ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 596/2016

Decizia nr. 596/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2014, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, a solicitat anularea deciziei nr. 37345 din 18 noiembrie 2013 emisă de pârâtă și pe cale de consecință, anularea titlului de creanță, respectiv a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, încheiat la data de 20 septembrie 2013, precum și suspendarea executării procesului-verbal de constatare, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 1810 din 6 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, având ca obiect anularea deciziei nr. 37345 din 18 noiembrie 2013 și a procesului-verbal de constatare nr. 29997 din 23 septembrie 2013 și a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării.

Împotriva sentinței civile nr. 1810 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei în fond, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în esență, pentru următoarele motive:

Potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2988/1995 și ale Regulamentului (UE) nr. 65/2011, pârâta, înainte de a efectua orice fel de plăți către o societate care a solicitat fonduri nerambursabile, avea obligația de a verifica, în prealabil, existența condițiilor artificiale.

Or, în cauză, atât timp cât reclamantei i-a fost achitată tranșa de plată la data de 18 februarie 2011, după ce au fost verificate toate aspectele, inclusiv existența sau inexistența condițiilor artificiale, implicit, s-a stabilit de către pârâtă faptul că societatea nu a creat condiții artificiale.

Între data formulării cererii de finanțare, data achitării tranșei și data încheierii procesului-verbal de constatare a neregulilor, condițiile avute în vedere la accesarea acestor fonduri nu s-au modificat, astfel că, în condițiile în care s-a stabilit faptul că nu au fost create condiții artificiale și a fost acordată tranșa de plată, fără existența unor elemente noi, necunoscute la data cererii de finanțare sau modificate după achitarea tranșei, procesul-verbal de constatare este vădit netemeinic și nelegal.

Deși prima instanță face trimitere la prevederile art. 5 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, omite să verifice alin. (3) a aceluiași articol, care stabilește că obligația de rambursare prevăzută la alin. (1), nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil.

De asemenea, urmează a se avea în vedere faptul că societății i-a fost decontată la plată o singură tranșă la data de 18 februarie 2011, iar procesul-verbal de constatare a neregulilor a fost încheiat la data de 23 septembrie 2013, la peste 2 ani de la data plății.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, învederând următoarele:

Sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină când constată existența condițiilor artificiale, având în vedere că sintagma „crearea de condiții artificiale” nu poate fi considerată ca reprezentând o aplicație particulară a noțiunii de fraudă la lege, în raport de cele stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunțată în cauza nr. C-434/12.

Deși reclamanta a combătut fiecare element în parte care a condus la concluzia creării de condiții artificiale, instanța de fond s-a mărginit să reia apărările pârâtei, fără a înlătura, motivat, susținerile societății.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 iunie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 21 octombrie 2015, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de reclamantă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, este întemeiat, prin prisma faptului că soluția pronunțată de instanța de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază când constată existența condițiilor artificiale, din perspectiva jurisprudenței în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat „(1) Hotărârea va cuprinde: (…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României).

Or, în cauza dedusă judecății, se constată că instanța de fond, la argumentarea concluziei că reclamanta a creat condiții artificiale de accesare a fondurilor nerambursabile prin Măsura 312, nu a analizat elementul obiectiv și cel subiectiv, pe care le implică condițiile care contravin obiectivelor schemei de ajutor, conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci s-a rezumat să prezinte susținerile formulate de pârâtă în dovedirea neregulii reținute prin procesul-verbal de constatare.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte reține că, în condițiile în care sintagma „crearea de condiții artificiale” nu este prevăzută explicit ca reprezentând o neregulă sau abatere în cuprinsul contractului de finanțare, se impune interpretarea prevederilor art. 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, act normativ aplicabil în speță, prin raportare la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 12 septembrie 2013, pronunțată în Cauza nr. C-434/12

- Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond „Zemedelie” Razplashtatelna agentsia, în sensul că:

„1) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că condițiile de punere în aplicare a acestuia necesită prezența unui element obiectiv și a unui element subiectiv.

Potrivit primului dintre aceste elemente, este de competența instanței de trimitere să aprecieze împrejurările obiective ale speței care permit să se concluzioneze că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) nu poate fi atinsă.

Potrivit celui de al doilea element, este de competența instanței de trimitere să aprecieze elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăți a urmărit în exclusivitate să obțină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menționate. În această privință, instanța de trimitere se poate baza nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice și/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiții similare, ci și pe indicii care dovedesc existența unei coordonări deliberate între aceste persoane.

2) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiții, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcțională sau că există o legătură juridică între candidații la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speță să fi fost luate în considerare.”

În condițiile arătate, se constată că nemotivarea hotărârii sub aspectul de esență invocat, echivalează cu necercetarea fondului cauzei și determină imposibilitatea instanței de recurs să exercite controlul judiciar asupra sentinței atacate.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, împrejurare în raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1810 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2016.