ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3435/2012

Decizia nr. 3435/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și SC D. SA, prin lichidator SC E. IPURL, anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 7 iulie 2009 de B. în ceea ce privește terenul aferent imobilului F. Ivești-Galați”; obligarea pârâtul B. să atribuie reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului aferent F., prin atribuire directă; obligarea pârâtul B. să elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent imobilului F. Ivești-Galați” situată în Liești, județul Galați, în suprafață de 6,91 ha (69.100 mp), proprietatea reclamantei și obligarea pârâtului B. la plata unor penalități în cuantum de câte 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâtul B. a emis, la data de 7 iulie 2009, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în favoarea pârâtei SC D. SA Ivești SA Galați, la cererea lichidatorului SC E. IPURL Galați, cu privire la care reclamanta a susținut că se referă și la terenul aferent imobilului F. Ivești”, care este proprietatea sa.

A menționat reclamanta că a dobândit dreptul de proprietate asupra „F. Șerbănești - Liești” prin contractul de vânzare cumpărare încheiat cu SC G. SRL la 17 decembrie 2004, iar valabilitatea vânzării a fost confirmată prin sentința civilă nr. 1730 din 13 iunie 2005 a Judecătoriei Bârlad, rămasă definitivă și irevocabilă, dreptul de proprietate fiind intabulat din 2 august 2005 la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Galați.

În privința terenului aferent fermei în discuție, reclamanta a arătat că, în perioada 7 iunie 2001-17 decembrie 2004, acesta a fost folosit de SC G. SRL, în calitate de proprietar, iar din 17 decembrie 2004 terenul a fost folosit de reclamanta SC A. SRL, fără acte.

Reclamanta a susținut că a formulat cereri pentru atribuirea prin concesiune, până la finalizarea demersurilor întreprinse conform acestei acțiuni, iar la data de 17 noiembrie 2006 a încheiat contractul de locațiune din 17 noiembrie 2006 cu C.

Reclamanta a mai susținut că a formulat numeroase cereri către pârâta C. pentru concesionare prin atribuire directă, conform art. 77

1

alin. (1) din H.G. nr. 354/2005, a terenului care se încadrează în categoria „căi de acces și teren neagricol productiv”, precum și cereri prin care a solicitat vânzarea terenului aferent fermei 18 Ivești, depunând toată documentația necesară în acest sens, neprimind însă răspuns la cererile adresate.

A mai susținut reclamanta că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent fermei a fost eliberat la 7 iulie 2009, împuternicirea pentru obținerea certificatului fiind dată lichidatorului, la aceea dată fiind în vigoare dispozițiile Legii nr. 268/2001.

A opinat reclamanta că acest certificat a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie și în frauda intereselor reclamantei ca proprietar al activului F. Ivești”, întrucât SC D. SA nu mai îndeplinea condițiile legale prevăzute de dispozițiile din H.G. nr. 834/1991, coroborate cu cele din Legea nr. 268/2001, deoarece: nu a avut niciodată în patrimoniu terenul aferent F. ci numai în folosință, terenul fiind tot timpul în proprietatea statului; nu mai avea în domeniul de activitate creșterea animalelor, deci terenul aferent fermei nu mai servea scopului prevăzut de lege în ceea ce privește activul ferma nr. 18, acest activ fiind vândut din anul 2001; terenul aferent F. este un teren de incintă și era deținut în folosință de SC A. SRL încă din 17 decembrie 2004; terenul nu se afla în patrimoniul SC D. SA la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform cerinței art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Reclamanta a mai susținut că în temeiul art. 23 alin. (2) teza I și teza II din Legea nr. 268/2001, pentru ca ferma nr. 18 Ivești să rămână o unitate de producție, trebuia să primească în proprietate și terenul aferent necesar pentru desfășurarea procesului de producție agricolă, mai ales că terenul figurează în evidența cadastrală Galați ca fiind „Curți - construcții”.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 4556 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în principal, anularea în parte a certificatului din 7 iulie 2009 emis de B. pe numele SC D. SA Ivești, susținând că în mod nelegal pârâtul a inclus în suprafața atestată prin certificatul contestat și terenul aferent „F.” Șerbănești-Liești.

Față de prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanța fondului a reținut că Ferma Livești, în suprafață de 83.137,73 mp reprezentând „curți - construcții” și teren aferent au devenit proprietatea SC D. SA, din momentul reorganizării H. Ivești.

S-a constatat că terenul în discuție a fost cuprins în patrimoniul societății comerciale SC D. SA de la data de 12 aprilie 1991, atestarea dreptului de proprietate prin emiterea de certificate conform H.G. nr. 834/1991 confirmând dreptul de proprietate dobândit încă de la înființare, acestui drept neputându-i-se opune dreptul de folosință dobândit pe perioade determinate de către reclamantă.

Prima instanță a apreciat nefondate și celelalte solicitări din cererea chemare în judecată, reținând că reclamanta nu a avut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află Ferma nr. 18 compusă din „curți - construcții”, ca atare neputându-se atesta ceva ce nu a existat în patrimoniul său.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC A. SRL, criticând soluția pronunțată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 din același act normativ.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă SC A. SRL a fost citat cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 2 lei și timbrul judiciar în cuantum de 0,15 lei, conform dovezii anexate la fila 52 a dosarului, acesta nu și-a îndeplinit obligația legală.

Or, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3 din Legea nr. 146/1997, precum și cu cele ale art. 3 din O.G. nr. 32/1995, cererea pentru exercitarea recursului se timbrează prin achitarea taxei judiciare de timbru și prin depunerea timbrului judiciar.

Dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar se depun la dosarul cauzei, în momentul înregistrării cererii sau până la primul termen de judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997.

În aceste sens sunt și dispozițiile art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora: „La cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii”.

Astfel fiind, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ., și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 va dispune anularea recursului ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 4556 din 29 iunie 201 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012.