ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2166/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2166/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2166/2015

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 416/A din data de 28

octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelantul-contestator A. împotriva sentinței

civile nr. 985/F din 20 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă,

în contradictoriu cu intimații B., C., D., E. și F., Prefectura Județului

Ialomița, Primăria Orașului Țăndărei și Consiliul Local Bucu, prin care s-a respins

ca nefondată contestația la titlu,respectiv sentința civilă nr. 687/F din 04

octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Ialomița, definitivă prin Decizia civilă

nr. 190/A din 13 aprilie 2006 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 2273 din 28 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, formulată de contestatorul A.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatorul A., susținând că instanța de apel a

pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material,

cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., cât și ale art. 488 alin.

(1) pct. 8 din N.C.P.C. - normele de drept substanțial aplicate în mod greșit

de instanța de apel fiind cele ale Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005-Titlul

VII, precum și cele ale Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările

ulterioare.

În motivarea cererii

de recurs s-au arătat următoarele:

de apel a criticat hotărârea dată de instanța de fond pentru insuficiența

motivării, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ. (art. 425 alin. (1) lit. c) din N.C.P.C.)

impun în sarcina instanței obligația de motivare a hotărârii pronunțate, în

sensul de a prezenta motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererilor părților; nu

este suficient ca instanța să reia exclusiv argumentele uneia dintre părți, motivarea

soluției impunând ca instanța să facă o analiză proprie a aspectelor de fapt și

de drept relevante, cu examinarea argumentelor părților - în acest sens fiind

jurisprudența constanță a Înaltei Curți.

de apel nu sunt în măsură să răspundă în ce măsură dispozitivul sentinței

civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița este suficient

de clar și lămuritor sub aspectul punerii sale în executare.

S-au expus prin

cererea formulată atât dispozițiile legale în vigoare la data rămânerii

definitive a sentinței civile în cauză cât și la data solicitării executării

silite a acestei hotărâri, în scopul de a se observa impedimentele obiective

ale unei executări (voluntare sau silite), dar și faptul că atâta timp cât

dreptul intimaților nu a fost pus în executare, acesta rămâne un drept

recunoscut, dar nevalorificat, și intră sub imperiul legii de executare actuale,

respectiv Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă a pronunțat Decizia nr. 3738 din 13

septembrie 2013, prin care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii

de apel privind, completare/lămurire dispozitiv", în care a reținut că,.dreptul

recunoscut recurentei, cât timp nu a fost executat, potrivit art. 1 alin. (2)

al Legii nr. 10/2001, în temeiul prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care îl

constată, respectiv Legea nr. 247/2005, constituie un drept nevalorificat și

intră sub imperiul modificărilor pe care această lege de executare le poate

suferi, până la momentul când dreptul va fi pus în executare".

În speță există o

situație similară, cel puțin din perspectiva necesității de a fi explicate, în

caz de respingere a contestației la titlu, limitele de acțiune pentru punerea

în executare a sentinței.

Chiar și în virtutea

caracterului devolutiv al apelului(art. 294 din V.C.P.C., respectiv art. 476

din N.C.P.C.), instanța de apel nu a ținut seama de faptul că demersul a fost

determinat de necesitatea ca instanța să expliciteze dispozitivul hotărârii ce

se urmărește a fi valorificat pe cale de executare silită, tocmai pentru a se

proceda la punerea sa în executare.

Cu toate că s-a

afirmat în mod constant că prin contestația la titlu nu se urmărește a se modifica

însuși titlul deținut de intimați, cunoscând limitele în care poate fi admisă o

astfel de cerere (nu se poate modifica sau desființa hotărârea pronunțată, iar

motivele invocate nu pot privi probleme de fond care să determine o

reinterpretare și o reapreciere a probelor administrate, o atare posibilitate

fiind deschisă părților în proces doar prin exercitarea căilor de atac

prevăzute de lege, care în speță, au fost epuizate, în mod irevocabil),

instanța de apel s-a prevalat de aceleași considerente ca instanța de fond,

fără ca, cel puțin, interesul intimaților-din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției și art. 6 alin. (1) din Convenție, dacă nu al tuturor

părților implicate în cauză, să fie, cu adevărat, cel care să primeze,

respectiv, de a lămuri dispozitivul sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie

2005 a Tribunalului Ialomița.

