ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2166/2015

Decizia nr. 2166/2015 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 416/A din data de 28 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-contestator A. împotriva sentinței civile nr. 985/F din 20 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în contradictoriu cu intimații B., C., D., E. și F., Prefectura Județului Ialomița, Primăria Orașului Țăndărei și Consiliul Local Bucu, prin care s-a respins ca nefondată contestația la titlu,respectiv sentința civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Ialomița, definitivă prin Decizia civilă nr. 190/A din 13 aprilie 2006 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2273 din 28 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată de contestatorul A. Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul A., susținând că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., cât și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C.

- normele de drept substanțial aplicate în mod greșit de instanța de apel fiind cele ale Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005-Titlul VII, precum și cele ale Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare. În motivarea cererii de recurs s-au arătat următoarele: 1. Deși prin cererea de apel a criticat hotărârea dată de instanța de fond pentru insuficiența motivării, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

(art. 425 alin. (1) lit. c) din N.C.P.C.) impun în sarcina instanței obligația de motivare a hotărârii pronunțate, în sensul de a prezenta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererilor părților; nu este suficient ca instanța să reia exclusiv argumentele uneia dintre părți, motivarea soluției impunând ca instanța să facă o analiză proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, cu examinarea argumentelor părților - în acest sens fiind jurisprudența constanță a Înaltei Curți. 2. Considerentele deciziei de apel nu sunt în măsură să răspundă în ce măsură dispozitivul sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița este suficient de clar și lămuritor sub aspectul punerii sale în executare.

S-au expus prin cererea formulată atât dispozițiile legale în vigoare la data rămânerii definitive a sentinței civile în cauză cât și la data solicitării executării silite a acestei hotărâri, în scopul de a se observa impedimentele obiective ale unei executări (voluntare sau silite), dar și faptul că atâta timp cât dreptul intimaților nu a fost pus în executare, acesta rămâne un drept recunoscut, dar nevalorificat, și intră sub imperiul legii de executare actuale, respectiv Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a pronunțat Decizia nr. 3738 din 13 septembrie 2013, prin care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii de apel privind, completare/lămurire dispozitiv", în care a reținut că,.dreptul recunoscut recurentei, cât timp nu a fost executat, potrivit art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în temeiul prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care îl constată, respectiv Legea nr. 247/2005, constituie un drept nevalorificat și intră sub imperiul modificărilor pe care această lege de executare le poate suferi, până la momentul când dreptul va fi pus în executare". În speță există o situație similară, cel puțin din perspectiva necesității de a fi explicate, în caz de respingere a contestației la titlu, limitele de acțiune pentru punerea în executare a sentinței.

Chiar și în virtutea caracterului devolutiv al apelului(art. 294 din V.C.P.C., respectiv art. 476 din N.C.P.C.), instanța de apel nu a ținut seama de faptul că demersul a fost determinat de necesitatea ca instanța să expliciteze dispozitivul hotărârii ce se urmărește a fi valorificat pe cale de executare silită, tocmai pentru a se proceda la punerea sa în executare.

Cu toate că s-a afirmat în mod constant că prin contestația la titlu nu se urmărește a se modifica însuși titlul deținut de intimați, cunoscând limitele în care poate fi admisă o astfel de cerere (nu se poate modifica sau desființa hotărârea pronunțată, iar motivele invocate nu pot privi probleme de fond care să determine o reinterpretare și o reapreciere a probelor administrate, o atare posibilitate fiind deschisă părților în proces doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, care în speță, au fost epuizate, în mod irevocabil), instanța de apel s-a prevalat de aceleași considerente ca instanța de fond, fără ca, cel puțin, interesul intimaților-din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și art. 6 alin. (1) din Convenție, dacă nu al tuturor părților implicate în cauză, să fie, cu adevărat, cel care să primeze, respectiv, de a lămuri dispozitivul sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița.

