Decizia nr. 2392/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 449/2014 a Curții de Apel Craiova

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 150,10 ha, cu titlu de ajutoare de stat aferente anului 2008. Reclamanta a mai solicitat și plata dobânzilor aferente sumei principale, începând cu data de 18 februarie 2014, precum și cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 449/2014 din 9 decembrie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, (i) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, și în consecință (ii) a obligat pârâții să achite reclamantei suma de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea compensațiilor aferente anului 2008, (iii) precum și dobânda legală începând cu data formulării acțiunii, respectiv 17.09.2014 și până la achitarea efectivă a debitului. Pârâții au fost obligați (iv) și la plata către reclamantă a sumei de 4.850 RON cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs și motivele înfățișate Împotriva Sentinței nr. 449/2014 din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs atât pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), criticând-o pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat, cât și pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din același cod. 3.1 Cererea de recurs a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice) În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a susținut că își îndreaptă criticile atât în ceea ce privește modul defectuos prin care prima instanță a înțeles analizează și să respingă excepțiile pe care le-a invocat în cursul judecății câți și cu privire la modalitatea în care prima instanță a soluționat fondul cauzei și a admis acțiunea reclamantei, urmare a aplicării eronate a normelor de drept material. În esență, următoarele critici au fost dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs: • în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, prin prisma faptului că între această autoritate și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură (Departamentul) ar exista o anumită interdependență, întrucât o atare apreciere nu este fundamentată din punct de vedere juridic ci numai printr-o interpretare defectuoasă a instanței cu privire la prevederile art. 97 din Legea nr. 46/2008; • faptul că Departamentul se finanțează de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului nu constituie temei care să justifice menținerea în litigiu, acesta din urmă autorități, în condițiile în care prin înființarea Departamentului, acesta a dobândit calitate de autoritate publică centrală în domeniul silviculturii; • și în ceea ce privește respingerea excepției dreptului material la acțiune, instanța de fond a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză, deși a constatat în mod corect aplicabilitatea în cauză a termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958; sunt însă eronate aserțiunile instanței de fond în ceea ce privește pretinsa incidență a unei condiții suspensive care a amânat împlinirea termenului de prescripție în speță; • instanța de fond a considerat în mod nelegal că dreptul reclamantei la despăgubiri ar fi afectat de o condiție suspensivă, respectiv de îndeplinirea acesteia depinzând nașterea raportului juridic obligațional instanța înțelegând de fapt prin publicarea în jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C92012) 5166 final/19 iulie 2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiții; • prima instanță face o confuzie cu privire la actul normativ care stabilește dreptul pentru obținerea compensațiilor, urmare unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, ignorând împrejurarea că, față de aceste texte nu se poate susține într-un mod rezonabil că, de fapt, dreptul reclamantei de a solicita astfel de compensații s-ar fi născut sau ar fi fost influențat de decizia Comisiei; nici în cuprinsul H.G. nr. 861/2009 și nici în decizia Comisiei nu se face trimitere la o eventuală modificare sau suspendare a dreptului prevăzut la art. 97 din Codul silvic, motiv pentru care interpretarea extinsă a instanței în favoarea reclamantei este nerezonabilă și practic, nelegală; dreptul reclamantei, în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile necesare acordării acestor compensații, rezident dispozițiile Codului silvic și nu este și nici nu a fost influențat de emiterea deciziei Comisiei; • în fine, recurentul a arătat că raționamentul instanței este deficitar în condițiile în care apreciază ca fiind legală eludarea unor etape din procedura de acordare acestor compensații, prin instituirea unei posibilități distincte de obținere a acestora printr-o acțiune în instanță împotriva unei autorități care nici măcar nu are calitate procesuală pasivă. 3.2 Cererea de recurs a pârâtului Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură La rândul său, Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură (Departamentul) a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, invocând în drept, ca temei al demersului său procesual, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței și în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei, sens în care, în esență, a dezvoltat următoarele critici: • instanța de fond a soluționat în mod nelegal excepția de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantei; având în vedere faptul ca reclamanta pretinde o sumă de bani aferentă anului 2008 iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt în mod evident supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, instanța de fond ar fi trebuit să rețină că excepția este întemeiată și să o admită, raportat la data introducerii acțiunii; • cererea reclamantei este și neîntemeiată, în cauză nu a existat un refuz nejustificat de soluționare a cererii astfel cum s-a susținut, refuzul transmis de autoritatea sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul legii contenciosului administrativ, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii; • a mai arătat recurentul că intimata-reclamantă nu a respectat procedura reglementată de dispozițiile legale incidente și, ca atare, nu era îndreptățită la a primi despăgubirile solicitate.

Poziția intimatei- reclamante în recurs Reclamanta A. nu a formulat întâmpinare față de cele două cereri de recurs, formulând în schimb note scrise însoțite de jurisprudență în materie și solicitând, la data de 20 iunie 2017, repunerea pe rol a cauzei, justificat de necesitatea punerii în discuția părților a acordării unui nou termen de judecată la începutul lunii decembrie 2017, astfel cum s-a procedat de către un alt complet de judecată, în alte două cauze, similare, expres arătate, și dată fiind inexistența unei practici unitare în materie. S-a invocat în susținerea acestei cereri și pretinsa demarare din oficiu de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unui recurs în interesul legii, în această materie.

