ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1922/2015

Prin acțiunea înregistrată, la data de 27 noiembrie 2007, sub nr. 41851/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul M.B. prin D.T.D.S.C. a chemat în judecată pe pârâții V.M., M.M. și M.S., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a terenului în suprafață de 172 m.p. din imobilul proprietatea pârâților situat în București, str. Grigore Ionescu Sisești, sector 1, precum și trecerea imobilului în proprietatea expropriatului, cu obligarea acestuia din urmă la plata către pârâți a despăgubirilor în valoarea stabilită prin raportul de evaluare din 15 aprilie 2007, respectiv suma de 258.625 lei.

Pârâții au depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au învederat că sunt de acord cu admiterea acțiunii, dar numai cu condiția acordării unei drepte și prealabile despăgubiri, calculată în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 33/1994. Prin sentința civilă nr. 60 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului menționat în acțiune și a stabilit în sarcina reclamantului expropriator o despăgubire în cuantum de 109.048 euro, despăgubire ce urmează a fi plătită pârâților la cursul B.N.R. din ziua plății. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009, astfel cum a fost completată prin decizia civilă nr. 689/ A din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în baza sentința instanței de fond, stabilindu-se în sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro și a fost obligată intimata reclamantă la 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia instanței de apel și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu indicația administrării tuturor probelor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piață a imobilului, reținându-se că expertizele efectuate în cauză nu au respectat criteriile de evaluare reglementate de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia civilă nr. 89 din 27 februarie 2012, prin care s-a luat act de renunțarea apelanților pârâți la judecarea cererii de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7118 din 20 noiembrie 2012, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În considerentele deciziei s-a arătat că nu a fost verificată intenția reală a părților, față de hotărârea emisă de intimatul reclamant, prin care i s-a acordat o despăgubire superioară celei stabilite prin hotărârea instanței de fond. Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia civilă nr. 264 din 4 noiembrie 2013, prin care s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a stabilit în sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B.

– Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, hotărâre neatacată de părți, menținând celelalte dispoziții de admitere a acțiunii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.B. prin P.G., iar prin decizia civilă nr. 1636 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului. În considerentele acestei decizii de casare, s-a reținut că în cauză, deși avea obligația de a verifica intenția reală a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, în acord cu dispozițiile din Legea nr. 33/1994, instanța de apel, fără o justificare în fapt și în drept, s-a limitat doar la a concluziona că s-a convenit asupra valorii terenului expropriat, în condițiile în care în sistemul Legii nr. 198/1994 nu poate fi negociat un cuantum al despăgubirilor ca în precedentul act normativ.

De asemenea, s-a mai reținut că, pentru a se vorbi de un acord dat în mod valabil în procedura legii speciale, care să producă eventual efecte în cauza de față, supusă procedurii de drept comun, instanța de apel trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 198/2004, precum și ale art. 5 alin. (1 8 ) din H.G. nr. 432/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 1998/2004, în vigoare la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, astfel încât era necesar a stabili dacă persoanele interesate au formulat cerere, au depus în termen documentele care fac dovada calității lor și sunt de acord cu suma propusă cu titlu de despăgubire, aspecte consemnate într-un proces-verbal încheiat între comisie și acestea, în care urma a se menționa acordul cu privire la valoarea despăgubirilor.

Totodată, întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 434/2009, hotărârea emisă în procedura legii speciale trebuie să aibă ca anexă procesul-verbal întocmit în condițiile prezentelor Norme metodologice, era necesar să se stabilească dacă un astfel de proces-verbal a fost sau nu încheiat în cauză, precum și care este conținutul său. Se mai arată că instanța de apel trebuia să cerceteze, de asemenea, dacă hotărârea comisiei a fost revocată pentru motive temeinice, față de dispozițiile legale citate anterior. Deoarece nu s-a procedat la verificările susmenționate, și pentru că nu s-au administrat probe obligatorii pentru soluționarea fondului litigiu, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare și fără a verifica condițiile de exercițiu ale acțiunii civile deduse judecății în noua situația expusă în dosar, s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. și s-a apreciat că nu s-a intrat în cercetarea fondului. S-a mai arătat că, în situația în care nu se vor proba cele de mai sus, urmează a se conforma dispozițiilor deciziei de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul administrării tuturor dovezilor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii despăgubirilor, care reflectă valoarea de piață a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând apelul, Curtea a încuviințat probele astfel cum au fost individualizate în decizia de casare nr. 1636/2014, sens în care s-a depus la dosar toată documentația care a stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010. Înainte de acordarea cuvântului asupra dezbaterii fondului cauzei, Curtea a pus în discuție și necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de piață a imobilului, în condițiile Legii nr. 33/1994, însă niciuna dintre părți nu a dorit să administreze această probă. Prin decizia nr. nr. 119/ A din data de 16 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții - pârâți V.M., M.M.