Obligația instanței de apel era ca, rejudecând cauza pe fond, să stabilească, în temeiul dispozițiilor art. 399 alin. (1) teza a ll-a și art. 400 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. (art. 711 alin. (2) din N.C.P.C.), dacă măsurile dispuse prin sentința civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița sunt sau nu ambigue și, fără a aduce atingere principiului puterii de lucru judecat, să clarifice modul de aplicare a titlului deținut de intimați, ținând seama de calea reglementată de legiuitor, care a creat în acest fel posibilitatea ca instanța emitentă a titlului să facă lămuriri de natură a permite executarea fără dificultăți a hotărârii, care în speță, face obiectul executării silite din Dosarul de executare nr. x/2013.

Pe cale de consecință, ar fi trebuit ca în hotărârea pronunțată de instanța de apel să fie indicat și mecanismul identificat de instanță prin care sentința civilă nr. 687/F/04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița să poată fi pusă în executare întocmai cum este pronunțată. 3. Instanța a soluționat greșit criticile de apel în legătură cu modificările legislative survenite ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița. Deși instanța de apel face o simplă trimitere la împrejurarea că au intervenit dispoziții noi ale Legii nr. 10/2001, ce au modificat forma anterioară a legii, acest raționament nu este continuat pentru ca toate părțile implicate în acest litigiu să găsească un răspuns dacă aceste modificări sunt sau nu incidente în cauză.

Norma de drept substanțial greșit aplicată de instanța de apel este Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care conferă competențe speciale entităților învestite cu soluționarea notificărilor și, ulterior, celor învestite cu acordarea de măsuri reparatorii pentru imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Câtă vreme A. nu a avut niciodată prerogativa de a emite titluri de despăgubire, este necesar ca instanța să dispună lămuriri ale modului de aplicare dispozitivului hotărârii supuse executării silite și care sunt limitele de acțiune pentru ca executarea sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița să nu intre în conflict cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Există posibilitatea punerii în executare a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița, dar cu respectarea art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de către Primăria Comunei Bucu, prin transmiterea întregului Dosar al notificării formulate de intimați, nr. x/2002, către secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu Dispoziția de restituire nr. 47 din 14 martie 2014, pentru ca, ulterior, în temeiul Legii nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care a abrogat dispozițiile art. 16 din Tilul VII din Legea nr. 247/2005, intimații să își găsească realizarea dreptului de a primi măsuri reparatorii conform dispozitivului sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița.

Nici aceste împrejurări nu sunt analizate de instanța de apel, deși prin apelul formulat s-a solicitat a se observa că prin menținerea soluției pronunțate de instanța de fond-sentința civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița - aceasta nu poate fi pusă în executare, nici voluntar, dar nici silit, în modalitatea în care este dată, existând impedimente obiective pentru punerea în executare.

În acest sens, s-a arătat că A. nu a fost învestit cu soluționarea notificărilor - nici de către intimați, nici de către alte entități, dar, fiind obligat a aduce la îndeplinire măsurile dispuse prin sentința civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița, nu se poate prevala de nicio dispoziție legală care să permită punerea în executare, nu are un temei legal pentru a emite astfel de titluri sau de a înainta Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor titlul deținut de intimați, în temeiul Legii nr. 165/2013, actul normativ care reglementează, la data actuală, procedura de finalizare a procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Dispozitivul sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița nu cuprinde suficiente elemente din care să se poată identifica modalitatea în care poate fi pusă în executare. În mod greșit instanța de apel s-a orientat în motivare pe aceleași argumente invocate de instanța de fond, reținând că împrejurările anterioare hotărârii a cărei executare se solicită puteau fi invocate la instanța de fond sau în recurs, nefiind solicitată în niciun moment în fața instanței Tribunalului Ialomița sau a Curții de Apel București reformarea, pe calea contestației la titlu, a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița.

