ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3125/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3125/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin
cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios
administrativ și fiscal, reclamanta SC L.C. SRL a solicitat obligarea pârâților
Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Direcția pentru
Agricultură a Județului Iași la plata sumei de 3.144.598,07 de lei,
reprezentând: 2.433.210,22 de lei, reprezentând contravaloarea sumei
nerambursate conform dispozițiilor Legii nr. 150/2003, din care: a)
2.193.210,22 de lei, reprezentând sume recunoscute la plata și pentru care
Ministerul Agriculturii a virat banii în contul Direcției Agricole Iași însă,
aceasta din urma, nu a virat sumele de bani către SC L.C. SRL; b) 240.000 de
lei, reprezentând sume recunoscute la plată și pentru care Ministerul
Agriculturii nu a alocat sumele de bani, motivat de faptul ca cererile de
decontare/rambursare nu au fost comunicate Ministerului Agriculturii de către
Direcția Agricolă Iași.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâților,
în solidar, la plata dobânzii legale totale de 711.387,85 de lei, calculate
până la data de 31 octombrie 2012, după cum urmează: a) suma de 512.758,13 lei,
reprezentând dobânda legală calculată pentru sumele de bani restituite sau
virate cu întârziere către SC L.C. SRL, pentru perioada 15 iunie 2008 - 23
februarie 2012; b) suma de 140.049,99 lei, reprezentând dobânda legală
calculată pentru debitul de 2.193.210,22 de lei, pentru perioada 23 februarie
2012 - 31 octombrie 2012; c) suma de 58.579,73 lei, reprezentând dobânda legală
calculată pentru debitul de 240.000 de lei, pentru perioada 5 octombrie 2009 -
31 octombrie 2012; obligarea în continuare a pârâților, în solidar, la plata
dobânzii legale datorate începând cu data de 1 noiembrie 2012 și până la data
achitării efective a debitului principal și actualizarea debitului principal
conform indicelui de inflație.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că,
prin dispozițiile H.G. nr. 2254/2004, H.G. nr. 276/2008 și H.G. nr. 615/2009,
alocațiile publice acordate producătorilor de porcine au fost stabilite la
nivelul de 30% din volumul creditului atât pentru anul 2008 cât și pentru
nivelul anului 2009.
În temeiul dispozițiilor art. 3 din H.G. nr.
2254/2004, s-au formulat cereri de alocare a fondurilor, anterior enunțate, la
nivelul sumelor indicate în hotărârile de Guvern menționate, cereri care au
fost depuse la Direcția pentru Agricultură a Județului Iași.
Toate cererile au fost formulate conform
actelor normative în vigoare, au fost respectate termenele indicate în actele
normative, cererile de rambursare au fost însoțite de toată documentația
necesară justificării cheltuielilor efectuate, solicitând eliberarea
alocațiilor bugetare cuvenite.
Fiecare documentație în parte făcut obiectul
unei verificări prealabile amănunțite de către un reprezentant al Direcției
pentru Agricultura a Județului Iași, analiza concretizându-se în confirmarea
sumei acceptată la plata de către Direcție prin asumarea sub semnătură și
ștampilă.
Reclamanta a arătat că din totalul datorat
s-au primit doar o parte din aceste sume, rămânând de rambursat diferența de
2.433.210,22 de lei.
Prin adresa din 30 mai 2012, Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv Direcția Generală Buget Finanțe
și Fonduri Europene a comunicat un centralizator al tuturor deconturilor
înregistrate la Direcția pentru Agricultură a Județului Iași ce conține sumele
aprobate și virate către Direcția pentru Agricultură a Județului Iași pentru SC
L.C. SRL, precum și numărul și data dispozițiilor bugetare prin care Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale a făcut plata către Direcția pentru
Agricultură a Județului Iași.
