ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3125/2014

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC L.C. SRL a solicitat obligarea pârâților Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Direcția pentru Agricultură a Județului Iași la plata sumei de 3.144.598,07 de lei, reprezentând: 2.433.210,22 de lei, reprezentând contravaloarea sumei nerambursate conform dispozițiilor Legii nr. 150/2003, din care: a) 2.193.210,22 de lei, reprezentând sume recunoscute la plata și pentru care Ministerul Agriculturii a virat banii în contul Direcției Agricole Iași însă, aceasta din urma, nu a virat sumele de bani către SC L.C. SRL; b) 240.000 de lei, reprezentând sume recunoscute la plată și pentru care Ministerul Agriculturii nu a alocat sumele de bani, motivat de faptul ca cererile de decontare/rambursare nu au fost comunicate Ministerului Agriculturii de către Direcția Agricolă Iași. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale totale de 711.387,85 de lei, calculate până la data de 31 octombrie 2012, după cum urmează: a) suma de 512.758,13 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru sumele de bani restituite sau virate cu întârziere către SC L.C. SRL, pentru perioada 15 iunie 2008 - 23 februarie 2012; b) suma de 140.049,99 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru debitul de 2.193.210,22 de lei, pentru perioada 23 februarie 2012 - 31 octombrie 2012; c) suma de 58.579,73 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru debitul de 240.000 de lei, pentru perioada 5 octombrie 2009 - 31 octombrie 2012; obligarea în continuare a pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale datorate începând cu data de 1 noiembrie 2012 și până la data achitării efective a debitului principal și actualizarea debitului principal conform indicelui de inflație. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin dispozițiile H.G. nr. 2254/2004, H.G. nr. 276/2008 și H.G. nr. 615/2009, alocațiile publice acordate producătorilor de porcine au fost stabilite la nivelul de 30% din volumul creditului atât pentru anul 2008 cât și pentru nivelul anului 2009. În temeiul dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 2254/2004, s-au formulat cereri de alocare a fondurilor, anterior enunțate, la nivelul sumelor indicate în hotărârile de Guvern menționate, cereri care au fost depuse la Direcția pentru Agricultură a Județului Iași. Toate cererile au fost formulate conform actelor normative în vigoare, au fost respectate termenele indicate în actele normative, cererile de rambursare au fost însoțite de toată documentația necesară justificării cheltuielilor efectuate, solicitând eliberarea alocațiilor bugetare cuvenite. Fiecare documentație în parte făcut obiectul unei verificări prealabile amănunțite de către un reprezentant al Direcției pentru Agricultura a Județului Iași, analiza concretizându-se în confirmarea sumei acceptată la plata de către Direcție prin asumarea sub semnătură și ștampilă. Reclamanta a arătat că din totalul datorat s-au primit doar o parte din aceste sume, rămânând de rambursat diferența de 2.433.210,22 de lei. Prin adresa din 30 mai 2012, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv Direcția Generală Buget Finanțe și Fonduri Europene a comunicat un centralizator al tuturor deconturilor înregistrate la Direcția pentru Agricultură a Județului Iași ce conține sumele aprobate și virate către Direcția pentru Agricultură a Județului Iași pentru SC L.C. SRL, precum și numărul și data dispozițiilor bugetare prin care Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a făcut plata către Direcția pentru Agricultură a Județului Iași. Reclamanta a susținut că din acest document rezultă că toate sumele aprobate de Direcția pentru Agricultură a Județului Iași pentru SC L.C. SRL au fost solicitate Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar acesta a virat în contul Direcției pentru Agricultură a Județului Iași sumele în conformitate cu deconturile depuse, cu excepția deconturilor x din 11 august 2009 și nr. y din 11 august 2009, care nu au fost înregistrate niciodată la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale de către Direcția pentru Agricultură Iași. Reclamanta a precizat că prin nota referitoare la aplicarea Legii