ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2393/2015

Decizia nr. 2393/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105 din 31 iulie 2012, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 6 miliarde lei vechi daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe disp.art. 998 și următoarele C. civ., art. 1349 și următoarele din N.C.C.

Prin sentința civilă nr. 3187 din 20 decembrie 2013, Tribunalul Prahova, constatând că nu sunt îndeplinit condițiile art. 1349 și următoarele din N.C.C., a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâți.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Între părți au avut loc o serie de litigii în ceea ce privește anularea unor acte de executare, plata unor despăgubiri materiale, morale, evacuarea pârâților din imobilul situat în Băicoi, litigii generate de neînțelegerile dintre părți în ceea ce privește imobilul respectiv, imobil din care, la un moment dat, a fost evacuată reclamanta în urma unor hotărâri judecătorești irevocabile.

Cu toate acestea, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă care să probeze că reclamanta ar fi suferit un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă onoarei, demnității acesteia, dreptului la viață, la integritatea sa fizică, psihică. Existența unor litigii între părți, care a avut drept consecință evacuarea reclamantei dintr-un imobil, au avut drept scop soluționarea unor raporturi juridice dintre părți, generate de nemulțumirile acestora, inclusiv ale reclamantei, de pretențiile pe care reclamanta le-a avut cu privire la imobilul în litigiu.

Susținerile reclamantei conform cărora prin conduita ilicită a pârâților anterior și ulterior evacuării sale din imobil în anii 2003-2006 ar fi suferit un prejudiciu moral, aducându-i - se atingere vieții sale private nu pot fi primite întrucât, în realitate, pârâții nu au făcut altceva decât să emită pretenții, ca și reclamanta, asupra imobilului aflat în litigiu la un moment dat, să clarifice raporturile juridice existente între părți pe cale judecătorească, caz în care toate părțile au avut și au dreptul să formuleze diferite acțiuni în scopul soluționării pe cale judecătorească a pretențiilor pe care le invocă asupra imobilului în litigiu, neexistând nicio dovadă că în urma promovării unor acțiuni, reclamanta ar fi suferit un prejudiciu moral și în ce ar fi constat un asemenea prejudiciu.

Învestită cu soluționarea apelului exercitat de reclamanta A. împotriva soluției pronunțate de prima instanță, Curtea de Apel Pitești la termenul din 26 ianuarie 2015, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 02 februarie 2015, când, prin Decizia civilă nr. 131 din 02 februarie 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3187 din 20 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-pârâți.

Pentru a pronunța această soluție, a constatat următoarele:

Raportat la momentul la care prima instanță a fost sesizată cu cererea de chemare în judecată, respectiv, 31 iulie 2012, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ce a avut loc la data de 15 februarie 2013, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

Contrar susținerilor apelantei, cauza a fost soluționată de către prima instanță, la termenul de judecată din data de 20 decembrie 2013, când intimații-pârâți au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Cererea privind încuviințarea probatoriilor a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, încuviințându-se atât pentru reclamantă, cât și pentru pârâți, numai proba cu înscrisuri. La termenul de judecată din data de 20 decembrie 2013, tribunalul a respins ca neconcludentă cererea de probatorii cu interogatoriu, martori și înregistrări audio - video, respingând motivat și cererea de amânare a cauzei formulată de către reclamantă.

Sentința atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, tribunalul arătând în motivarea sentinței care sunt argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției, motivarea răspunzând exigențelor cerute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar faptul că apelanta nu este de acord cu motivele avute în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței nu conduce la concluzia nelegalității ori netemeiniciei sentinței.

Cu privire la incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat sentința apelată, aceasta nu poate fi reținută deoarece art. 24 C. proc. civ. prevede expres și limitativ cazurile de incompatibilitate. Or, raportat la actele dosarului, nu poate fi reținută incidența în cauză a vreunuia din cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 24 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în ceea ce-l privește pe judecătorul ce a soluționat cauza la prima instanță.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților era necesar a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiții:existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Prin urmare, reclamanta era îndrituită să probeze, condiții neîntrunite, însă, în speța de față.

Daunele morale sunt generate de atingerea unor valori care definesc personalitatea umană. Aceste valori se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele de afecțiune și dragoste, la cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiul profesional, la nume, domiciliu, la drepturile nepatrimoniale rezultate din creația intelectuală, precum și la alte valori similare.

Între părți au avut loc numeroase procese civile legate de imobilul din Băicoi, str. Paltinului nr. 17, finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești irevocabile ce au condus la evacuarea reclamantei din acest imobil. Pe de altă parte, dacă executarea silită a fost realizată cu nerespectarea unor prevederi legale, nu poate conduce la concluzia temeiniciei cererii de chemare în judecată și obligării pârâților la plata de daune morale, câtă vreme executarea silită se realizează de executorii judecătorești.

Accesul liber la justiție este consacrat de art. 21 din Constituție, iar promovarea de către pârâți a unor acțiuni în instanță formulate împotriva reclamantei din pricina de față, legate de imobilul situat în Băicoi, jud. Prahova, inclusiv demersurile acestora pentru executarea silită, nu pot conduce la concluzia că pârâții ar fi exercitat în mod abuziv un drept și că ar fi săvârșit prin aceasta o faptă ilicită, care ar fi încălcat anumite drepturi ori interese nepatrimoniale ale reclamantei și i-ar fi cauzat acesteia un prejudiciu moral.

Istoricul litigiilor, civile și penale derulate între părți, raportate la prevederile legale invocate de reclamantă în cuprinsul acțiunii introductive, în temeiul cărora a fost solicitată obligarea pârâților la plata de daune morale, formează convingerea instanței că soluția pronunțată în tribunal este una legală.

Prin urmare, față de materialul probator administrat în cauză, în mod just prima instanță a reținut că în speță nu se justifică obligarea pârâților la plata de daune morale către reclamantă, nefiind întrunite cerințele legale pentru angajarea răspunderii acestora.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat cerere de completare a dispozitivului, solicitând restituirea planșelor fotografice originale, obligându-se să depună copii în locul acestora. Reclamanta a mai arătat că prin încheierile de ședință din 29 septembrie 2014, 24 noiembrie 2014 și din 26 ianuarie 2015 se menționează depunerea acestora dar nu se menționează în decizia atacată și restituirea lor, fapt ce i-a creat o serie de neajunsuri, respectiv, registratura și arhiva Curții de Apel Ploiești nu a putut elibera originalele deși a venit cu copiile acestora.

Prin Decizia civilă nr. 521 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Ploiești, a respins cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 131 din 02 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Potrivit normelor procesual civile, completarea dispozitivului hotărârilor judecătorești se poate dispune în situația în care instanța a omis să se pronunțe asupra unor cereri principale, accesorii, conexe sau incidentale deduse judecății ce își găsesc dezlegarea în dispozitivul sentinței.

Or, în cauză, nu ne aflăm în niciuna din situațiile reglementate de acest text și care permit completarea hotărârii, cererea de eliberare a originalelor înscrisurilor aflate la dosar în schimbul depunerii unor copii, după soluționarea cauzei, fiind de competența Compartimentului Arhivă al instanței.

De altfel, această cerere a și primit o rezolvare favorabilă prin viza de la fila 531 dosar, înscrisă pe cererea apelantei - reclamante de eliberare a unor planșe fotografice depuse la dosar în original.

Împotriva sentinței civile nr. 3187 din 20 decembrie 2013, a Tribunalului Prahova a încheierii de amânare de pronunțare din data de 26 ianuarie 2015, a Deciziei civile nr. 131 din 02 februarie 2015 și a Deciziei nr. 521 din 20 aprilie 2015, toate pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, a formulat prezentul recurs reclamanta A.

În motivarea căii de atac exercitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9, recurenta a criticat hotărârile judecătorești invocând următoarele aspecte:

Sentința civilă nr. 3187 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Prahova este nelegală și netemeinică întrucât instanța a respins proba cu interogatoriu, martori și înregistrarea audio video. În mod nelegal s-a reținut că nu există probe care să demonstreze existența prejudiciului moral suferit. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești se face referire la dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1358 din N.C.C., în timp ce instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 26 C. civ. de la 1864. Instanța de fond a tergiversat judecarea cauzei timp de 7 luni, aducându-se astfel atingere dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Decizia curții de apel nr. 131 din 02 februarie 2015 este lovită de nulitate absolută având în vedere că aceasta a fost fundamentată pe dispozițiile C. proc. civ. de la 1864, în timp ce instanța de fond a apreciat incidența dispozițiilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

În mod nelegal a fost respinsă de către curtea de apel cererea de încuviințare a probatoriului cu înregistrările audio video, în contextul în care în fața instanței de apel sunt admisibile orice mijloace de probă.

În mod greșit a fost reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Proba faptei ilicite a fost făcută cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv cu Ordonanța nr. 4672/P/12 din 26 iulie 2012 emisă de Parchetul Câmpina și a certificatului medico legal din 15 noiembrie 2012.

În ceea ce privește existența vinovăției, aceasta rezultă din atitudinea pârâților care refuză respectarea hotărârii judecătorești. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că proba prejudiciului moral rezultă din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un astfel de prejudiciu.

Soluția pronunțată de Curtea de Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 521 din 20 aprilie 2015 este nelegală întrucât conține motive de străine de natura cauzei. Astfel, instanța nu a reținut solicitarea de restituire a planșelor fotografice atașate, în exemplar original, la dosarul cauzei. De asemenea, deși a făcut demersuri pentru restituirea acestora la arhiva instanței, a fost respinsă cererea privind restituirea acestora cu motivarea că dosarul fiind soluționat, nu mai pot fi restituite înscrisurile atașate.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că, în raport de dispozițiile art. 299 raportat la dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat împotriva încheierii din data de 26 ianuarie 2015 va fi analizat împreună cu recursul împotriva Deciziei civile nr. 131 din 02 februarie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția a I civilă, parte integrantă a acesteia, conform mențiunilor din chiar cuprinsul părții introductive a acesteia.

Totodată, recursul exercitat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3187 din 20 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova. nu poate fi supus controlului de nelegalitate prin intermediul prezentului demers judiciar. Aceasta întrucâtpotrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Pe de altă parte, prin decizia recurată, curtea de apel a analizat netemeinicia și nelegalitatea hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță, or principiul unicității căii de atac care guvernează desfășurarea procesului civil, împiedică reanalizarea legalității acesteia.

De asemenea, cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deși reclamanta-recurentă și-a fundamentat recursul pe motivele înscrise în art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de soluționare a cererilor de încuviințare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt, respectiv respingerea cererilor privind încuviințarea probei cu înregistrările audio video și pe cea privind declarațiile martorilor. Aceste critici însă nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect ala controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă invocă faptul că în soluționarea cauzei, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor C. proc. civ. de la 1864, în timp ce instanța de fond a apreciat incidența dispozițiilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, apreciind astfel, că din această perspectivă, decizia conține motive contradictorii.

Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Or, în cauză nu se verifică niciuna din ipotezele prevăzute de acest text legal motivat de împrejurarea că recurenta invocă existența unei contrarietăți între considerentele deciziei recurate și cele ale sentinței tribunalului, iar nu a existenței unei contrarietăți în cuprinsul aceleiași decizii, așa cum impun dispozițiile legale mai sus evocate.

Prin urmare, este nefondată critica formulată de recurenta reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs nefiind aplicabil în speță.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este lipsit de orice susținere pertinentă în dezvoltarea motivului astfel formulat, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înțelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul.

Referirea recurentei reclamante, în susținerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuție interpretarea dată de către curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura si înțelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, critică încadrabilă în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată caracterul nefondat al aceste critici pentru următoarele considerente:

Aspecte privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât și condițiile generale în care se poate angaja această răspundere, se regăsesc în art. 1349 alin. (1) - (2) și art. 1357-1371 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare la momentul faptei ilicite și a prejudiciului pretins.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”, iar potrivit prevederilor art. 1349, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Din conținutul prevederilor legale, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. De reținut că aceste condiții erau necesare și sub imperiul reglementării art. 998-999 C. civ. din 1864.

Prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În cauza de față, se susține de către recurentă că fapta ilicită rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în contradictoriu cu intimații, respectiv din Ordonanța nr. 4672/P/12 din 26 iulie 2012 emisă de Parchetul Câmpina și a certificatului medico legal din 15 noiembrie 2012.

Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, reiese că între părți a existat o serie de litigii care s-au finalizat prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești în temeiul cărora reclamanta a fost evacuată din imobilul situat în localitatea Băicoi, județul Prahova. Nemulțumită de soluția pronunțată și de măsurile dispuse, reclamanta a formulat numeroase plângeri împotriva pârâților, a executorilor judecătorești și a unor agenți de poliție, una dintre acestea finalizată prin ordonanța invocată chiar de către recurentă și care în opinia recurentei reprezintă fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Potrivit dispozițiilor legale mai sus amintite, pentru ca o acțiune sau o acțiune să fie ilicită este necesar ca aceasta să fie contrară legii.

Exercitarea drepturilor procesuale, recunoscute la nivel constituțional, nu pot fi apreciate drept fapte ilicite, atât din perspectiva dreptului intern cât și a celui european care garantează accesul liber al cetățenilor la justiție.

În dreptul român, s-a afirmat principiul potrivit căruia “neminem laedit qui suo jure utitur„ cel care uzează de dreptul său nu lezează pe nimeni”. Potrivit acestui principiu, din moment ce exercită un drept recunoscut de lege, titularul său nu poate fi răspunzător pentru consecințele păgubitoare pe care le-a provocat altei persoane.

Or, în cauza de față, intimații B. și C. în temeiul sentinței civile nr. 2106 din 13 iulie 2001 pronunțate de Judecătoria Câmpina, au solicitat evacuarea reclamantei din imobilul situat în localitatea Băicoi, județul Prahova. Împrejurarea că ulterior acestui moment, pe calea unei ordonanțe președințiale, a fost dispusă reintegrarea reclamantei în imobil, nu poate fi reținut ca o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nefiind îndeplinită condiția ca acțiunea să fie exercitată contrar dispozițiilor legale.

Prin urmare, nu este îndeplinită prima condiție privind;

În afara existenței unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, așa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., mai este necesară și producerea unei pagube victimei. Esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina persoanei responsabile.

O definiție legală a prejudiciului nu a fost formulată explicit în C. civ. din 1864, sarcina fiind preluată de doctrină. Nici în N.C.C. nu se dă o definiție legală prejudiciului, dar aceasta se poate deduce din analiza textelor care reglementează răspunderea civilă delictuală în ansamblu și în mod deosebit cele cuprinse în art. 1381-1395 din N.C.C., privind „Repararea prejudiciului în cazul răspunderi delictuale”. Astfel, în alin. (1) al art. 1349 din N.C.C., care reglementează obligația generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală acestora.

Conținutul articolului citat dezvăluie faptul că, autorii N.C.C. au preluat definiția formulată în literatura juridică tradițională, potrivit căreia prejudiciul, paguba, nu reprezintă altceva decât acele „efecte negative patrimoniale (…) și morale pe care le încearcă o persoană ca urmare, fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului”. Recent, prejudiciul a fost definit ca reprezentând „rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane”. Prejudiciul a mai fost definit, în doctrină, ca fiind un „element esențial al răspunderii delictuale” și care „constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, ori ca urmare a acțiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane” . În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară a întregii construcții juridice”, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, „prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat”. De reținut că termenii de prejudiciu, pagubă și daună sunt sinonimi, un astfel de sens regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară. Constituie prejudiciu, în sensul celor de mai sus, distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile, etc. Demn de reținut este contribuția adusă de practica judiciară, anterioară apariției N.C.C., în sensul obligării autorului prejudiciului de a plăti despăgubiri, chiar și în unele situații în care pierderea suferită era consacrată încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv.

În cauza de față, recurenta susține că în mod greșit instanța e apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale devreme ce existența faptei ilicite rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv din Ordonanța nr. 4672/P/12 din 26 iulie 2012 emisă de Parchetul Câmpina și a certificatului medico legal din 15 noiembrie 2012, vinovăția a fost probată de atitudinea părților care nu au respectat dispozițiile hotărârii judecătorești, iar existența prejudiciului moral reiese din simpla existență a unei fapte ilicite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2015 și a Deciziei civile nr. 131 din 2 februarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, precum și împotriva Deciziei civile nr. 521 din 20 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2015.