Reclamanta a susținut că din acest document
rezultă că toate sumele aprobate de Direcția pentru Agricultură a Județului
Iași pentru SC L.C. SRL au fost solicitate Ministerului Agriculturii și
Dezvoltării Rurale, iar acesta a virat în contul Direcției pentru Agricultură a
Județului Iași sumele în conformitate cu deconturile depuse, cu excepția
deconturilor x din 11 august 2009 și nr. y din 11 august 2009, care nu au fost
înregistrate niciodată la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale de
către Direcția pentru Agricultură Iași.
Reclamanta a precizat că prin nota
referitoare la aplicarea Legii creditului agricol pentru producție nr.
150/2003, întocmită de Direcția Generală Control și Antifraudă de Control din
subordinea Ministerului Agriculturii și înregistrată sub nr. x, s-a recunoscut,
pe de o parte, faptul că cererile/deconturile formulate de SC L.C. SRL au fost
formulate în conformitate cu dispozițiile legii, sumele fiind alocate de către
Ministerul Agriculturii, însă nu au fost virate mai departe de către Direcția
pentru Agricultură a Județului Iași, motivat de faptul că această direcție a
deturnat fondurile și le-a alocat preferențial și nelegal altor societăți
comerciale care, în mod paradoxal, nici măcar nu formulaseră astfel de cereri.
În ceea ce privește deconturile nr. x din 11
august 2009 și nr. y din 11 august 2009, ce însumau 240.000 de lei, s-a
constatat de către organul de control ca acestea nu au fost niciodată
înregistrate la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
Reclamanta a susținut că avea dreptul să
beneficieze de aceste subvenții, reglementate special de dispozițiile Legii nr.
150/2003, având în vedere faptul că desfășoară activitatea de producție
purceluși de îngrășare.
De asemenea, a arătat că a finanțat în mod
corect activitățile din credite bancare, fiind respectate dispozițiile O.U.G.
nr. 99/2006, iar conform art. 5 din Legea nr. 150/2003 a rambursat toate
creditele în cadrul termenului legal de 360 de zile calculat de la data
acordării.
Au fost respectate dispozițiile H.G. nr.
816/2003 privind Normele Metodologie de aplicare a Legii nr. 150/2003, toate
cererile de rambursare împreuna cu documentația aferenta au fost depuse la Direcția
pentru Agricultură Iași.
Reclamanta a precizat că Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale a recunoscut plata contravalorii
deconturilor în sumă de 2.193.210,22 de lei, precum și diferența de 240.000 de
lei.
De asemenea, prin adresa din 30 octombrie
2012, Direcția pentru Agricultură Iași a recunoscut la plată suma de
2.673.910,73 de lei, astfel că, în mod implicit, a recunoscut la plată și suma
de 2.433.210,11 de lei.
Cu privire la capătul accesoriu al cererii de
chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de
711.387,85 de lei, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31
octombrie 2012, reclamanta a arătat că atât timp cât cererea principală este
întemeiată, în lumina principiului accessorium sequitur principale rezultă că
și cererea accesorie este una întemeiată.
Pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și
Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția
necompetenței materiale.
Prin notele scrise depuse la dosar la data de
5 februarie 2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a
invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a ministerului și
excepția tardivității introducerii acțiunii.
Pârâta Direcția pentru Agricultură a
județului Iași a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției
dreptului la acțiune.
Prin Sentința nr. 450 din 5 februarie 2013,
s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de
soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.
Soluția primei instanțe
Prin Sentința civilă nr. 85 din 18 aprilie
2013, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins
excepțiile tardivității introducerii acțiunii, a prescripției dreptului la
acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul
Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Totodată, a respins acțiunea formulată de
reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii,
Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Direcția pentru Agricultură a Județului
Iași.
Pentru a pronunța această soluție, instanța
de fond a reținut că, potrivit disp. art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
554/2004, termenul de 6 luni pentru formularea cererii curge de la momentul
comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar, în cauză, acest termen nu
s-a împlinit având în vedere faptul că la data de 30 mai 2012 reclamanta a
înaintat cererea nr. x/2012 prin care a solicitat informațiile privind emiterea
dispozițiilor bugetare.