creditului agricol pentru producție nr. 150/2003, întocmită de Direcția Generală Control și Antifraudă de Control din subordinea Ministerului Agriculturii și înregistrată sub nr. x, s-a recunoscut, pe de o parte, faptul că cererile/deconturile formulate de SC L.C. SRL au fost formulate în conformitate cu dispozițiile legii, sumele fiind alocate de către Ministerul Agriculturii, însă nu au fost virate mai departe de către Direcția pentru Agricultură a Județului Iași, motivat de faptul că această direcție a deturnat fondurile și le-a alocat preferențial și nelegal altor societăți comerciale care, în mod paradoxal, nici măcar nu formulaseră astfel de cereri. În ceea ce privește deconturile nr. x din 11 august 2009 și nr. y din 11 august 2009, ce însumau 240.000 de lei, s-a constatat de către organul de control ca acestea nu au fost niciodată înregistrate la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Reclamanta a susținut că avea dreptul să beneficieze de aceste subvenții, reglementate special de dispozițiile Legii nr. 150/2003, având în vedere faptul că desfășoară activitatea de producție purceluși de îngrășare. De asemenea, a arătat că a finanțat în mod corect activitățile din credite bancare, fiind respectate dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006, iar conform art. 5 din Legea nr. 150/2003 a rambursat toate creditele în cadrul termenului legal de 360 de zile calculat de la data acordării. Au fost respectate dispozițiile H.G. nr. 816/2003 privind Normele Metodologie de aplicare a Legii nr. 150/2003, toate cererile de rambursare împreuna cu documentația aferenta au fost depuse la Direcția pentru Agricultură Iași. Reclamanta a precizat că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a recunoscut plata contravalorii deconturilor în sumă de 2.193.210,22 de lei, precum și diferența de 240.000 de lei. De asemenea, prin adresa din 30 octombrie 2012, Direcția pentru Agricultură Iași a recunoscut la plată suma de 2.673.910,73 de lei, astfel că, în mod implicit, a recunoscut la plată și suma de 2.433.210,11 de lei. Cu privire la capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 711.387,85 de lei, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 octombrie 2012, reclamanta a arătat că atât timp cât cererea principală este întemeiată, în lumina principiului accessorium sequitur principale rezultă că și cererea accesorie este una întemeiată. Pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 5 februarie 2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a ministerului și excepția tardivității introducerii acțiunii. Pârâta Direcția pentru Agricultură a județului Iași a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin Sentința nr. 450 din 5 februarie 2013, s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.

Soluția primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 85 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității introducerii acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Direcția pentru Agricultură a Județului Iași. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit disp. art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni pentru formularea cererii curge de la momentul comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar, în cauză, acest termen nu s-a împlinit având în vedere faptul că la data de 30 mai 2012 reclamanta a înaintat cererea nr. x/2012 prin care a solicitat informațiile privind emiterea dispozițiilor bugetare. Astfel, că termenul pentru efectuarea procedurii prealabile nu poate curge de la data la care s-a născut dreptul la alocațiile bugetare având în vedere faptul că în perioada anterioară autoritățile publice pârâte au efectuat demersuri în sensul emiterii dispozițiilor bugetare de plată și chiar a plății parțiale a sumelor inițial stabilite de lege. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiunea, instanța de fond a constatat că în cauză termenul pentru formularea acțiunii este cel pentru recunoașterea dreptului pretins, termen prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, instanța de fond a avut în vedere că, potrivit art. 7 din Legea nr. 150/2003, aceasta este instituția care alocă subvențiile solicitate de reclamantă pentru fiecare cerere în parte, printr-o dispoziție bugetară. