ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5689/2006

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 19 septembrie

2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, în dosarul nr. 1415/2/2006 s-a dispus, printre altele,

menținerea stării de arest a inculpatului P.D., în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen., combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării

preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării

acestei măsurii subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

acestuia.

Împotriva încheierii din 19

septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în

termen legal, inculpatul P.D. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a

solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin sentința penală nr. 196 din 22

decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 4211/2005,

inculpatul P.D. a fost condamnat, la o pedeapsă de 17 ani închisoare și 5 ani

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de furt

calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit.

g) C. pen., și omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 alin.

(1) lit. c) C. pen.

S-a reținut că:

- la data de 25 martie 2005, pe timp

de noapte, inculpatul P.D. a sustras din domiciliul părții vătămate M.G., 2 telefoane

mobile, 12 perechi de pantaloni, 4 perechi de pantofi, o pereche de adidași și

un foen, bunuri în valoare totală de 10 milioane lei.

- la data de 17 aprilie 2005, pe

fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul P.D. a exercitat acte de

violență asupra mamei sale P.E., în vârstă de 74 ani, cauzându-i multiple

leziuni, în urma cărora aceasta a decedat.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

a declarat apel inculpatul P.D., apel care formează obiectul dosarului nr. 1415/2/2006

al Curții de Apel București.

La termenul din 19 septembrie 2006,

fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea

de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5

din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate

fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt

înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit.

c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede

că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel

care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale”.

Rezultă așadar că reglementările

cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte

din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația

fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii

prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile

constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în raport

de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei

de omor (pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul i-a aplicat

multiple lovituri mamei sale, care datorită unor afecțiuni locomotorii se

deplasa cu dificultate), de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat

prin săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave ce vizează valoarea socială

supremă, viața omului, de urmările faptei comise (victima a prezentat un

traumatism cranio-cerebral închis și comă gradul I-II), dar și de conduita

inculpatului, care a avut o poziție procesuală nesinceră, în pofida probelor

administrate, lăsarea în libertate a acestuia, prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul

că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția

de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile

legii.

Toate aceste aspecte justifică

dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive astfel

că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul P.D.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.D. împotriva

încheierii din 19 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II–a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1415/2/2006.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 140 lei, cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

octombrie 2006.