Astfel, că termenul pentru efectuarea
procedurii prealabile nu poate curge de la data la care s-a născut dreptul la
alocațiile bugetare având în vedere faptul că în perioada anterioară
autoritățile publice pârâte au efectuat demersuri în sensul emiterii
dispozițiilor bugetare de plată și chiar a plății parțiale a sumelor inițial
stabilite de lege.
Referitor la excepția prescripției dreptului
la acțiunea, instanța de fond a constatat că în cauză termenul pentru
formularea acțiunii este cel pentru recunoașterea dreptului pretins, termen
prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la excepția lipsei calității
procesuale pasive a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,
instanța de fond a avut în vedere că, potrivit art. 7 din Legea nr. 150/2003,
aceasta este instituția care alocă subvențiile solicitate de reclamantă pentru
fiecare cerere în parte, printr-o dispoziție bugetară.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că
facilitățile și ajutoarele create pentru producția agricolă internă prin Legea
nr. 150/2003 nu mai pot fi acordate deoarece acest fapt ar veni în contradicție
cu aquis-ul comunitar. Aceste facilități nu pot fi extinse peste termenul de
trei ani prevăzut de Regulamentul 1857/2006, această regulă fiind respectată și
de legiuitorul intern în momentul în care prin Legea nr. 281 din 24 decembrie
2010 s-a abrogat Legea nr. 150/2003.
Instanța de fond a constatat că, la data de
31 decembrie 2009, a expirat perioada de tranziție în care, conform Tratatului,
România putea continua să acorde subvenții care nu erau conforme cu regulile
concurenței și ajutoarelor de stat în Uniunea Europeană.
Prin urmare, începând cu anul 2010 este
interzisă acordarea oricărui ajutor de stat, inclusiv de natura celui la care
reclamanta face trimitere în acțiune deoarece acordarea fondurilor publice
potrivit Legii nr. 150/2003 constituie un ajutor de stat.
Potrivit principiului primordialității normei
comunitare incumbă autorităților statului nostru obligația de a înlătura aceste
ajutoare deoarece norma națională instituită de Legea nr. 150/2003 este
incompatibilă cu norma specială comunitară care are prioritate, astfel cum
prevăd dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României.
În condițiile în care atât prin Tratat, cât
și printr-un regulament al Curții Europene se prevede interzicerea acordării
ajutorului de stat, judecătorul național are obligația conform principiului
aplicabilității directe a normelor comunitare să dea efect acestor din urmă
reglementări chiar în lipsa unei abrogări exprese a legislației naționale.
Instanța de fond a considerat ca acordarea la
acest moment a sumelor solicitate de reclamantă în temeiul Legii nr. 150/2003,
în prezent abrogate, ar crea premisele sancționării Statului Român pentru
încălcarea legislației comunitare.
De asemenea, a apreciat că nu prezintă
relevanță faptul că anterior anului 2010 s-au emis dispoziții bugetare de plată
atât timp cât în prezent este interzisă acest fel de plată.
Motivele de recurs invocate de reclamantă
Împotriva sentinței Curții de apel a formulat
recurs reclamanta SC L.C. SRL, susținând în esență, următoarele:
a) Instanța de fond a încălcat prevederile
art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta
apreciind că subvențiile ce trebuiau să îi fie acordate conform Legii nr.
150/2003 fac parte, într-o accepție mai largă, din categoria bunurilor, în
sensul protocolului sus menționat.
Astfel, cererile de decontare odată ce au
fost aprobate de către Direcția pentru Agricultură Iași au dat naștere unui
drept de proprietate asupra disponibilităților bănești în favoarea reclamantei.
b) Instanța de fond a ignorat principiul
previzibilității legii, conform căruia legea trebuie să fie previzibilă pentru
a asigura drepturile cetățenilor, efectele unei legi producându-se numai după
ce legea a fost adusă la cunoștința publică, după intrarea sa vigoare.