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că facilitățile și ajutoarele create pentru producția agricolă internă prin Legea nr. 150/2003 nu mai pot fi acordate deoarece acest fapt ar veni în contradicție cu aquis-ul comunitar. Aceste facilități nu pot fi extinse peste termenul de trei ani prevăzut de Regulamentul 1857/2006, această regulă fiind respectată și de legiuitorul intern în momentul în care prin Legea nr. 281 din 24 decembrie 2010 s-a abrogat Legea nr. 150/2003. Instanța de fond a constatat că, la data de 31 decembrie 2009, a expirat perioada de tranziție în care, conform Tratatului, România putea continua să acorde subvenții care nu erau conforme cu regulile concurenței și ajutoarelor de stat în Uniunea Europeană. Prin urmare, începând cu anul 2010 este interzisă acordarea oricărui ajutor de stat, inclusiv de natura celui la care reclamanta face trimitere în acțiune deoarece acordarea fondurilor publice potrivit Legii nr. 150/2003 constituie un ajutor de stat. Potrivit principiului primordialității normei comunitare incumbă autorităților statului nostru obligația de a înlătura aceste ajutoare deoarece norma națională instituită de Legea nr. 150/2003 este incompatibilă cu norma specială comunitară care are prioritate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României. În condițiile în care atât prin Tratat, cât și printr-un regulament al Curții Europene se prevede interzicerea acordării ajutorului de stat, judecătorul național are obligația conform principiului aplicabilității directe a normelor comunitare să dea efect acestor din urmă reglementări chiar în lipsa unei abrogări exprese a legislației naționale. Instanța de fond a considerat ca acordarea la acest moment a sumelor solicitate de reclamantă în temeiul Legii nr. 150/2003, în prezent abrogate, ar crea premisele sancționării Statului Român pentru încălcarea legislației comunitare. De asemenea, a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că anterior anului 2010 s-au emis dispoziții bugetare de plată atât timp cât în prezent este interzisă acest fel de plată.

Motivele de recurs invocate de reclamantă Împotriva sentinței Curții de apel a formulat recurs reclamanta SC L.C. SRL, susținând în esență, următoarele: a) Instanța de fond a încălcat prevederile art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta apreciind că subvențiile ce trebuiau să îi fie acordate conform Legii nr. 150/2003 fac parte, într-o accepție mai largă, din categoria bunurilor, în sensul protocolului sus menționat. Astfel, cererile de decontare odată ce au fost aprobate de către Direcția pentru Agricultură Iași au dat naștere unui drept de proprietate asupra disponibilităților bănești în favoarea reclamantei. b) Instanța de fond a ignorat principiul previzibilității legii, conform căruia legea trebuie să fie previzibilă pentru a asigura drepturile cetățenilor, efectele unei legi producându-se numai după ce legea a fost adusă la cunoștința publică, după intrarea sa vigoare. Deci, chiar dacă Legea nr. 150/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010, această abrogare a legii poate avea efecte doar pentru viitor nu și pentru trecut. Or, în motivarea Sentinței nr. 85/2013, Curtea de apel susține că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2010 trebuiau încetate în mod efectiv toate subvențiile care ar fi trebuit să fie acordate anterior intrării în vigoare a legii de abrogare și neacordate până la acea dată. c) Instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii civile. Ținând cont că cererile de decontare au fost depuse în perioada 9 octombrie 2009 - 13 aprilie 2010, conform adresei din 21 septembrie 2012, rezultă fără putință de tăgadă că acestea au fost depuse și aprobate anterior datei de intrare în vigoare a legii de abrogare. d) Instanța de fond deși a preluat motivele invocate de pârâte prin Notele de ședință nu a observat că acestea sunt neîntemeiate, în condițiile în care pârâtele au susținut că de la data abrogării Legii nr. 150/2003, subvențiile sunt nedatorate, dar aceleași pârâte au emis dispoziții bugetare și au făcut plăți ulterior acestei date. e) Instanța de fond nu a avut în vedere recunoașterea debitelor de către cele două pârâte și de asemenea, nu a făcut o analiză temeinică a fondului.

Apărările intimatei Direcția pentru Agricultură Iași Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie 2014, intimata Direcția pentru Agricultură Iași a solicitat respingerea recursului. Intimata a susținut că recurenta face o confuzie voită cu privire la natura juridică a sumelor, acestea neavând calitatea de bunuri necorporale aflate în patrimoniul său. Reglementarea specială constituită de Legea nr. 150/2003 ce dădea posibilitatea acordării de fonduri publice, prevedea o limită a acestora stabilită prin hotărâre de guvern. De asemenea, sumele virate către direcțiile agricole județene ulterior avizării pozitive de către M.A.D.R., nu aveau o destinație specială către o anumită societate comercială, ci într-un cont general din care se achitau către diferite societăți, în ordinea în care erau înscrise în listă. Nici un moment nu s-a făcut dovada potrivit căreia a fost transmisă suma revendicată cu destinația expresă SC L.C. SRL, deoarece aceasta ar contraveni legii și normelor de aplicare a acesteia.

Apărările intimatului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale La rândul său, intimatul, prin întâmpinarea formulată la data de 1 mai 2014 a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. Nu există nicio prevedere legală internă, cu atât mai mult Legea nr. 150/2003 potrivit căreia statul român, care acordă subvenții este obligat să acopere toate cererile formulate, având în vedere că bugetul de stat din care făceau parte asemenea plăți de subvenții nu este nelimitat. În acest sens a fost prevăzut în art. 6 din legea sus menționată că, dispoziția specială referitoare la nivelul fondurilor publice alocate se va stabili în fiecare an prin hotărâre de guvern. În ceea ce privește critica legată de încălcare a principiului aplicării legii în timp, intimatul arată că principiul primordialității normei comunitare, chiar dacă Legea nr. 150/2003 nu era abrogată expres, impunea ca aceasta să fie înlăturată, deoarece era incompatibilă cu norma comunitară reprezentată de Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și 88 din Tratat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, ale apărărilor din întâmpinările depuse, cât și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Controlul judiciar declanșat de reclamantă vizează dreptul acesteia de a beneficia de alocația bugetară aferentă cheltuielilor eligibile din contractele de credit pentru producție, reglementate de dispozițiile Legii nr. 150/2003 și H.G. nr. 816/2003, ulterior abrogării acestei legi și compatibilitatea exercitării acestui drept cu prevederile Tratatului de aderare a României la U.E., raportat la art. 87 și 88 din Tratatul C.E. În ceea ce privește dreptul reclamantei la plata alocației bugetare ulterior abrogării Legii nr. 150/2003, instanța constată că dispozițiile Tratatului de Aderare la U.E. ratificat prin Legea nr. 157/2005 cuprinse în Anexa V, pct. 3, lit. b) prevăd următoarele: "Fără a aduce atingere procedurilor privind ajutoarele existente prevăzute la art. 88 din Tratatul CE, schemele de ajutoare și ajutoarele individuale acordate activităților legate de producția, prelucrarea sau comercializarea produselor enumerate în Anexa I la Tratatul CE, cu excepția produselor pescărești și a produselor derivate din acestea, puse în aplicare într-un nou stat membru înainte de data aderării și care se aplică și după data respectivă, sunt calificate ca ajutoare existente în înțelesul art. 88 alin. (1) Tratatul CE sub rezerva următoarei condiții, respectiv a comunicării acestora către Comisie în termen de patru luni de la data aderării. Aceste măsuri de ajutor sunt calificate drept ajutoare existente în înțelesul art. 88 alin. (1) Tratatul C.E., până la sfârșitul celui de-al treilea an de la data aderării. De asemenea, dispozițiile art. 107 și 208 (foste 87, 88) din Tratatul privind U.E., prevăd următoarele: "(1) Cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. (2) Sunt compatibile cu piața internă: a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiția ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcție de originea produselor; b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau de alte evenimente extraordinare; c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentei litere. (3) Pot fi considerate compatibile cu piața internă: a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut, precum și a regiunilor prevăzute la art. 349, avându-se în vedere situația lor structurală, economică și socială; b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru; c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activități sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun; d) ajutoarele destinate să promoveze cultura și conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale și de concurență în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun; e)alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăște la propunerea Comisiei". Articolul 108 (fost art. 88 din Tratatul CE): "(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței interne. (2) În cazul în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu art. 