Procedura de filtrare a recursului Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost comunicat părților conform încheierii din data de 6 octombrie 2016, astfel cum se prevede în alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din data de 2 martie 2017, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri declarate și a stabilit termen pentru judecarea acestora în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate fată de criticile ce i-au fost aduse de către recurenții-pârâți dar și de susținerile intimatei-reclamante, Înalta Curte, reevaluând probatoriul administrat, raportat și la conținutul prevederilor legale incidente, constată că recursurile declarate de cei doi recurenți -pârâți sunt fondate, în sensul și pentru considerentele în continuare expuse. Cu titlu prealabil, în ceea ce privește cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de intimata reclamanta A., după dezbaterea recursurilor, în termenul de pronunțare, Înalta Curte arată, față de motivele invocate în respectiva cerere, ca o atare solicitare nu poate fi primită, nefiind fundamentată în mod obiectiv și legal, ci întemeiată pe simple susțineri, neconfirmate de altfel, ca și pe măsurile dispuse în alte cauze, care înseamnă nu reprezintă precedente jurisprudențiale ce s-ar impune a fi urmate întocmai. Cu alte cuvinte, simpla împrejurare că un alt complet de judecată din cadrul Înalta Curte de Casație și Justiție - SCAF am apreciat în sensul acordării unui nou termen de judecată într-o alta cauză, chiar similară, nu poate constitui un criteriu legal ce-ar conduce la amânarea și în cauza de față. Cât privește pretinsa demarare din oficiu de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unui recurs în interesul legii, în această materie, nicio dovadă nu a fost prezentată în acest sens, simplele afirmații sau expectații, nefiind în mod evident suficiente. Trecând la examinarea celor două cereri de recurs promovate în cauză, Înalta Curte reține că o critică comună, înfățișată și dezvoltată de ambii recurenți vizează modalitatea în care prima instanță s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei intimate, invocată cu ocazia soluționării cauzei în fond, astfel ca va analiza cu precădere acest motiv, în conformitate și cu prevederile art. 248 C. proc. civ. Astfel cum s-a arătat deja, prima instanță a respins excepțiile invocate ca nefondate, a admis în parte acțiunea intimate reclamante, și, în consecință, a obligat pârâții-recurenți plata către reclamantă a sumei de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea compensațiilor aferente anului 2008, precum și a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data introducerii acțiunii, respectiv 17 septembrie 2014 și până la achitarea efectivă a acestuia. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, judecătorul fondului a reținut că aceasta nu este fondată, în esență, pe motiv că, acordarea efectivă a sumelor solicitate de reclamantă este condiționată de obținerea deciziei Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, obținerea acordului determinând nașterea dreptului/obligației, astfel că raportul de creanță, dreptul reclamantei de a pretinde plata efectivă a despăgubirii, afectat de o condiție suspensivă s-a născut valabil numai după obținerea acordului. A mai arătat prima instanță că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare în anul 2008, pentru care se solicită plata, precum și art. 6 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 861/2009, formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), b) și c) din Codul Silvic, din cuprinsul cărora rezultă că acestea se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat. Contrar celor astfel reținute și în acord cu susținerile recurenților, instanța de control judiciar arată că nu împărtășește soluția primei instanțe dată cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, în considerarea celor în continuare arătate. Conform art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (...) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă". Prima chestiune ce se impune a fi menționată vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripția dreptului material la acțiune. După cum a reținut și judecătorul fondului, intimata-reclamantă a solicitat acordarea compensațiilor aferente anului 2008, în sumă de 43.952,45 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T 1 și T2 - a Rețelei Ecologiste Europene Natura 2000 în România, respectiv Situl Natura 2000 Parâng. În acest sens, intimata-reclamantă a formulat cererea înregistrată la Inspectoratul de Regim Silvic și de Vânătoare Vâlcea sub nr. 176 din 18 februarie 2014. Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ.: "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit." În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menționează că: "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit." Prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011." În condițiile în care compensațiile cerute de intimata-reclamantă sunt aferente anului 2008, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă care, la art. 3, reglementează un termen de prescripție de 3 ani, astfel cum a reținut de altfel și prima instanță. A doua problemă ce se impune a fi analizată și dezlegată vizează afectarea/neafectarea dreptului intimatei-reclamante de condiția suspensivă constând în obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat. Într-adevăr, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul." Instanța de control judiciar reține însă, contrar celor apreciate de judecătorul fondului, că dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri nu este sub condiție suspensivă, în raport de următoarele argumente: Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1. Relevante pe problema de drept aflată în discuție sunt dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Până la data de 31 decembrie 2009, nu se pune problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuție cu legislația europeană, în acest sens fiind prevederile Anexei nr. V pct. 3 - "Agricultura" lit. b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înțelesul art. III - 168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, "până la sfârșitul celui de-al treilea an de la data aderării". Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat existente" până la sfârșitul anului 2009. Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislația națională se poate face, începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocațiilor bugetare, după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007 - 2013 (publicate în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, seria C, nr. 319 din 27 decembrie 2006) și adoptarea cadrului normativ intern pentru punerea în aplicare a acestora. În speța de față, despăgubirile solicitate de intimată pentru anul 2008 se înscriu în categoria "ajutoarelor existente" pentru care nu se impune obținerea avizului favorabil al Comisiei Europene și adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010. Pe cale de consecință, termenul de prescripție pentru compensațiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația, respectiv, în cauza de față, de la data de 1 ianuarie 2009, și se împlinește la data de 1 ianuarie 2012. De altfel, trebuie precizat faptul că, în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 12 iunie 2017, s-a stabilit că Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009, iar termenul de prescripție pentru compensațiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația. După cum s-a arătat anterior, intimata-reclamantă a formulat cererea în afara acestui termen de prescripție, mai precis, la data de 17 septembrie 2014, situație în care acțiunea judiciară, astfel cum a fost formulată, este prescrisă. În raport de soluția adoptată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate prezentate în cererile de recurs. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei A., ca fiind prescrisă.