Deci, chiar dacă Legea nr. 150/2003 a fost
abrogată prin Legea nr. 281/2010, această abrogare a legii poate avea efecte
doar pentru viitor nu și pentru trecut. Or, în motivarea Sentinței nr. 85/2013,
Curtea de apel susține că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2010
trebuiau încetate în mod efectiv toate subvențiile care ar fi trebuit să fie
acordate anterior intrării în vigoare a legii de abrogare și neacordate până la
acea dată.
c) Instanța de fond a încălcat principiul
neretroactivității legii civile. Ținând cont că cererile de decontare au fost
depuse în perioada 9 octombrie 2009 - 13 aprilie 2010, conform adresei din 21
septembrie 2012, rezultă fără putință de tăgadă că acestea au fost depuse și aprobate
anterior datei de intrare în vigoare a legii de abrogare.
d) Instanța de fond deși a preluat motivele
invocate de pârâte prin Notele de ședință nu a observat că acestea sunt
neîntemeiate, în condițiile în care pârâtele au susținut că de la data abrogării
Legii nr. 150/2003, subvențiile sunt nedatorate, dar aceleași pârâte au emis
dispoziții bugetare și au făcut plăți ulterior acestei date.
e) Instanța de fond nu a avut în vedere
recunoașterea debitelor de către cele două pârâte și de asemenea, nu a făcut o
analiză temeinică a fondului.
Apărările intimatei Direcția pentru
Agricultură Iași
Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie 2014,
intimata Direcția pentru Agricultură Iași a solicitat respingerea recursului.
Intimata a susținut că recurenta face o
confuzie voită cu privire la natura juridică a sumelor, acestea neavând
calitatea de bunuri necorporale aflate în patrimoniul său.
Reglementarea specială constituită de Legea
nr. 150/2003 ce dădea posibilitatea acordării de fonduri publice, prevedea o
limită a acestora stabilită prin hotărâre de guvern.
De asemenea, sumele virate către direcțiile
agricole județene ulterior avizării pozitive de către M.A.D.R., nu aveau o
destinație specială către o anumită societate comercială, ci într-un cont
general din care se achitau către diferite societăți, în ordinea în care erau
înscrise în listă.
Nici un moment nu s-a făcut dovada potrivit
căreia a fost transmisă suma revendicată cu destinația expresă SC L.C. SRL,
deoarece aceasta ar contraveni legii și normelor de aplicare a acesteia.
Apărările intimatului Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale
La rândul său, intimatul, prin întâmpinarea
formulată la data de 1 mai 2014 a solicitat respingerea recursului ca nefondat
și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.
Nu există nicio prevedere legală internă, cu
atât mai mult Legea nr. 150/2003 potrivit căreia statul român, care acordă
subvenții este obligat să acopere toate cererile formulate, având în vedere că
bugetul de stat din care făceau parte asemenea plăți de subvenții nu este
nelimitat. În acest sens a fost prevăzut în art. 6 din legea sus menționată că,
dispoziția specială referitoare la nivelul fondurilor publice alocate se va
stabili în fiecare an prin hotărâre de guvern.
În ceea ce privește critica legată de
încălcare a principiului aplicării legii în timp, intimatul arată că principiul
primordialității normei comunitare, chiar dacă Legea nr. 150/2003 nu era
abrogată expres, impunea ca aceasta să fie înlăturată, deoarece era
incompatibilă cu norma comunitară reprezentată de Regulamentul nr. 1857/2006 de
aplicare a art. 87 și 88 din Tratat.
Considerentele Înaltei Curți asupra
recursului
Examinând sentința atacată prin prisma
criticilor recurentului, ale apărărilor din întâmpinările depuse, cât și sub
toate aspectele, conform art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte
constată că recursul este fondat.
Controlul judiciar declanșat de reclamantă
vizează dreptul acesteia de a beneficia de alocația bugetară aferentă
cheltuielilor eligibile din contractele de credit pentru producție,
reglementate de dispozițiile Legii nr. 150/2003 și H.G. nr. 816/2003, ulterior
abrogării acestei legi și compatibilitatea exercitării acestui drept cu
prevederile Tratatului de aderare a României la U.E., raportat la art. 87 și 88
din Tratatul C.E.
În ceea ce privește dreptul reclamantei la
plata alocației bugetare ulterior abrogării Legii nr. 150/2003, instanța
constată că dispozițiile Tratatului de Aderare la U.E. ratificat prin Legea nr.
157/2005 cuprinse în Anexa V, pct. 3, lit. b) prevăd următoarele:
"Fără a aduce atingere procedurilor
privind ajutoarele existente prevăzute la art. 88 din Tratatul CE, schemele de
ajutoare și ajutoarele individuale acordate activităților legate de producția,
prelucrarea sau comercializarea produselor enumerate în Anexa I la Tratatul CE,
cu excepția produselor pescărești și a produselor derivate din acestea, puse în
aplicare într-un nou stat membru înainte de data aderării și care se aplică și
după data respectivă, sunt calificate ca ajutoare existente în înțelesul art.
88 alin. (1) Tratatul CE sub rezerva următoarei condiții, respectiv a
comunicării acestora către Comisie în termen de patru luni de la data aderării.
Aceste măsuri de ajutor sunt calificate drept
ajutoare existente în înțelesul art. 88 alin. (1) Tratatul C.E., până la
sfârșitul celui de-al treilea an de la data aderării.
De asemenea, dispozițiile art. 107 și 208
(foste 87, 88) din Tratatul privind U.E., prevăd următoarele: "(1) Cu
excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă
ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice
formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea
anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care
acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. (2) Sunt
compatibile cu piața internă: a) ajutoarele cu caracter social acordate
consumatorilor individuali, cu condiția ca acestea să fie acordate fără
discriminare în funcție de originea produselor; b) ajutoarele destinate
reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau de alte evenimente
extraordinare; c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii
Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea
sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această
divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de
abrogare a prezentei litere.
(3) Pot fi considerate compatibile cu piața
internă: a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a
regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un
grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut, precum și a regiunilor
prevăzute la art. 349, avându-se în vedere situația lor structurală, economică
și socială; b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect
important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale
economiei unui stat membru; c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea
anumitor activități sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea
nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într-o măsură
care contravine interesului comun; d) ajutoarele destinate să promoveze cultura
și conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod
nefavorabil condițiile schimburilor comerciale și de concurență în Uniune
într-o măsură care contravine interesului comun; e)alte categorii de ajutoare
stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăște la propunerea
Comisiei".
Articolul 108 (fost art. 88 din Tratatul CE):
"(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile
ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile
cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței interne. (2) În cazul
în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să-și prezinte
observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin
intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în
conformitate cu art. 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv,
aceasta hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în
cauză în termenul stabilit de Comisie. În cazul în care statul în cauză nu se
conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat
poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la
art. 258 și 259. La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în
unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat
de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu piața internă, prin
derogare de la dispozițiile art. 107 sau de la regulamentele prevăzute la art.
109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări
excepționale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a inițiat
procedura revăzută la primul paragraf din prezentul alineat, cererea adresată
Consiliului de statul în cauză va avea ca efect suspendarea procedurii
menționate până când Consiliul se pronunță asupra acesteia. Cu toate acestea,
în cazul în care Consiliul nu se pronunță în termen de trei luni de la
formularea cererii, Comisia hotărăște. (3) Comisia este informată în timp util
pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să
instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect
nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile art. 107,
Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent.
Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate
pune în aplicare măsurile preconizate. (4) Comisia poate adopta regulamente
privind categoriile de ajutoare de stat cu privire la care Consiliul, în
temeiul art. 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura prevăzută la
alin. (3) din prezentul articol".