Obligația instanței

de apel era ca, rejudecând cauza pe fond, să stabilească, în temeiul

dispozițiilor art. 399 alin. (1) teza a ll-a și art. 400 alin. (2) din vechiul C.

proc. civ. (art. 711 alin. (2) din N.C.P.C.), dacă măsurile dispuse prin sentința

civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița sunt sau nu

ambigue și, fără a aduce atingere principiului puterii de lucru judecat, să

clarifice modul de aplicare a titlului deținut de intimați, ținând seama de

calea reglementată de legiuitor, care a creat în acest fel posibilitatea ca

instanța emitentă a titlului să facă lămuriri de natură a permite executarea

fără dificultăți a hotărârii, care în speță, face obiectul executării silite

din Dosarul de executare nr. x/2013.

Pe cale de

consecință, ar fi trebuit ca în hotărârea pronunțată de instanța de apel să fie

indicat și mecanismul identificat de instanță prin care sentința civilă nr. 687/F/04

octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița să poată fi pusă în executare întocmai

cum este pronunțată.

greșit criticile de apel în legătură cu modificările legislative survenite

ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005

a Tribunalului Ialomița.

Deși instanța de apel

face o simplă trimitere la împrejurarea că au intervenit dispoziții noi ale

Legii nr. 10/2001, ce au modificat forma anterioară a legii, acest raționament

nu este continuat pentru ca toate părțile implicate în acest litigiu să

găsească un răspuns dacă aceste modificări sunt sau nu incidente în cauză.

Norma de drept

substanțial greșit aplicată de instanța de apel este Legea nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare, care conferă competențe speciale

entităților învestite cu soluționarea notificărilor și, ulterior, celor

învestite cu acordarea de măsuri reparatorii pentru imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

Câtă vreme A. nu a

avut niciodată prerogativa de a emite titluri de despăgubire, este necesar ca

instanța să dispună lămuriri ale modului de aplicare dispozitivului hotărârii

supuse executării silite și care sunt limitele de acțiune pentru ca executarea sentinței

civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița să nu intre în

conflict cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Există posibilitatea

punerii în executare a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a

Tribunalului Ialomița, dar cu respectarea art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

de către Primăria Comunei Bucu, prin transmiterea întregului Dosar al

notificării formulate de intimați, nr. x/2002, către secretariatul Comisiei

Naționale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu Dispoziția de restituire nr.

47 din 14 martie 2014, pentru ca, ulterior, în temeiul Legii nr. 165 din 16 mai

2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură

sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului

comunist în România, care a abrogat dispozițiile art. 16 din Tilul VII din

Legea nr. 247/2005, intimații să își găsească realizarea dreptului de a primi

măsuri reparatorii conform dispozitivului sentinței civile nr. 687/F din 04

octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița.

Nici aceste

împrejurări nu sunt analizate de instanța de apel, deși prin apelul formulat s-a

solicitat a se observa că prin menținerea soluției pronunțate de instanța de

fond-sentința civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița -

aceasta nu poate fi pusă în executare, nici voluntar, dar nici silit, în

modalitatea în care este dată, existând impedimente obiective pentru punerea în

executare.

În acest sens, s-a

arătat că A. nu a fost învestit cu soluționarea notificărilor - nici de către

intimați, nici de către alte entități, dar, fiind obligat a aduce la

îndeplinire măsurile dispuse prin sentința civilă nr. 687/F din 04 octombrie 2005

a Tribunalului Ialomița, nu se poate prevala de nicio dispoziție legală care să

permită punerea în executare, nu are un temei legal pentru a emite astfel de

titluri sau de a înainta Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor

titlul deținut de intimați, în temeiul Legii nr. 165/2013, actul normativ care

reglementează, la data actuală, procedura de finalizare a procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România.

Dispozitivul sentinței

civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița nu cuprinde

suficiente elemente din care să se poată identifica modalitatea în care poate

fi pusă în executare.

În mod greșit

instanța de apel s-a orientat în motivare pe aceleași argumente invocate de

instanța de fond, reținând că împrejurările anterioare hotărârii a cărei

executare se solicită puteau fi invocate la instanța de fond sau în recurs,

nefiind solicitată în niciun moment în fața instanței Tribunalului Ialomița sau

a Curții de Apel București reformarea, pe calea contestației la titlu, a sentinței

civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița.