și M.S., împotriva sentinței civile nr. 60 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 41851/3/2007, în contradictoriu cu intimatul - reclamant M.B. – D.T.D.S.C. A schimbat, în parte, sentința, în sensul că despăgubirea datorată de reclamant este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Chestiunea în discuție și ce urmează a fi dezlegată, potrivit ultimei decizii de casare pronunțată în cauză, constă în verificarea intenției reale a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri, precum și a procedurii legii speciale, sub aspectul îndeplinirii condițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 198/2004, precum și art. 5 alin. (1 8 ) din H.G.

nr. 434/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004. Indicațiile de casare au precizat că în situația în care nu se probează cele reținute anterior și redate în prezentele considerente în debutul motivării, se vor administra și alte dovezi necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii despăgubirilor, care să reflecte valoarea de piață a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994. Procedând astfel, din proba cu acte ce a fost administrată în rejudecare, a rezultat următoarea situație de drept și de fapt. Instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 5 din Legea nr. 198/2004 și art. 5 din H.G. nr. 434/2009.

Din dosarul administrativ aferent emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, ulterioară sentinței civile nr. 60/2009 prin care s-a dispus exproprierea suprafeței de 172 m.p. și a deciziei civile nr. 554 din 4 noiembrie 2009, prin care s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 162.171 euro, rezultă că în tabelul cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii în condițiile Legii nr. 198/2004, completată și modificată – obiectiv supralărgire șos. Gheorghe Ionescu-Sisești – Bd. Ion Ionescu de la Brad, la poziția 46 figurează apelanții pârâți V.M., M.M. și M.S. cu o suprafață de 172 m.p., afișat în 15 iulie 2010. În H.G. nr. 592/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local supralărgirea șos.

Gheorghe Ionescu-Sisești – Bd. Ion Ionescu de la Brad, apare str. Gheorghe Ionescu Sisești. Prin procesele-verbale nr. 11113 și 11114 din 12 iulie 2010 s-au afișat și publicat tabelele cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii, în condițiile Legii nr. 198/2004 și a planurilor de amplasament ale lucrărilor și supralărgire șos. Gheorghe Ionescu-Sisești – Bd. Ion Ionescu de la Brad. De asemenea, s-a realizat și afișarea la sediul P.S. București a acelorași tabele, astfel cum rezultă din procesul verbal din 15 iulie 2010. P.S. București a realizat și publicitatea într-un ziar de largă răspândire. Prin adresa nr. 17092 din 19 noiembrie 2010, P.M. București a comunicat apelanților pârâți că s-a procedat la consemnarea sumei de 696.216,32 lei reprezentând contravaloarea terenului de 172 m.p., anexându-se și ordinul de plată nr. 5854 pentru suma menționată.

Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 a fost comunicată apelanților pârâți la 1 octombrie 2010, astfel cum rezultă din mențiunile olografe de la fila 52 din dosarul de apel. Din procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010 rezultă că nu a fost depusă cerere în termenul legal de 10 zile de la data afișării tabelelor prevăzut la art. 4 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, iar din adresa nr. 231 din 6 august 2010 rezultă că apelanții au fost invitați pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la valoarea despăgubirilor în cuantum de 162.171 euro pentru suprafața de teren de 172 m.p. Din încheierea nr. 449404 din 3 decembrie 2010 a O.C.P.I.S. rezultă că s-a radiat dreptul de proprietate întabulat pe numele apelanților pârâți asupra imobilului situat în șos.

Gheorghe Ionescu Sisești, același drept de proprietate fiind înscris în cartea funciară specială cu nr. 107780 a localității București, sector 1, în favoarea Municipiului București prin Primarul general asupra cotei de 1/1 cu titlu de expropriere. Din cuprinsul acestor înscrisuri și având în vedere situația de fapt derulată pe parcursul perioadei dintre data introducerii cererii de chemare în judecată 27 noiembrie 2007 și până la momentul emiterii hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010, rezultă că s-a respectat procedura legii speciale, despăgubirea propusă de expropriator în cuantum de 162.171 euro și stabilită de Curtea de Apel în ședința din 4 noiembrie 2009 în dosarul nr. 41851/3/2007 a fost însușită de reclamantul intimat și acceptată de apelanții pârâți, dreptul de proprietate al acestora din urmă transferându-se din patrimoniul lor în patrimoniul Municipiului București, împrejurare ce rezultă neîndoielnic din încheierea O.C.P.I.