Revenind la prezenta cauză, ajutorul de stat
în discuție vizează contracte din anii 2008 - 2009, deci este un ajutor
existent conform prevederilor art. 1 lit. b) pct. 3 Anexa V la Tratatul de
aderare a României la U.E. ratificat prin Legea nr. 157/2005, astfel că dreptul
societății recurente de a beneficia de alocația bugetară aferentă cheltuielilor
eligibile din contractul de credit este evident.
Având în vedere momentul încheierii
contractelor de credit, legalitatea acestora se analizează în raport de actul
normativ în vigoare, respectiv Legea nr. 150/2003, fiind lipsit de relevanță
faptul că ulterior Legea nr. 150/2003 a fost abrogată de Legea nr. 281/2010.
Dispozițiile invocate de intimați - din
Tratatul de aderare a României la U.E. și din Tratatul C.E., nu prevăd sistarea
automată la împlinirea termenului de 3 ani de la data aderării României la
U.E., a acordării alocațiilor bugetare prevăzute de Legea nr. 150/2003, ci
prevăd că ulterior acestei date ajutoarele de stat existente la data aderării
sunt considerate ajutor de stat nou care trebuie să corespundă cerințelor
prevăzute în Tratat. Distincția dintre ajutorul nou și ajutorul existent constă
în faptul că numai ajutorul nou trebuie să fie notificat Comisiei și trebuie
recuperat în cazul în care este declarat ilegal, în timp ce ajutorul existent
poate fi păstrat de beneficiar, însă acesta poate fi modificat pentru viitor.
În consecință, contrar celor reținute de
judecătorul fondului, recurenta-reclamantă are dreptul la acordarea alocației
bugetare reglementată de dispozițiile Legii nr. 150/2003 pentru cheltuielile
eligibile din contractele de credit încheiate cu Banca Italo-Romena și cu Banca
Transilvania, credite ce au fost rambursate în termenul legal.
De altfel, cele două pârâte nu contestă
eligibilitatea cheltuielilor solicitate, în acest sens fiind adresa din 30 mai
2012, precum și Nota privind rezultatul verificărilor la Direcția pentru
Agricultură Iași, întocmită de M.A.D.R. prin care se recunoaște că reclamanta
are dreptul atât la suma de 2.193.210,22 lei, cât și la suma de 240.000 lei
corespunzătoare deconturilor nr. x din 11 august 2009 și nr. y din 11 august
2009 (dosar fond).
Față de soluția de admitere dată capătului
principal de cerere, Înalta Curte constată că se impune obligarea pârâților și
la plata sumei de 711.3887,85 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de
2.433.210,22 lei (sumă nerambursabilă conform Legii nr. 150/2003), calculată
până la data de 31 octombrie 2012, precum și în continuare dobânda legală,
începând cu 1 noiembrie 2012 până la achitarea integrală - raport de expertiză
contabilă (dosar fond).
Temeiul legal al soluției instanței de
recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite
recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va obliga pârâții
în solidar la plata sumei de 3.144.598,07 lei dobândă calculată până la data de
31 octombrie 2012, precum și dobânda legală aferentă sumei de 22.433.210,22 lei
începând cu 1 noiembrie 2012, până la achitarea integrală.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3)
din C. proc. civ. vor fi obligați intimații-pârâți în solidar, la data sumei de
50.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC L.C. SRL
împotriva Sentinței civile nr. 85 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel Iași,
secția contencios administrativ și fiscal.
Modifică, în parte, sentința recurată, în
sensul că:
Obligă pârâții în solidar la plata sumei de
3.144.598,07 lei; reprezentând 2.433.210,22 lei sumă nerambursabilă conform
Legii nr. 150/2003 și 711.387,85 lei dobânda legală calculată până la 31
octombrie 2012, precum și dobânda legală aferentă sumei de 2.433.210, 22 lei,
începând cu 1 noiembrie 2012, până la achitarea integrală.
Obligă intimații-pârâți în solidar la plata
sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, cu
aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie
2014.
Procesat
de GGC - CL