ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6906/2013

Decizia nr. 6906/2013

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4184 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Uniunea Națională a Barourilor din România, împotriva Sentinței nr. 5691 din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată și a obligat reclamantul A. la suma de 500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a constatat că, prin actele administrative contestate, a fost respinsă cererea intimatului-reclamant de primire în profesia de avocat în Baroul Mehedinți, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat nr. 51/1995, republicată cu modificări, fără a se individualiza în cuprinsul acestora care este condiția legală, pe care nu o îndeplinește partea în cauză.

Prin urmare în mod greșit instanța de fond a analizat cererea intimatului-reclamant prin prisma dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 51/1995, în condițiile în care textele invocate în conținutul actelor administrative contestate, respectiv art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, art. 1 alin. (1) și (2) lit. a), art. 3 alin. (2) și (4) și art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, nu au legătură cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 16 alin. (2) și art. 13 din Legea nr. 51/1995, ci vizează doar aspecte de conduită morală și profesională a intimatului-reclamant, ceea ce impune analiza legalității hotărârilor contestate doar prin prisma limitelor dreptului de apreciere recunoscut de art. 16 alin. (2) recurentei-pârâte în soluționarea cererii de primire în profesia de avocat formulată de intimatul-reclamant.

Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat, în acord cu instanța de fond, faptul că intimatul-reclamant îndeplinea, la data formulării cererii, condiția prevăzută de art. 13 lit. b) din Legea nr. 51/1995, în condițiile în care situațiile invocate de recurenta-pârâtă și reținute în cuprinsul actelor administrative contestate, nu se încadrează în sfera celor patru cazuri de nedemnitate reglementate în mod limitativ prin art. 13 din același act normativ.

Rămâne însă a se pronunța dacă aspectele de conduită semnalate în opoziția formulată de cei 13 membrii ai Baroului Mehedinți, pe care avocatul raportor le-a expus în raportul întocmit, se încadrează în marja de apreciere acordată Baroului Mehedinți de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prin folosirea sintagmei poate fi primit în profesia de avocat.

Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată: "la cerere, poate fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen: a) titularul diplomei de doctor în drept și b) cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat".

Este lesne de observat că prin art. 16 alin. (2) legea nu prevede obligativitatea primirii în profesia de avocat, cu scutire de examen, fiind un drept al consiliului baroului de a aprecia asupra fiecărei cereri în parte, drept care are în vedere atât pregătirea profesională, cât și conduita și activitățile desfășurate de solicitant anterior depunerii cererii.

Interpretarea sintagmei "poate fi primit în profesia de avocat" ca având un caracter dispozitiv, nefiind obligatoriu pentru barou să acorde scutirea de examen, nu golește de conținut și de eficiență prevederea cuprinsă în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, cu atât mai mult cu cât, în speță, nu se pune problema vreunui caz de nedemnitate de a fi avocat, din cele prevăzute de art. 13 din legea aflată în discuție.

Înalta Curte a constatat că întrunirea condițiilor formale privitoare la vechimea în profesia de consilier juridic și a neîncetării activitatea din motive disciplinare care să-l facă nedemn pentru profesia de avocat, în sensul explicitat la art. 13 din același act normativ prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin O.U.G. nr. 159/2008, nu sunt criterii exclusive pentru aprecierea admisibilității unei cereri de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen; în acest context, conduita, activitățile anterioare cererii, desfășurate de reclamant, așa cum rezultă din opoziția depusă și din actele anexate, activități care contravin normelor ce reglementează activitatea de avocat, sunt motive întemeiate de a exclude intimatul-reclamant de la beneficiul prevăzut de lege, în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Prin urmare, prin actele administrative contestate s-a apreciat în mod corect că atâta timp cât un consilier juridic a desfășurat activități specifice profesiei de avocat, nerespectând principiile fundamentale, cum ar fi, de pildă, principiului legalității, profilul său social nu satisface exigența art. 14 lit. ( b) din Legea nr. 51/1995.