Deși instanța de apel reține că, în cadrul contestației ia titlu, instanța nu poate să cerceteze și să rețină decât fapte și împrejurări care sunt ulterioare hotărârii ce se execută-ceea ce s-a și solicitat instanței prin cererea formulată, nu a analizat cererile recurentului de natură a face posibilă, în cadrul reglementat al contestației la titlu, executarea obligației ce îi revine de îndeplinit, în temeiul sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița și nu a exercitat rolul activ pentru a face posibilă punerea în executare a acestei hotărâri, cu respectarea cadrului legal în materia acordării de despăgubiri prin măsuri reparatorii pentru imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În cauză a formulat întâmpinare intimatul D., arătând că hotărârea a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed: Se impune precizarea, prealabil oricărei analize, că judecata prezentului litigiu este guvernată de dispozițiile N.C.P.C., față de elementele indicate în susținerea cererii relativ la începerea executării silite și dispozițiile art. 24 din acest cod, care prevăd că noile dispoziții procedurale se aplică executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare. 1. Primul motiv de recurs este nefondat, instanța de apel făcând o corectă soluționare a criticii vizând aplicarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) din N.C.P.C., întrucât nu se mai putea face analiza de către prima instanță a argumentelor invocate în susținerea contestației la executare, față de limitele de soluționare a unei astfel de cereri.

Atât timp cât a reținut că aspectele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii nu pot fi valorificate pe această cale, instanța nu mai era abilitată să procedeze la analiza acestora. 2. În susținerea cererii de recurs contestatorul invocă, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005-Titlul VII, precum și cele ale Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în soluționarea unei contestații la titlu îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești (ce constituie titlu executoriu), prin care s-a constatat îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent constând în titluri de despăgubire în sumă de 26.552.633.238 lei sau 2.655.263 lei și a fost obligat pârâtul A. să emită titlurile de despăgubire corespunzător sumei menționate.

Acest motiv putea susține o cerere de recurs formulată însă pe fondul cauzei finalizată cu pronunțarea hotărârii ce constituie titlu executoriu și nu în cadrul procesual al litigiului de față, care este determinat de o contestație la titlu, în care poate fi vizată numai aplicarea dispozițiilor art. 711 alin. (2) C. proc. civ. - potrivit căruia se poate face contestație la executare în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu. Interpretarea și aplicarea acestei norme procedurale, inclusiv a condițiile de admisibilitate aferente, puteau fi supuse cenzurii instanței de control judiciar. În ceea ce privește admisibilitatea unei astfel de cereri, relevante în cauză sunt dispozițiile art. 712 alin. (1) C. proc.

civ., care prevăd că dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătorești, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestație motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecății în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă. Din interpretarea acestei norme rezultă și că pe calea contestației la executare nu vor putea fi invocate motive de fapt sau de drept care au fost invocate și soluționate în cursul procesului finalizat prin hotărârea care constituie titlu executoriu. Mai mult, pe această cale nu pot valorificate nici motivele care au fost invocate în cursul procesului iar instanța nu le-a soluționat, întrucât natura juridică a contestației la executare nu este aceea a unei căi de atac de reformare sau de retractare a hotărârii judecătorești ce reprezintă titlul executoriu.

Cu alte cuvinte, pe calea contestației la executare nu se pot aduce critici titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar instanțele care o soluționează sunt ținute a respecta, la fel ca și părțile din executarea silită, autoritatea de lucru judecat de care se bucură titlul executoriu, atât în ceea ce privește mențiunile din dispozitiv, cât și pe cele din considerente. O analiză a aspectelor de fond invocate ar afecta puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești reprezentată de titlul executoriu, dreptul confirmat și securitatea raporturilor juridice, cu încălcarea dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 6 alin. (1) din aceeași Convenție.

Prin urmare, și o eventuală greșeală de judecată, susținută de către recurentă pe aplicare greșită a normelor legilor de reparație (în sensul că nu a fost învestit cu soluționarea unei notificări, nu avut niciodată prerogativa de a emite titluri de despăgubire, nu se poate prevala de nicio dispoziție legală care să permită punerea în executare - context în care legea nu conține nici dispoziții referitoare la modul în care se vor aduce la îndeplinire astfel de hotărâri) nu este permis a fi îndreptată pe această cale procedurală.

