ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6310/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 28 iulie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 24029/2/2006,

s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului C.S., în

temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen., combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării

preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza

luării acestei măsurii subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

acestuia.

Împotriva încheierii din 28 iulie

2006, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen

legal, inculpatul C.S. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat

admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin sentința penală nr. 20 din 31

ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 5226/2005,

inculpatul C.S. a fost condamnat, la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 2 ani

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat

prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74

și art. 76 C. pen.

În sarcina acestuia s-a reținut că,

în seara de 26 noiembrie 2005 a exercitat, în mod repetat, acte de violență

asupra soției sale C.M., în vârstă de 74 ani, cauzându-i multiple leziuni în

urma cărora aceasta a decedat.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

a declarat apel inculpatul C.S., apel care formează obiectul dosarului nr. 24029/2/2006

al Curții de Apel București.

La termenul din 28 iulie 2006, fixat

pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de

Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5

din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate

fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt

înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit.

c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede

că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel

care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale”.

Rezultă așadar că reglementările

cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte

din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația

fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii

prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile

constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în raport

de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii

faptei (inculpatul a aplicat multiple lovituri soției sale, în zona capului, cu

un ștachete, după care a sugrumat-o), de importanța relațiilor sociale încălcate

de inculpat prin săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave ce vizează

valoarea socială supremă, viața omului, de urmările faptei comise (victima a

prezentat un puternic traumatism cranio-cerebral închis), lăsarea în libertate

a acestuia, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui

sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte justifică dispoziția

instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive astfel că, Înalta

Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de inculpatul C.S.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S. împotriva

încheierii din 28 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

în dosarul nr. 24029/2/2006.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 140 lei, cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 octombrie 2006.