Sector 1 nr. 449404 din 3 decembrie 2010. Deși suma propusă cu titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 177/2010 a fost consemnată la dispoziția apelanților pârâți, conform ordinului de plată nr. 5854 din 10 noiembrie 2010, asupra acestei sume s-au purtat și se poartă încă litigii, întrucât intimatul reclamant M.B. consideră că manifestarea sa de voință a fost determinată de litigiul în curs.

Curtea de apel a constatat că Hotărârea nr. 177/2010 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legii speciale și a normelor metodologice de punere în aplicare și nici nu a fost invalidată prin nicio procedură administrativă ori judiciară, astfel încât aceasta trebuie să își producă efectele juridice cu atât mai mult cu cât, în momentul de față, dreptul de proprietate al apelanților a fost expropriat în mod irevocabil, atât ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 60/2009, trecută în puterea lucrului judecat prin neapelarea și nerecurarea acesteia, cât și prin hotărârea susmenționată, dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară în favoarea M.B., iar obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea a și fost realizat pe terenul de 172 m.p.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că singurii vătămați în drepturile lor sunt apelanții pârâți cărora, deși li s-a expropriat terenul, nu au primit încă o justă și prealabilă despăgubire, astfel cum este stipulat în Legea nr. 33/1994 și în Constituția României. Față de această situație de fapt, Curtea de apel a apreciat că s-au îndeplinit cerințele Legii nr. 198/2004, fiind îndeplinite cerințele art. 5 și art. 5 alin. (1 8 ) din H.G. nr. 434/2009, urmează a admite apelul, cu consecința schimbării în parte sentinței, în sensul că despăgubirea datorată de reclamant este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.B., prin D.T.D.S.C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 198/2004, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/20 15. Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul formulat, în dosarul nr. 41851/3/2007**, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului, având în vedere faptul că instanța de apel nu a verificat dacă sunt întrunite criteriile legale pentru existența unui acord valabil, care să exprime voința reală a părților în cauză asupra valorii despăgubirilor propuse pentru terenul expropriat, deși instanța de control judiciar a dispus în acest sens. Instanța de apel, rejudecând cererea de apel în cel de-al patrulea ciclu procesual, nu a respectat nici de această dată dispozițiile deciziei de casare, neprecizând în mod clar dacă a apreciat că ar fi vorba despre un acord între părți cu privire la valoarea despăgubirii, deși era obligată să se exprime în acest sens ca răspuns la cererea cu care a fost investită de către persoanele expropriate.

Instanța de apel nu și-a asumat o poziție fermă în acest sens, nefăcând vorbire despre existența sau inexistența unui acord de voință, în condițiile în care persoanele expropriate au solicitat să se ia act despre o tranzacție a părților, iar M.B. a adus argumente în sensul inexistenței unui asemenea acord. Instanța de apel, ignorând obligația instituită în sarcina sa prin decizia de casare, care a stabilit că se impune să verifice voința reală a părților cu privire la valoarea despăgubirilor, nu a argumentat motivele pentru care a respins apărarea M.B. și pentru care a admis apelul persoanelor expropriate. În lipsa unei opinii tranșante, instanța de apel a apreciat doar că se impune să stabilească despăgubirea datorată de către expropriator la suma contestată de 162.171 Euro.

Prin urmare, în cazul în care nu a fost vorba despre o tranzacție între părți (iar instanța de apel nu a concluzionat că ar fi intervenit acordul de voință), nu se poate determina în ce mod a stabilit instanța de apel această despăgubire în cuantum de 162.171 Euro, în condițiile în care decizia de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a stabilit în mod irevocabil faptul că evaluatorii care au stabilit valoarea anterior menționată nu au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Procedura de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004 a fost declanșată ca urmare a adoptării H.G.

nr. 592/2010, prin urmare după stabilirea de către Curtea de Apel București a cuantumului despăgubirilor prin decizia nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 41851/3/2007, și ulterior declarării recursului împotriva acesteia de către M.B., recurs prin care se solicita respingerea apelului formulat de apelanții pârâți V. și M. și menținerea cuantumului despăgubirilor stabilit prin sentința nr. 60 din 14 ianuarie 2009. Așadar, la momentul emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010 de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, exista o situație litigioasă, între expropriatorul M.B. și persoanele expropriate V.M., M.M. și M.S., cu privire la despăgubirile cuvenite pentru exproprierea suprafeței de 172 mp de teren din imobilul situat in București, sector 1, Șos.