Situația este aceeași și în ceea ce privește modificările legislative survenite ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița, în temeiul cărora recurentul susține că ar fi trebuit lămurit dacă acestea sunt sau nu incidente în cauză, întrucât nu are un temei legal pentru a înainta Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor titlul deținut de intimați, în temeiul Legii nr. 165/2013, actul normativ care reglementează, la data actuală, procedura de finalizare a procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. O clarificare a modului de aplicare a titlului executoriu, prin modificarea acestuia în acord cu calea reglementată de legiuitor - susține recurentul - excede limitele în care se poate pronunța instanța pe această cale procedurală.

Contrar celor susținute de către recurent, în soluționarea unei contestații la titlu instanța analizează dacă sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri și dacă cererea este întemeiată, iar în ipoteza în care aceasta nu este admisă, nu este ținută a arăta în considerente limitele de acțiune pentru punerea în executare a titlului indicat sau să identifice mecanismul prin care titlul să poată fi pusă în executare - aceasta chiar și în virtutea caracterului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 C. proc. civ. sau a rolului activ, guvernat de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Argumentul instanței de apel referitor la aspectele ulterioare emiterii titlului executoriu, care ar putea fi invocate pe calea contestației la executare, este limitat și este în sensul că singurele apărări de fond care pot fi formulate sunt cele care vizează cauze de stingere a obligației intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii.

În niciun caz nu pot fi puse în discuție, ca elemente ulterioare, aspectele invocate în susținerea prezentei cereri, întrucât ar repune în discuție chestiuni care nu pot fi valorificate în cadrul procesual reglementat pentru aceasta. Date fiind aceste considerente, în mod corect s-a reținut în cauză că aspectele vizând aplicarea normelor legale, invocate în susținerea prezentei cereri, puteau și trebuiau a fi valorificate în litigiul de fond - atât în fața primei instanțe, cât și în căile de atac. La acest litigiu s-a făcut referire în cauză și nu în sensul perceput de recurent, care se apără susținând că nu a fost solicitată în niciun moment în fața Tribunalului Ialomița sau a Curții de Apel București reformarea, pe calea contestației la titlu, a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița.

Deciziile depuse la dosar în susținere se referă la alte situații juridice decât cea dedusă judecății.

Astfel, Decizia nr. 3738 din 13 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, deși are același obiect, vizează ipoteza în care, într-un litigiu generat de contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și judecat în contradictoriu cu emitentul dispoziției (singurul cu calitate procesuală pasivă într-un asemenea proces), s-a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri pentru un imobil, într-o sumă, fără a se menționa instituția căreia îi revine obligația de a o plăti - ipoteză în care, cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în (…) despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, statuându-se în sensul că dreptul reclamantei (contestatoare) la despăgubiri în suma fixată se va executa în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În cealaltă Decizie nr. 1493 din 18 februarie pronunțată de aceeași instanță, s-a pus problema lămuririi unui titlu executoriu, prin care pârâta a fost obligată la restituirea în natură a unei suprafețe de teren, iar pentru restul a fost obligată pârâta la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, cu indicarea unei valori - situație în care, pe calea contestației la titlu, cu referire la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care se referă la propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a lămurit dispozitivul titlului executoriu în sensul că obligația stabilită în sarcina pârâtei constă în emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri în suma fixată, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În ultima decizie s-a mai arătat în considerente și că precizarea obligației ca având acest conținut nu reprezintă o modificarea a dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o obligație în sarcina pârâtei, însă cu un conținut incert, iar o eventuală greșeală de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de situația de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac pe fond și nu în cadrul procesual al lămuririi titlului executoriu. Constatând, prin urmare, că în cauză nu poate fi reținut, față de criticile formulate, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nu pct. 8 C. proc. civ., invocat, Înalta Curte urmează să dispună respingerea, ca nefondat, a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 416/A din data de 28 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2015.