ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3504/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 aprilie 2004 reclamantul Primarul municipiul Miercurea Ciuc a chemat în judecată pe pârâtele SC K. SRL și SC E.T. SRL solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța acestea să fie obligate să încheie contract de concesiune având ca obiect concesionarea terenului în suprafață de 49 m.p. aferent spațiului comercial situat în municipiul Miercurea Ciuc, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 398/2000 de la B.M.; obligarea acestora la plata sumei de 18.798.470 lei contravaloarea redevenței calculate conform contractului de concesiune nr. 120/1997 calculat pe perioada 15 septembrie 2000 – 15 decembrie 2003 precum și plata majorărilor de întârziere pentru terenul în suprafață de 49 m.p.

aferent construcțiilor dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 398/2000; obligarea pârâtelor de a încheia contract de concesiune având ca obiect concesionarea terenului în suprafață de 28 m.p. aferent spațiului comercial situat la aceiași adresă dobândit prin licitație în anul 1997; obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.510.850 lei reprezentând diferența rezultată dintre redevență și concesiune și impozitul pe teren achitat în perioada 11 iulie 2000 – 31 decembrie 2003 precum și plata majorărilor de întârziere calculate până la data de 3 decembrie 2003 aferent construcțiilor dobândite în anul 1997 prin licitație publică. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că pârâtele și numita B.M.

au dobândit în anul 1997, prin licitație publică, imobilul situat la adresa mai sus arătată având destinația de magazin de legume-fructe, spațiu comercial aparținând SC H. SA, iar dreptul de proprietate asupra terenului aparținând statului român, așa cum rezultă din extrasele de C.F. A mai arătat reclamantul că, în temeiul hotărârii nr. 63/1997 cu numita B.M. s-a încheiat contractul de concesiune nr. 120/1997 pe o perioadă de 20 de ani, iar cu pârâtele nu s-a reușit încheierea contractului de concesiune. A mai precizat reclamantul că în anul 2000 fosta proprietară a înstrăinat spațiul comercial în favoarea pârâților, stipulându-se în contract faptul că asupra terenului aferent construcțiilor urmează să se concesioneze terenul în favoarea pârâtelor.

Întrucât dreptul de proprietate asupra terenurilor aparține statului și pârâtele î-l folosesc fără a exista un raport juridic între proprietarul terenului și acestea cauzând un prejudiciu în valoarea arătată, s-a promovat prezenta cerere. În drept fiind invocate dispozițiile art. 112 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1643 din 9 decembrie 2005, Tribunalul Harghita a respins, ca nefondată, acțiunea. În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că pârâtele nu pot fi obligate la încheierea unor contracte de concesiune deoarece potrivit art. 942 C. civ., „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic” iar una din condițiile esențiale pentru valabilitatea convenției este conform art. 948 pct. 2 C. civ., consimțământul valabil al părți ce se obligă.

În acest context, în lipsa acordului de voință al fiecărei părți contractante la încheierea actului, contractul nu poate exista. S-a mai reținut că legea nr. 219/1998 nu prevede expres vreo derogare de la prevederile art. 942 C. civ., neinstituind nici un caz în care o parte ar putea fi obligată la încheierea unor asemenea contracte, substituindu-se voinței părților. În ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata unor sume de bani cu titlu de redevență, majorări de întârziere penalități și dobânzi, instanța de fond a reținut că acestea sunt accesorii capătului de cerere principal urmând soarta acestuia.

Împotriva acestei soluții a promovat apel reclamantul arătând că instanța de fond a omis faptul că municipiul Miercurea Ciuc este proprietarul terenului pentru care s-a solicitat încheierea contractului de concesiune, prin contractul de vânzare-cumpărare prevăzându-se expres că asupra terenului aferent construcțiilor urmează a se încheia contract de concesiune. Curtea de Apel Târgu – Mureș, prin decizia nr. 24 din 6 aprilie 2006, a respins apelul ca nefondat. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că încheierea contractului de concesiune solicitată de către reclamant prin acțiunea dedusă judecății nu este impusă de lege pentru a se pute trece peste voința părților, Legea nr. 219/1998 reglementând doar cadrul legal pentru încheierea unor astfel de contracte.

Obligația de încheiere a contractului nu rezultă nici de convenția încheiată între pârâte și numita B.M. convenția de vânzare-cumpărare a spațiului comercial (contractul nr. 389/2000), iar prin contractul de concesiune nr. 120/1997 încheiat între vânzătoarea B.M. și Consiliul local municipiul Miercurea Ciuc, la art. 10 se prevede în mod expres ca acest contract se reziliază în situația în care acest imobil se înstrăinează. Dispozițiile cuprinse în alin. (2) din contract în sensul că asupra terenului aferent construcției urmează concesionarea terenului în favoarea cumpărătorilor nu poate conduce la transmiterea contractului și la obligarea pârâtelor să încheie cu reclamantul contract de concesiune.

Cu petiția înregistrată la data de 11 iunie 2006 reclamanta a declarat recurs, în termen, criticile vizând aspecte de nelegalitate. Astfel, se susține că deși este proprietarul terenului aferent spațiului comercial nu există un raport juridic între proprietarii clădirilor și al terenului, cauzând astfel un prejudiciu cuantificat în petitul acțiunii. Se mai susține că numita B.M. cu care s-a încheiat contractul de concesiune nr. 120/1997 a înstrăinat spațiul comercial în favoarea intimatelor, stipulându-se în contractul de vânzare-cumpărare nr. 398/2000 asupra terenului aferent construcțiilor, în sensul că urmează concesionarea în favoarea cumpărătorilor. Contractul a fost semnat de ambele părți, astfel intimații și-au dat consimțământul ca pentru terenuri urmează să încheie contract de concesiune.

Pârâtele au depus întâmpinări prin care arată că, pe de o parte sunt proprietari, terenurile fiind cumpărate prin licitație publică, iar pe de altă parte SC K. SRL este proprietară în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. Recursul este nefondat. Prin probele administrate reclamanta a făcut dovada că este proprietara terenului aferent spațiului comercial identificat prin C.F. Una din libertățile de seamă cunoscută prin Constituție și în toată legislația inclusiv Codul civil este și libertatea contractuală care constă în posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le stabili conținutul și efectele de a le modifica și desface. În concluzie părțile sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil.

De aceea nu este posibil ca instanța cu încălcarea acestui principiu să suplinească consimțământul unei părți. Acest principiu se regăsește în dispozițiile art. 942 și 948 C. civ., una din condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții fiind consimțământul valabil al părții care se obligă. De altfel, Legea nr. 219/1998 reglementează doar cadrul legal pentru încheierea unor astfel de contracte. În speță, obligația de încheiere a contractului nu rezultă nici din convenția încheiată între pârâtele-intimate și numita B.M. din moment ce la art. 10 se precizează că acest contract se reziliază în situația în care imobilul se înstrăinează. De altfel, prin motivele de recurs nu se precizează ce dispoziții legale au fost încălcate știut fiind că potrivit art. 304 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC K. SRL Miercurea Ciuc și SC E.T. SRL Miercurea Ciuc, împotriva deciziei nr. 24 din 6 aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 noiembrie 2006.