ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4113/2014

Decizia nr. 4113/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la dată de 25 noiembrie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând că prin hotărârea pe care instanță de judecată o va pronunța, să dispună anularea adresei din data de 18 octombrie 2004 a fostului secretar de stat și a Ordinului nr. 2831 emis la data de 20 octombrie 2004 de către ministru.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004.

In motivarea acțiunii a arătat că prin Adresa din 2004, pârâtul a încuviințat în condițiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la acea dată, măsura preventivă a percheziției și arestării în ceea ce îl privește pe reclamant, care avea calitatea de judecător.

Întrucât adresa în cauză a fost semnată de un secretar de stat și nu de ministrul Justiției, fără existența unei împuterniciri/delegații în acest scop, a arătat reclamantul că au fost încălcate dispozițiile art. 2 din Legea nr. 303/2004.

Referitor la Ordinul ministrului Justiției nr. 2831 din 20 octombrie 2004, a cărui anulare reclamantul a solicitat-o, s-a arătat că, prin acest ordin ministrul a delegat secretarului de stat, care a semnat adresa anterior precizată, atribuțiile specifice prevăzute de H.G. nr. 736/2003 pentru perioadă 17 septembrie 2004, și întrucât a fost emis retroactiv este nelegal, cu consecința constatării nulității acestuia și a adresei contestate.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a solicitat pe cale de excepție, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) și 7 din Legea nr. 554/2004, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința

nr. 5305 din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât. A fost respinsă acțiunea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.

Curtea de apel,

în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a analizat excepția inadmisibilității acțiunii.

Astfel, raportat la dispozițiile art. 7, alin. (1) și alin. 7 din Legea nr. 554/2004, s-a reținut că înscrisurile a căror anulare/nulitate a fost cerută au fost emise la data de 18 octombrie 2004, respectiv la dată de 20 octombrie 2004 (Ordinul nr. 2831).

Cum, reclamantul s-a adresat pârâtului B., solicitând anularea acestora prin petiția înregistrată din data de 02 noiembrie 2011 în raport și de prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea reclamantului a fost apreciată ca fiind inadmisibilă, fiind promovată cu mult peste termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile.

Întrucât procedură prealabilă administrativă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a reținut prima instanță că neîndeplinirea acesteia în condițiile și termenele prevăzute de lege atrage sancțiunea inadmisibilității acțiunii.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a arătat, în esență, că soluția instanței de fond prin care s-a respins acțiunea ca inadmisibilă in raport de dispozițiile art 7 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004 este nelegală și netemeinică.

În acest sens a precizat că actele administrative individuale atacate nu i-au fost comunicate niciodată, luând la cunoștință de conținutul acestora pe parcursul judecării cauzei, în anul 2012, din Dosarul penal nr. x/2005 aflat pe rolul secției penale, a Curții de Apel București (în fapt Ploiești).

Astfel, invocând și Decizia Curții Constituționale nr. 797/2007, a solicitat să se constatate că termenul de prescripție de 6 luni curge de la data luării la cunoștință, astfel că a procedura prealabilă a fost efectuată in termen.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și rejudecarea cauzei in sensul admiterii acțiunii.

Pe fondul cauzei, a criticat adresa din 2004 pentru nelegalitate, aceasta fiind emisă de o persoană fără calitate, contrar dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește Ordinul nr. 2831/C din 20 octombrie 2004, l-a apreciat nelegal întrucât delegarea atribuțiilor ministrului a fost dispusă in mod retroactiv.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Reclamantul a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a Adresei Ministerului Justiției (Cabinetul ministrului) nr. 1748 din data de 18 octombrie 2004 și a Ordinului ministrului Justiției nr. 2831 emis la data de 20 octombrie 2004.

Prin Adresa din data de 18 octombrie 2004, în conformitate cu dispozițiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, s-a încuviințat luarea măsurii reținerii, percheziției precum și a arestării preventive față de învinuitul A. - judecător in cadrul Judecătoriei Piatra Neamț pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Prin Ordinului ministrului Justiției nr. 2831/C emis la data de 20 octombrie 2004, ministrul justiției a fost înlocuit de drept in perioada 17 - 19 octombrie 2004 de domnul secretar de stat C.

Recurentul - reclamant prin recursul formulat a susținut, in esență, că in mod greșit prima instanța a constatat împlinirea termenului de prescripție de 6 luni pentru formularea procedurii prealabile, arătând că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 797/2007 acesta nu curge de la data emiterii actului administrativ ci de la data luării la cunoștință.

A susținut recurentul că actele atacate, care reprezintă acte administrative individuale adresate unor terți, nu i-au fost comunicate niciodată și că a luat cunoștință de conținutul lor în anul 2012, in timpul soluționării fondului prezentei cauze, ca urmare a demersurilor formulate de către Curtea de apel.

Constată Înalta Curte de Casație și Justiție că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 7 alin. (1), (3) și (7), raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 797/2007, sigura distincție între situația beneficiarului actului și terțul privește momentul de început, iar nu durata termenelor, astfel că și în cazul terțului, termenul de 6 luni invocat de către reclamant, are caracter de excepție și devine aplicabil numai pentru motive temeinice, regula fiind aceea a formulării plângerii in termenul de 30 de zile de la data luării la cunoștință de act.

Pe de o parte, „motivele temeinice” prevăzute de alin. (7) al art. 7 din Legea nr. 554/2004, au în vedere situații de ordin subiectiv și obiectiv, pe care recurentul - reclamant nu le-a probat.

De asemenea nu a dovedit nici vreo „împiedicare printr-o împrejurare mai presus de voința părții”, prevăzut de art. 103 C. proc. civ., împrejurare care nu o poate fi reprezentată starea de arest, mai ales in condițiile în care acesta a beneficiat de garanția tuturor drepturilor de apărare, recunoscute de Codrul de procedură penală, in litigiul penal.

Totodată, în ceea ce privește data luării la cunoștință, din actele și lucrările dosarului rezultă indicii care contrazic susținerile reclamantului din motivele de recurs, în sensul că acest moment ar fi situat în cursul judecății fondului prezentei cauze.

Ambele acte au fost emise în luna octombrie 2004, iar recurentul a fost, conform susținerilor acestuia (fila 1 dosar recurs), percheziționat, reținut la data de 18 octombrie 2004 și arestat preventiv in perioada 19 octombrie 2004 - 7 ianuarie 2005.

La fila 3 din dosarul Curții de apel, recurentul - reclamant a solicitat prin acțiunea înregistrată la data de 25 noiembrie 2011 atașarea Dosarului nr. x/2005 al Curții de Apel Ploiești în care „se găsesc actele administrative a căror anulare a solicitat-o”

Or, deși recurentul - reclamant încearcă să acrediteze ideea ca nu a avut cunoștință de actele administrative atacate, fiind un „terț” in sensul deciziei Curții Constituționale, cu privire la momentul luării la cunoștință, instanța urmează a aprecia asupra unor elemente extrinseci in raport cu circumstanțele cauzei, ținând cont de necesitatea respectării principiului securității și stabilității raporturilor juridice, cu atât mai mult cu cât aceste raporturi juridice cad sub incidența legii penale.

Recurentul a fost cercetat penal în Dosarul nr. x/42/2005 (nr. x/2005) al Curții de Apel Ploiești (și nu București cum greșit se arată in motivele de recurs), beneficiind de toate drepturile procesuale prevăzute de C. proc. pen.

Printre aceste drepturi, înafara obligației organului de cercetare penală și instanței de judecată de a-i asigura apărarea prin avocat, Secțiunea VI C. proc. pen. reglementează procedura prezentării materialului de urmărire penală inculpatului, care în tot timpul urmării penale și judecății are acces la înscrisurile din dosar, printre care și cele două acte atacate în prezenta cauză.

Mai mult, din verificarea sistemului Ecris a rezultat că prin Hotărârea nr. 5 din data de 24 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/42/2005, s-a dispus restituirea cauzei la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, pentru îndeplinirea dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În raport de toate aceste aspecte, rezultă că cel puțin la data de 24 februarie 2006 când s-a analizat legalitatea sesizării instanței penale potrivit procedurii prevăzute de art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, in raport de calitatea de magistrat a recurentului - reclamant, acesta avea cunoștință de actele contestate depuse la dosarul de urmărire penală, de unde afirmă că le-ar fi obținut doar în anul 2012.

Constantă instanța de control judiciar că, in mod corect prima instanța a reținut că și termenul de prescripție de 6 luni a fost cu mult depășit, raportat la data de 1 noiembrie 2011 dată la care recurentul susține că s-a adresat cu plângerea prealabilă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Apreciind că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 5305 din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.