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie. În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la art. 258 și 259. La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu piața internă, prin derogare de la dispozițiile art. 107 sau de la regulamentele prevăzute la art. 109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări excepționale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a inițiat procedura revăzută la primul paragraf din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în cauză va avea ca efect suspendarea procedurii menționate până când Consiliul se pronunță asupra acesteia. Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunță în termen de trei luni de la formularea cererii, Comisia hotărăște. (3) Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile art. 107, Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate. (4) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile de ajutoare de stat cu privire la care Consiliul, în temeiul art. 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura prevăzută la alin. (3) din prezentul articol". Revenind la prezenta cauză, ajutorul de stat în discuție vizează contracte din anii 2008 - 2009, deci este un ajutor existent conform prevederilor art. 1 lit. b) pct. 3 Anexa V la Tratatul de aderare a României la U.E. ratificat prin Legea nr. 157/2005, astfel că dreptul societății recurente de a beneficia de alocația bugetară aferentă cheltuielilor eligibile din contractul de credit este evident. Având în vedere momentul încheierii contractelor de credit, legalitatea acestora se analizează în raport de actul normativ în vigoare, respectiv Legea nr. 150/2003, fiind lipsit de relevanță faptul că ulterior Legea nr. 150/2003 a fost abrogată de Legea nr. 281/2010. Dispozițiile invocate de intimați - din Tratatul de aderare a României la U.E. și din Tratatul C.E., nu prevăd sistarea automată la împlinirea termenului de 3 ani de la data aderării României la U.E., a acordării alocațiilor bugetare prevăzute de Legea nr. 150/2003, ci prevăd că ulterior acestei date ajutoarele de stat existente la data aderării sunt considerate ajutor de stat nou care trebuie să corespundă cerințelor prevăzute în Tratat. Distincția dintre ajutorul nou și ajutorul existent constă în faptul că numai ajutorul nou trebuie să fie notificat Comisiei și trebuie recuperat în cazul în care este declarat ilegal, în timp ce ajutorul existent poate fi păstrat de beneficiar, însă acesta poate fi modificat pentru viitor. În consecință, contrar celor reținute de judecătorul fondului, recurenta-reclamantă are dreptul la acordarea alocației bugetare reglementată de dispozițiile Legii nr. 150/2003 pentru cheltuielile eligibile din contractele de credit încheiate cu Banca Italo-Romena și cu Banca Transilvania, credite ce au fost rambursate în termenul legal. De altfel, cele două pârâte nu contestă eligibilitatea cheltuielilor solicitate, în acest sens fiind adresa din 30 mai 2012, precum și Nota privind rezultatul verificărilor la Direcția pentru Agricultură Iași, întocmită de M.A.D.R. prin care se recunoaște că reclamanta are dreptul atât la suma de 2.193.210,22 lei, cât și la suma de 240.000 lei corespunzătoare deconturilor nr. x din 11 august 2009 și nr. y din 11 august 2009 (dosar fond). Față de soluția de admitere dată capătului principal de cerere, Înalta Curte constată că se impune obligarea pârâților și la plata sumei de 711.3887,85 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 2.433.210,22 lei (sumă nerambursabilă conform Legii nr. 150/2003), calculată până la data de 31 octombrie 2012, precum și în continuare dobânda legală, începând cu 1 noiembrie 2012 până la achitarea integrală - raport de expertiză contabilă (dosar fond).

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va obliga pârâții în solidar la plata sumei de 3.144.598,07 lei dobândă calculată până la data de 31 octombrie 2012, precum și dobânda legală aferentă sumei de 22.433.210,22 lei începând cu 1 noiembrie 2012, până la achitarea integrală. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. vor fi obligați intimații-pârâți în solidar, la data sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.