Ca atare, respingerea cererii intimatului-reclamant nu poate fi privită ca fiind manifestarea unui drept discreționar, ci este o obligație impusă de Legea nr. 51/1995, republicată cu modificări, precum și de art. 18 alin. (4) și art. 38 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în care se prevede în mod expres obligația consiliului baroului de a verifica îndeplinirea condițiilor legale de către solicitant.

Așadar, contrar celor stabilite de judecătorul fondului, Înalta Curte a apreciat, în cazul concret al intimatului-reclamant, că circumstanțele personale examinate sunt de natură a justifica decizia recurentei-pârâte de respingere a cererii formulate de intimatul-reclamant.

Prin urmare recurenta-pârâtă, în acord cu Baroul Mehedinți, a considerat în mod justificat că activitățile desfășurate de intimatul-reclamant anterior depunerii cererii, în cadrul unei societăți comerciale cu activitate juridică, ca și dobândirea calității de avocat într-o structură paralelă, manifestarea unei atitudini ostile față de corpul avocaților, contravin normelor ce reglementează activitatea de avocat, impunându-se, astfel, reținerea în ansamblu al unor fapte și atitudini ce aduc atingere prestigiului profesiei de avocat.

În raport de cele mai sus-arătate, constatându-se că sunt întemeiate motivele de recurs formulate în cauză și că este nelegală și netemeinică hotărârea atacată s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de Uniunea Națională a Barourilor din România și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului și obligării acestuia în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România.

Împotriva Deciziei nr. 4184 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare intimatul-reclamant A., invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul susține că nu a exercitat niciodată profesia de avocat în cadrul unei structuri aflate în afara legii, autointitulată "baroul constituțional/baroul B.", așa cum eronat și nedovedit susține recurenta-pârâtă, ci doar prin achitarea unei taxe și susținerea unui examen în vara anului 2004, a fost înscris în aceasta structură și doar atât, iar toata perioada celor 10 ani necesari înscrierii în profesia de avocat conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 a prestat muncă numai de consilier juridic, conform carnetului de munca și adeverinței din 5 iulie 2010 eliberată de SC C. SA existente la dosar.

Invocând dispozițiile art. 318 (1) din C. proc. civ., consideră că instanța de judecata a interpretat eronat prevederile art. 1 alin. (2), pentru ca nu a exercitat niciodata profesia de avocat așa cum este reglementat de alin. (3) din Legea nr. 51/1995.

Contestatorul a depus la dosar, la data de 24 octombrie 2013, note suplimentare în susținerea contestației, precizând că instanța de recurs a golit de conținut prevederile art. 16 alin. (2) câtă vreme a interpretat doar sintagma "poate fi primit în profesia de avocat" și nu a interpretat prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 în integritate.

Pe de altă parte, se arată că nu este adevărată susținerea (opoziția) celor 13 avocați din Baroul Mehedinți că a desfășurat activități specifice profesiei de avocat.

De asemenea, arată contestatorul, câtă vreme la dosar nu există nici un înscris care să dovedească (ateste) că a practicat ocupații care să lezeze demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri, pe care se sprijină admiterea recursului, înseamă că Decizia nr. 4184 din 17 octombrie 2012 este netemeinică și nelegală.

Analizând decizia a cărei anulare se solicită prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Contestatorul își întemeiază în drept contestația pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., așa cum era în vigoare la data declanșării prezentului litigiu.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Așadar, norma legală invocată de contestator se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greșelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Noțiunea de "greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

În cauză, contestatorul invocă existența mai multor greșeli materiale, susținând că instanța de recurs nu a observat și nu a analizat elemente esențiale ale situației de fapt, a ignorat conținutul documentelor relevante aflate la dosar și a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată faptul că se invocă "greșeli de judecată" ce nu pot fi examinată pe calea contestației în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocată, de asemenea, ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea punctuală a tuturor motivelor invocate.

Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Așadar, omisiunile invocate de contestator nu pot fi reținute, întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentelor și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus-menționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de greșeli materiale sau de omisiuni în sensul art. 318 C. proc. civ., contestatorul fiind nemulțumit de modul în care instanța de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestația în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 3 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată intimatul-reclamant, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4184 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI