că

această sumă a fost consemnată pe numele pârâților, cu ignorarea faptului

că acestea erau consecințele legale ale emiterii hotărârii conform art. 9

și art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și fără a analiza

conținutul concret al hotărârii care privea aspectul în discuție.

Mai mult, dacă se

considera că hotărârea nr. 177/6 septembrie 2010 este suficientă în sine pentru

a produce efecte juridice cu privire la stabilirea despăgubirii pentru imobilul

expropriat, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în prezenta cauză, ci acest litigiu ar fi rămas fără obiect,

situație pe care nu au susținut-o nici măcar pârâții.

Atâta timp cât

litigiul nu era finalizat irevocabil și nu a fost efectuată o altă

expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a revocat hotărârea

menționată anterior, după ce decizia nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009 a

fost casată prin decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011pentru a se

efectua o nouă expertiză cu respectarea criteriilor legale.

În consecință, având

în vedere că instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirii pentru

expropriere la o sumă determinată printr-un raport de expertiză despre care s-a

reținut printr-o decizie de casare anterioară că a fost efectuat cu

încălcarea criteriilor prevăzute de lege, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3)

raportat la prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., va admite recursul,

va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte

de apel.

În rejudecare,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va aplica

dispozițiile deciziei civile nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus

administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a unei noi expertize tehnice

de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă

valoarea de piață a imobilului.

Instanța de apel

va ține cont și de cele reținute în decizia nr. 12/2015 a

Curții Constituționale referitor la momentul evaluării imobilului

supus exproprierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul M.B., prin D.T.D.S.C. împotriva deciziei nr. 119/ A din

data de 16 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și

trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2015.