Gheorghe Ionescu Sisești. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, „în cazul altor situații litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu”, iar conform alin. (5) din același articol, „despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice și/sau hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. În aceste condiții, având în vedere situația litigioasă, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a dispus consemnarea sumei reprezentând despăgubirile până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. 41851/3/2007, aflat pe rolul instanțelor de judecată, condiționând astfel, cu respectarea dispozițiilor legale, eliberarea despăgubirilor consemnate de soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, fără ca eventualul accept al persoanelor expropriate să poată determina plata.

Eliberarea sumei consemnate, ca urmare a unui eventual accept, ar fi echivalat cu o plată nedatorată având în vedere caracterul incert al cuantumului și mai ales posibilitatea diminuării considerabile a acestuia în urma rejudecării cauzei ca urmare a admiterii recursului declarat de M.B. în dosarul nr. 41851/3/2007. În ceea ce privește cuantumul sumei consemnate. Comisia a făcut aplicarea dispozițiilor art. III din Legea nr. 184/2008, care prevede că „orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior Intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă”. Atât raportul de evaluare din 15 aprilie 2007 întocmit de expropriator, prin care a fost stabilită valoarea despăgubirilor la suma de 258.625 lei, cât și raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic B.M.

omologat de instanța de fond în dosarul nr. 41851/3/2007 care a stabilit ca despăgubirile cuvenite pentru imobilul expropriat se ridică la valoarea de 109.048 Euro, au fost infirmate prin admiterea apelului declarat de persoanele expropriate în dosarul nr. 41851/3/2007, doar raportul de expertiză omologat de instanța de apel putea fi considerat în sensul acestui articol „documentație de evaluare realizată anterior”, astfel încât, singura sumă care putea fi consemnată de către expropriator, cu respectarea dispozițiilor legale, era cea stabilită de instanța de apel prin Decizia civilă nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009 și anume 162.171 euro.

Nu pot fi primite susținerile instanței de apel în sensul că „din cuprinsul acestor înscrisuri și având în vedere situația de fapt ce a fost derulată pe parcursul perioadei dintre data introducerii cererii de chemare în judecată 27 noiembrie 2007 și până la momentul emiterii hotărârii nr. 177 din 06 septembrie 2010, rezultă că s-a respectat procedura legii speciale, despăgubirea propusă de către expropriator în cuantum de 162.171 Euro și stabilită de Curtea de Apel în ședința din 04 noiembrie 2009 în dosarul nr. 41851/3/2007 a fost însușită de reclamantul Intimat și acceptată de apelanții pârâți, dreptul de proprietate al acestora din urmă transferându-se din patrimoniul lor în patrimoniul M.B.” Această argumentație a Curții de Apel este fundamental greșită, în sensul că apreciază că despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost propusă și însușită de către expropriator, întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 198/2004.

A arătat mai sus care au fost rațiunile pentru care Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a consemnat suma de 162.171 euro și numai faptul că expropriatorul a exercitat calea de atac a recursului în primul ciclu procesual (dosar nr. 41851/3/2007) și l-a susținut si după emiterea Hotărârii nr. 177/06 septembrie 2010 demonstrează pe deplin că nu este de acord cu cuantumul despăgubirilor în valoare de 162.171 euro, că urmărește diminuarea acestei sume nejustificate și că nu este vorba despre o ofertă însușită și propusă de către expropriator.

Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat recursul promovat de M.B., prin care a fost contestată despăgubirea în cuantum de 162.171 euro, la data de 30 noiembrie 2011, la mai bine de un an de la emiterea Hotărârii nr. 177 din 06 septembrie 2010, termen la care expropriatorul a susținut concluziile de admitere a recursului și de înlăturare a concluziilor deciziei civile nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009. De asemenea, se impune înlăturarea susținerii instanței de apel potrivit căreia „despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost acceptată de apelanții pârâți”, întrucât contravine situației de fapt. Așa cum rezultă din Procesul-verbal nr. 181/2010 și din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, persoanele expropriate au fost convocate la ședința Comisiei din data de 06 septembrie 2010, însă nu au dat curs convocării.

Chiar dacă ulterior persoanele expropriate precizează că „au acceptat” oferta de despăgubire, nu se poate trage concluzia că instanța de judecată nu mai are posibilitatea de a modifica cuantumul despăgubirii. Potrivit dispozițiilor din decizia de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 41851/3/2007, despăgubirea în cuantum de 162.171 euro a fost dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar instanța de apel în rejudecare nu poate să valideze din nou un raport de expertiză efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru simplul motiv că „Hotărârea nr. 177/2010 .. trebuie să își producă efectele juridice cu atât mai mult cu cât, în momentul de față,- dreptul de proprietate al apelanților a fost expropriat în mod irevocabil”.

În mod paradoxal, instanța de apel și-a dovedit mila față de situația persoanelor expropriate, care nu au încasat despăgubirea, deși a avut loc un transfer al dreptului de proprietate din proprietatea privată în patrimoniul public, deși consemnarea despăgubirilor în cazul existenței unor litigii între părți a fost o obligație prevăzută chiar de Legea nr. 198/2004, iar un o atitudine culpabilă a expropriatorului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, „în cazul altor situații litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu", iar conform alin. 5 din același articol, „despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice și/sau hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Așadar, legiuitorul a impus consemnarea despăgubirilor, care vor fi eliberate persoanelor expropriate din prezenta cauză numai la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești care stabilește cuantumul despăgubirii. Având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale, care a stabilit ca fiind neconstituționale dispozițiile prevăzute de Legea nr. 198/2004, raportate la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, referitoare la stabilirea despăgubirilor la data efectuării expertizei, se impune ca în prezentul dosar, valoarea despăgubirilor să fie stabilite la nivelul anului 2010, când a avut loc transferul dreptului de proprietate, respectiv la data consemnării despăgubirilor pe numele persoanelor expropriate.

Pe cale de consecință, în condițiile în care expropriatorul M.B. a criticat pe calea recursului în dosarul nr. 41851/3/2007 valoarea despăgubirilor în cuantum de 162.171 euro, motivând că nu au fost respectate dispozițiile legale incidente în materie de expropriere, recurs susținut la peste un an după ce a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010, este evident că în cauză nu este vorba despre o tranzacție între acesta și persoanele expropriate, nefiind vorba despre o oferta făcută de expropriator și acceptată de apelanții-pârâți. Decizia Curții de Apel București pronunțată în primul ciclu procesual al dosarului nr. 41851/3/2007 a fost casată, astfel încât despăgubirea în cuantum de 162.171 euro, stabilită fără temei legal de instanța de apel în cel de-al patrulea ciclu procesual, nu mai are suport legal.

Din atitudinea procesuală adoptată de expropriatorul M.B. de-a lungul celor 4 cicluri procesuale, apare ca evident că suma anterior menționată a fost contestată, neputându-se reține nici din situația de fapt, nici din dispozițiile legale incidente, că părțile ar fi ajuns la un acord în ceea ce privește despăgubirea. Aceleași concluzii reies și din faptul că M.B. a promovat contestație împotriva executării silite a Deciziei civile nr. 264/ A din 04 noiembrie 2013 și a încheierii de rectificare a erorii materiale din data de 20 noiembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în dosarul nr. 41851/3/2007**, care fac obiectul dosarului de executare nr. 2122/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc R.G.I., admisă de către instanța de judecată (dosar nr. 816/302/2014).

Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Curtea de Apel, rejudecând cauza ce a format obiectul dosarului nr. 41851/3/2007***, în încercarea de a-și motiva decizia, a înțeles să redea pe 4 pagini dispozițiile prevăzute de Legea nr. 198/2004, fără a arăta în ce măsură acestea sunt aplicabile situației de fapt. În continuare, instanța de apel a menționat înscrisurile care au stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177/2010, nici acestea nefiind supuse analizei Curții de Apel București. Concluzia instanței de apel, în cel de-al patrulea ciclu procesual, se întinde pe mai puțin de jumătate de pagină, nici măcar cu această ocazie nefiind analizate cererile părților, cu care aceasta a fost investită.

Instanța de apel a evitat să precizeze în mod clar dacă apreciază că se află în prezența unui acord între părți cu privire la valoarea despăgubirii, deși era obligată să se exprime în acest sens ca răspuns la cererea cu care a fost investită de către persoanele expropriate. Instanța de apel nu și-a asumat o poziție fermă în acest sens, nefăcând vorbire despre existența sau inexistența unui acord de voință, în condițiile în care persoanele expropriate au solicitat să se ia act despre o tranzacție a părților, iar M.B. a adus argumente în sensul inexistenței unui asemenea acord. Instanța de apel, ignorând obligația instituită în sarcina sa prin decizia de casare, care a stabilit că se impune să verifice voința reală a părților cu privire la valoarea despăgubirilor, nu a argumentat motivele pentru care a respins apărarea M.B.

și pentru care a admis apelul persoanelor expropriate. În lipsa unei opinii tranșante, instanța de apel a apreciat doar că se impune să stabilească că despăgubirea datorată de către expropriator la suma contestată de 162.171 Euro, dar fără a arăta motivele pentru care despăgubirea anterior menționată a fost stabilită în mod legal și temeinic. Deși sunt în cel de-al patrulea ciclu procesual, consideră și de această dată că această atitudine a Curții de Apel București nu poate constitui o motivare în sensul cerut de normele de procedură civilă și de C.E.D.O.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a respectat hotărârea de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 41851/3/2007**, care a trimis cauza spre rejudecarea apelului, având în vedere faptul că instanța de apel nu a verificat dacă sunt întrunite criteriile legale pentru existența unui acord valabil, care să exprime voința reală a părților în cauză asupra valorii despăgubirilor propuse pentru terenul expropriat, deși instanța de control judiciar a dispus în acest sens. Instanța de apel nu a înțeles să precizeze în decizia recurată nici care sunt motivele pentru care aceasta a ajuns la concluzia că despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost stabilită în mod legal și temeinic, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 198/2004, a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și a Deciziei nr. 12/2015 pronunțată de Curtea Constituțională.

Pentru aceste motive, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimații nu au formulat întâmpinare, dar au invocat cu prilejul dezbaterii recursului excepția nulității acestuia, întrucât nu ar conține motive de nelegalitate. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondată excepția nulității recursului având în vedere că în recurs a fost criticată decizia pronunțată în apel din perspectiva greșitei interpretării a voinței reale a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, prin raportare la mai multe prevederi legale, printre care cele ale Legii nr. 198/2004 și ale art. 315 C. proc.

civ., critici întemeiate de către recurentă pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar și din perspectiva neanalizării apărărilor reclamantei, legat de aceeași interpretare a voinței părților menționate anterior, critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Acestea reprezintă motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se constata nulitatea recursului. Dacă sunt sau nu fondate nu reprezintă o problemă care să poată fi analizată în cadrul excepției nulității recursului. Pe de altă parte, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește recursul, prin decizia de casare anterioară, nr. 1636 din 29 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus ca în rejudecare să se verifice intenția reală a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010. Instanța de apel a considerat că această sumă reprezintă voința reală în sensul despăgubirii pârâților pentru imobilul expropriat pentru simplul fapt că „Hotărârea nr. 177/2010 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legii speciale și a normelor metodologice de punere în aplicare și nici nu a fost invalidată prin nicio procedură administrativă ori judiciară, astfel încât aceasta trebuie să își producă efectele juridice”.

Instanța de apel nu a analizat, din perspectiva stabilirii voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, apărările reclamantei în sensul că suma a fost propusă cu rezerva faptului că părțile se aflau în litigiu tocmai cu privire la stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii, instanța de recurs urmând a suplini sub acest aspect motivarea sumară a instanței de apel, nefiind vorba despre o lipsă totală a motivării conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pentru stabilirea voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, instanța de apel trebuia să interpreteze conținutul acestei hotărâri cu aplicarea mutatis mutandis a regulilor de interpretare a contractului, care se regăsesc în art. 970, art. 977 – art. 985 C. civ.

Interpretarea corectă a unui act juridic permite o exactă determinare a înseși forței obligatorii a acestuia. Astfel, nu era suficient să se constate că hotărârea nu a fost invalidată și că astfel produce efecte juridice, ci trebuia să se determine care sunt aceste efecte juridice legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri, în funcție de voința reală a emitentului actului. Pentru determinarea voinței reale instanța de apel trebuia să se raporteze la conținutul hotărârii privitor la suma propusă cu titlu de despăgubiri.

Analizând această hotărâre se observă că în paragraful al patrulea al părții introductive se reține că titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu M.B., în dosarul nr. 41851/3/2007, aflat la acea dată în recurs, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii, situație despre care se susține că a fost consemnată în procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010. În procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010 paragraful 5 s-a reținut faptul că, întrucât titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu M.B., dosarul nr. 41851/3/2007, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la acea dată, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii, Comisia urmează să emită o hotărâre prin care să dispună consemnarea sumei menționate anterior pe numele titularilor dreptului de proprietate, potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și a art. 5 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 434/2009. Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 „În cazul altor situații litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu, urmând a fi plătite în condițiile prezentei legi.” Potrivit art. 5 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 434/2009 „În situația în care aceeași despăgubire este cerută în contradictoriu de mai multe persoane ce se pretind deopotrivă îndreptățite și între care există un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești, comisia va solicita părților să prezinte un certificat de grefă din care să rezulte existența litigiului. Între comisie și persoanele aflate în litigiu se va încheia un proces-verbal care va atesta situația de fapt.

Pe baza acestuia comisia va emite hotărârea în temeiul căreia expropriatorul va consemna despăgubirea pe numele părților aflate în litigiu.” De asemenea, în paragraful al optulea al hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 se reține că „despăgubirea propusă de către expropriator, stabilită de către Curtea de Apel București în ședința din data de 4 noiembrie 2009, dosar nr. 41851/3/2007, și care se consemnează este în cuantum de 162.171 euro”, despre modul de stabilire a despăgubirii menționat anterior făcându-se referire și în primul paragraf al art. 1 al dispozitivului acestei hotărâri. Mai mult, în paragraful al treilea al art. 8 al hotărârii s-a dispus că „eventualele litigii amână eliberarea despăgubirilor dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator”.

Actul Curții de apel București din 4 noiembrie 2009 din dosarul nr. 41851/3/2007 este reprezentat de decizia nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009, definitivă la data emiterii hotărârii menționate, dar aflată în calea de atac a recursului și casată ulterior pentru motivul neîntocmirii expertizei cu respectarea prevederilor legale.

Recurentul reclamant a justificat stabilirea despăgubirii prin raportare la o valoare determinată în cadrul unui dosar aflat pe rolul instanțelor prin aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, potrivit cărora „orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.” Aceeași dispoziție se regăsește și în art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, potrivit căruia ”orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentelor norme sau întocmită în temeiul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se consideră valabilă.” Astfel, din aceste dispoziții legale coroborate,

raportate la mențiunile din hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 rezultă că voința reală a emitentului deciziei nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de despăgubire pentru expropriere ci a sumei care va rezulta în urma finalizării litigiului înregistrat în dosarul nr. 41851/3/2007 care avea ca obiect tocmai evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale. Instanța de apel a dedus că suma din hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 reprezintă voința reală a emitentului în sensul că aceasta este valoarea de circulație a imobilului la data exproprierii, doar bazându-se pe faptul că la data emiterii hotărârii s-a realizat transferul proprietății și că această sumă a fost consemnată pe numele pârâților, cu ignorarea faptului că acestea erau consecințele legale ale emiterii hotărârii conform art. 9 și art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și fără a analiza conținutul concret al hotărârii care privea aspectul în discuție.

Mai mult, dacă se considera că hotărârea nr. 177/6 septembrie 2010 este suficientă în sine pentru a produce efecte juridice cu privire la stabilirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în prezenta cauză, ci acest litigiu ar fi rămas fără obiect, situație pe care nu au susținut-o nici măcar pârâții. Atâta timp cât litigiul nu era finalizat irevocabil și nu a fost efectuată o altă expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a revocat hotărârea menționată anterior, după ce decizia nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009 a fost casată prin decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011pentru a se efectua o nouă expertiză cu respectarea criteriilor legale.

În consecință, având în vedere că instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirii pentru expropriere la o sumă determinată printr-un raport de expertiză despre care s-a reținut printr-o decizie de casare anterioară că a fost efectuat cu încălcarea criteriilor prevăzute de lege, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) raportat la prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. În rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va aplica dispozițiile deciziei civile nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a unei noi expertize tehnice de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piață a imobilului.

Instanța de apel va ține cont și de cele reținute în decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale referitor la momentul evaluării imobilului supus exproprierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.B., prin D.T.D.S.C. împotriva deciziei nr. 119/ A din data de 16 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2015.