ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 270/2014

Decizia nr. 270/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1140 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată cererea prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Hotărârii nr. 74 din 26 mai 2010 a Colegiului Director al B., pentru încălcarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, a O.G. nr. 137/2000 și constatarea vinovăției exclusive a Universității București și a lui C. în calitate de decan al Facultății D., de a o fi discriminat din punct de vedere al tratamentului și de gen, prin încălcarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că, prin sentința nr. 5014 din 12 septembrie 2011, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței în privința capetelor de cerere formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Universitatea București și decanul Facultății D. și a declinat competența de soluționare a acestor capete de cerere în favoarea Tribunalului București, secția a IX a.

Curtea de apel a constatat că excepția tardivității acțiunii invocată de pârât este nefondată, având în vedere că hotărârea atacată nu a fost comunicată reclamantei în mod legal, neputând fi determinat cu exactitate momentul în care aceasta a luat cunoștință de hotărâre.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că prin Hotărârea nr. 74/2010, B. a stabilit că faptele prezentate de reclamantă în sensul că prin neprelungirea activității sale profesorale în cadrul Universității București se introduce un criteriu discriminatoriu, nu constituie fapte de discriminare conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. 137/20000.

Din analiza actelor de la dosar, judecătorul fondului a constatat că prevederile art. 129 alin. (1) și (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic nu instituie în favoarea reclamantei un drept de a fi menținută ca titulară în funcția didactică după împlinirea vârstei de pensionare.

În acest sens, Curtea de apel a reținut că utilizarea de către legiuitor a sintagmei poate fi primit și nu a altor expresii cum ar fi este primit sau va fi primit, evidențiază că faptul că este vorba de o facultate și o obligație instituită în sarcina Consiliului Facultății de a o menține pe reclamantă ca titulară în funcția didactică după împlinirea vârstei de pensionare.

De asemenea, prima instanță a mai reținut că nerezolvarea favorabilă a cererii reclamantei privind continuarea activității didactice după împlinirea vârstei de pensionare nu atrage de plano, incidența în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Curtea de apel a constatat că în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniu, diferența de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, însă în cauză, Universitatea București nu era obligată să o mențină pe reclamantă în funcția de profesor cu titlu științific de doctor până la împlinirea vârstei de 70 de ani, întrucât profesorii universitari și conferențiarii cu titlul științific de doctor pot rămâne în activitatea didactică până la vârsta de 65 de ani.

Prin urmare, instanța de fond a constatat că menținerea în funcție este condiționată însă de acordul Consiliului facultății și aprobării anuale a Senatului universitar, votul membrilor Consiliului și al Senatului fiind hotărâtor pentru aprobarea cererii de menținere în funcție, în cauză împrejurările învederate de reclamantă neputând fi reținute ca circumstanțiate întru-un raport de cauzalitate direct sau indirect cu criteriul sex/gen.

Împotriva sentinței civile nr. 1140 din data de 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta A., prin care s-a solicitat admiterea căii de atac formulate, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii dosarului spre rejudecare la aceiași instanță de fond.

A învederat reclamanta, prin cererea de recurs, în primul rând, că instanța de fond nu a ținut cont de probele solicitate prin cererea introductivă, ci numai de cele încuviințate și administrate în cauză, astfel că aceasta, în virtutea rolului activ prevăzut de prevederile art. 129 - 130 C. proc. civ., trebuia să stabilească cu exactitate natura juridică dintre solicitarea recurentei și modalitatea de îndeplinire a obligațiilor care îi reveneau Colegiului Director al B., în scopul aflării adevărului. A considerat reclamanta, astfel, că prin neîncuviințarea și neadministrarea probatoriului solicitat în cauză, pe motiv că acesta nu ar fi elocvent la soluționarea pricinii, a fost încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil.

Un al doilea motiv de recurs invocat în litigiu îl reprezintă faptul că judecătorul fondului nu a luat în considerare împrejurarea că faptele învederate au fost săvârșite cu vinovăție de cei doi reprezentanți ai entităților intimate (Facultatea D. și Universitatea București), iar legătura de cauzalitate dintre aceștia și discriminarea la care a fost supusă reclamanta a existat și s-a concretizat în modul discriminatoriu de tratament și de gen la care a fost obligată recurenta să asiste.

Reclamanta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., apreciind că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin aceea că a refuzat în mod netemeinic să analizeze situațiile discriminatorii la care a fost supusă de către decan și cei care îl susțineau pe acesta în cadrul facultății, cu precădere la ședințele Consiliului Facultății. Instanța de fond, s-a arătat, a săvârșit o eroare gravă atunci când a apreciat doar rezultatul (efectul) dar nu și condițiile care au dus la obținerea acestuia, neglijând astfel existența cauzelor discriminării, premergătoare rezultatului.

A considerat reclamanta că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond și-a motivat soluția dată litigiului pe argumente străine de natura pricinii, considerându-se că se impune, pentru justa soluționare a cauzei, casarea cu trimitere în vederea rejudecării și completării probatoriului cu martori și interogatoriu, deoarece instanța de judecată avea obligația legală de a verifica hotărârea B. nu doar sub aspectul legalității ci și sub cel al temeiniciei.

În fine, recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că judecătorul fondului a schimbat înțelesul actului juridic dedus judecății, atunci când a stabilit că ”nu se poate stabili că genul/sexul a constituit în cauză un motiv determinant în respingerea cererii de prelungire a activității didactice” fără însă a clarifica aspectele care sunt legate de acest tip de discriminare.

A relevat reclamanta că prin refuzul de prelungire a activității peste vârsta de pensionare i-au fost încălcate drepturile sale individuale, interesele sale profesional științifice, precum și dreptul constituțional la muncă, și i s-a prejudiciat imaginea, prestigiul și probitatea profesională și de cercetare de care se bucura în mediul academic, ceea ce a dus la producerea unui prejudiciu moral imens.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei intimatul B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 1140 din data de 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pe motiv că nu se poate reține, în speța dedusă judecății, întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1140 din data de 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, este nefondat și urmează a fi respins, cu consecința implicită a menținerii hotărârii atacate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod judicios prima instanță, prin sentința recurată, aplicând și interpretând corect legea la împrejurările de fapt ale pricinii, a procedat la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., vizând anularea Hotărârii nr. 74 din 26 mai 2010 emisă de Colegiul Director al pârâtului, prin care s-a hotărât că aspectele sesizate de petentă - referitoare la discriminare pe criteriul de gen și de tratament, constând în aceea că, depunând împreună cu patru colegi bărbați cerere în vederea continuării activității didactice în cadrul Secției de Asistență Socială și Psihologie Socială a Facultății D. a Universității București, a fost singura persoană care nu a primit avizul Consiliului Profesoral - nu constituie fapte de discriminare, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, republicată, și că se impune clasarea dosarului.

Înalta Curte reține, în cauză, în primul rând, că judecătorul fondului nu a încălcat, prin respingerea cererii reclamantei de administrare a probei cu martori, dispusă prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2011, dreptul recurentei la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, nu au fost relevate împrejurările ce urmau a fi probate prin proba testimonială solicitată, și, pe de altă parte, s-a apreciat corect că era determinantă și suficientă pentru soluționarea litigiului depunerea de înscrisuri, atât a celor avute în vedere la emiterea actului administrativ contestat cât și a celor administrate în cursul judecății în fața instanței de contencios administrativ.

Nu sunt întemeiate nici criticile pe care recurenta le-a circumscris motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 7 C. proc. civ., în condițiile în care, sub un prim aspect, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse intervenției puterii judecătorești, și nu pretinsul refuz al instanței de judecată de a analiza situațiile discriminatorii la care reclamanta a susținut că a fost supusă de către decan și cei care îl susțineau pe acesta în cadrul facultății, cu precădere la ședințele Consiliului Facultății, și, sub cel de-al doilea aspect, hotărârea atacată întrunește cerințele indicate de art. 261 alin. (1) pt. 5 C. proc. civ. (cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților) și nu conține argumente străine de natura pricinii.

În fine, Înalta Curte constată că nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., de asemenea invocat de reclamantă, ipoteza schimbării, printr-o greșită interpretare, a înțelesului actului juridic dedus judecății, vizând, prin raportare la actele normative în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat, nesocotirea principiului înscris înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, și nu omisiunea de clarificare a aspectelor ținând de pretinsa discriminare săvârșită în legătură cu respingerea cererii de prelungire a activității didactice.

În legătură cu chestiunea fondului litigiului, se reține că prima instanță a analizat, prin hotărârea recurată, atât legalitatea cât și temeinicia actului administrativ emis de B., și a considerat justificat, prin raportare la înscrisurile administrate în proces și la conținutul prevederilor art. 129 alin. (1) și (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic (potrivit cărora ”Profesorii universitari și conferențiarii universitari cu titlul științific de doctor pot rămâne în activitate până la vârsta de 65 de ani”, și, respectiv, ”La împlinirea vârstei de pensionare, profesorii universitari și conferențiarii universitari cu titlul științific de doctor, cu excepțiile prevăzute în Titlul VIII - Dispoziții tranzitorii și finale, care dovedesc competență profesională deosebită, pot fi menținuți ca titulari în funcția didactică, la cerere, cu acordul consiliului facultății și cu aprobarea anuală a senatului universitar, prin vot nominal deschis, până la împlinirea vârstei de 70 de ani”) și art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, că nu se poate stabili, în cauză, că genul/sex a constituit un motiv determinant în respingerea cererii recurentei de prelungire a activității didactice, peste vârsta de 65 de ani și până la vârsta de 70 de ani, și că în mod corect B. a stabilit că aspectele sesizate de petentă nu constituie fapte de discriminare.

În raport de cele mai sus arătate, constatând că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în litigiu și că este temeinică și legală hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1140 din data de 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1140 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2014