Deși instanța de apel

reține că, în cadrul contestației ia titlu, instanța nu poate să cerceteze și

să rețină decât fapte și împrejurări care sunt ulterioare hotărârii ce se

execută-ceea ce s-a și solicitat instanței prin cererea formulată, nu a analizat

cererile recurentului de natură a face posibilă, în cadrul reglementat al

contestației la titlu, executarea obligației ce îi revine de îndeplinit, în

temeiul sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului

Ialomița și nu a exercitat rolul activ pentru a face posibilă punerea în

executare a acestei hotărâri, cu respectarea cadrului legal în materia

acordării de despăgubiri prin măsuri reparatorii pentru imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În cauză a formulat

întâmpinare intimatul D., arătând că hotărârea a fost pronunțată cu respectarea

și aplicarea corectă a legii.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al

recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

Se impune precizarea,

prealabil oricărei analize, că judecata prezentului litigiu este guvernată de

dispozițiile N.C.P.C., față de elementele indicate în susținerea cererii

relativ la începerea executării silite și dispozițiile art. 24 din acest cod,

care prevăd că noile dispoziții procedurale se aplică executărilor silite

începute după intrarea sa în vigoare.

recurs este nefondat, instanța de apel făcând o corectă soluționare a

criticii vizând aplicarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) din N.C.P.C.,

întrucât nu se mai putea face analiza de către prima instanță a

argumentelor invocate în susținerea contestației la executare, față

de limitele de soluționare a unei astfel de cereri. Atât timp cât a

reținut că aspectele de fapt și de drept invocate în susținerea

cererii nu pot fi valorificate pe această cale, instanța nu mai era

abilitată să procedeze la analiza acestora.

cererii de recurs contestatorul invocă, din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a

normelor de drept material, cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

Legii nr. 247/2005-Titlul VII, precum și cele ale Legii nr. 165/2013, cu

modificările și completările ulterioare, în soluționarea unei contestații la

titlu îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești (ce constituie titlu

executoriu), prin care s-a constatat îndreptățirea reclamanților la măsuri

reparatorii prin echivalent constând în titluri de despăgubire în sumă de

26.552.633.238 lei sau 2.655.263 lei și a fost obligat pârâtul A. să emită

titlurile de despăgubire corespunzător sumei menționate.

Acest motiv putea

susține o cerere de recurs formulată însă pe fondul cauzei finalizată cu

pronunțarea hotărârii ce constituie titlu executoriu și nu în cadrul procesual

al litigiului de față, care este determinat de o contestație la titlu, în care

poate fi vizată numai aplicarea dispozițiilor art. 711 alin. (2) C. proc. civ.

- potrivit căruia se poate face contestație la executare în cazul în care sunt

necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului

executoriu. Interpretarea și aplicarea acestei norme procedurale, inclusiv a

condițiile de admisibilitate aferente, puteau fi supuse cenzurii instanței de

control judiciar.

În ceea ce privește

admisibilitatea unei astfel de cereri, relevante în cauză sunt dispozițiile art.

712 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că dacă executarea silită se face în

temeiul unei hotărâri judecătorești, debitorul nu va putea invoca pe cale de

contestație motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul

judecății în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.

Din interpretarea

acestei norme rezultă și că pe calea contestației la executare nu vor putea fi

invocate motive de fapt sau de drept care au fost invocate și soluționate în

cursul procesului finalizat prin hotărârea care constituie titlu executoriu.

Mai mult, pe această cale nu pot valorificate nici motivele care au fost

invocate în cursul procesului iar instanța nu le-a soluționat, întrucât natura

juridică a contestației la executare nu este aceea a unei căi de atac de

reformare sau de retractare a hotărârii judecătorești ce reprezintă titlul

executoriu.

Cu alte cuvinte, pe

calea contestației la executare nu se pot aduce critici titlului executoriu

reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar instanțele care o soluționează

sunt ținute a respecta, la fel ca și părțile din executarea silită, autoritatea

de lucru judecat de care se bucură titlul executoriu, atât în ceea ce privește

mențiunile din dispozitiv, cât și pe cele din considerente.

O analiză a

aspectelor de fond invocate ar afecta puterea de lucru judecat a hotărârii

judecătorești reprezentată de titlul executoriu, dreptul confirmat și

securitatea raporturilor juridice, cu încălcarea dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 6 alin.

(1) din aceeași Convenție.

Prin urmare, și

o eventuală greșeală de judecată, susținută de către recurentă pe

aplicare greșită a normelor legilor de reparație (în sensul că nu a fost

învestit cu soluționarea unei notificări, nu avut niciodată prerogativa de

a emite titluri de despăgubire, nu se poate prevala de nicio dispoziție legală

care să permită punerea în executare - context în care legea nu conține nici

dispoziții referitoare la modul în care se vor aduce la îndeplinire astfel de

hotărâri) nu este permis a fi îndreptată pe această cale procedurală.

Situația este

aceeași și în ceea ce privește modificările legislative

survenite ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 687/F din 04

octombrie 2005 a Tribunalului Ialomița, în temeiul cărora recurentul

susține că ar fi trebuit lămurit dacă acestea sunt sau nu incidente în

cauză, întrucât nu are un temei legal pentru a înainta Comisiei Naționale

pentru Compensarea Imobilelor titlul deținut de intimați, în temeiul Legii nr. 165/2013,

actul normativ care reglementează, la data actuală, procedura de finalizare a

procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

O clarificare a

modului de aplicare a titlului executoriu, prin modificarea acestuia în acord

cu calea reglementată de legiuitor - susține recurentul - excede limitele

în care se poate pronunța instanța pe această cale procedurală.

Contrar celor

susținute de către recurent, în soluționarea unei contestații la

titlu instanța analizează dacă sunt întrunite condițiile de

admisibilitate ale unei astfel de cereri și dacă cererea este întemeiată,

iar în ipoteza în care aceasta nu este admisă, nu este ținută a arăta în

considerente limitele de acțiune pentru punerea în executare a titlului indicat

sau să identifice mecanismul prin care titlul să poată fi pusă în executare -

aceasta chiar și în virtutea caracterului devolutiv al apelului,

reglementat de art. 476 C. proc. civ. sau a rolului activ, guvernat de

dispozițiile art. 22 alin. (2)

C.

proc. civ.

Argumentul instanței

de apel referitor la aspectele ulterioare emiterii titlului executoriu, care ar

putea fi invocate pe calea contestației la executare, este limitat

și este în sensul că

singurele apărări de

fond care pot fi formulate sunt cele care vizează cauze de stingere a

obligației intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii. În niciun

caz nu pot fi puse în discuție, ca elemente ulterioare, aspectele invocate în

susținerea prezentei cereri, întrucât ar repune în discuție chestiuni care nu

pot fi valorificate în cadrul procesual reglementat pentru aceasta.

Date fiind aceste

considerente, în mod corect s-a reținut în cauză că aspectele vizând

aplicarea normelor legale, invocate în susținerea prezentei cereri, puteau

și trebuiau a fi valorificate în litigiul de fond - atât în fața primei

instanțe, cât și în căile de atac. La acest litigiu s-a făcut

referire în cauză și nu în sensul perceput de recurent, care se apără

susținând că nu a fost solicitată în niciun moment în fața Tribunalului

Ialomița sau a Curții de Apel București reformarea, pe calea contestației la

titlu, a sentinței civile nr. 687/F din 04 octombrie 2005 a Tribunalului

Ialomița.

Deciziile depuse la

dosar în susținere se referă la alte situații juridice decât cea dedusă

judecății. Astfel, Decizia nr. 3738 din 13 septembrie 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, deși are același obiect, vizează

ipoteza în care, într-un litigiu generat de contestația formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 și judecat în contradictoriu cu emitentul dispoziției

(singurul cu calitate procesuală pasivă într-un asemenea proces), s-a constatat

dreptul reclamantei la despăgubiri pentru un imobil, într-o sumă, fără a se

menționa instituția căreia îi revine obligația de a o plăti - ipoteză în care,

cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care

prevede că „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în (…) despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, s-a admis

cererea de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, statuându-se în sensul

că dreptul reclamantei (contestatoare) la despăgubiri în suma fixată se va

executa în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În cealaltă Decizie nr.

1493 din 18 februarie pronunțată de aceeași instanță, s-a pus problema

lămuririi unui titlu executoriu, prin care pârâta a fost obligată la

restituirea în natură a unei suprafețe de teren, iar pentru restul a fost

obligată pârâta la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, cu indicarea

unei valori - situație în care, pe calea contestației la titlu, cu referire la

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care se referă la

propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a lămurit

dispozitivul titlului executoriu în sensul că obligația stabilită în sarcina

pârâtei constă în emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri în suma

fixată, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În ultima decizie s-a

mai arătat în considerente și că precizarea obligației ca având acest conținut

nu reprezintă o modificarea a dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o

obligație în sarcina pârâtei, însă cu un conținut incert, iar o eventuală

greșeală de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de

situația de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac pe

fond și nu în cadrul procesual al lămuririi titlului executoriu.

Constatând, prin

urmare, că în cauză nu poate fi reținut, față de criticile formulate, motivul

de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nu pct. 8 C. proc. civ., invocat,

Înalta Curte urmează să dispună respingerea, ca nefondat, a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 416/A

din data de 28 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2015.