ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6310/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 28 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 24029/2/2006, s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului C.S., în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen., combinat cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsurii subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia. Împotriva încheierii din 28 iulie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.S.

care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 20 din 31 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 5226/2005, inculpatul C.S. a fost condamnat, la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

În sarcina acestuia s-a reținut că, în seara de 26 noiembrie 2005 a exercitat, în mod repetat, acte de violență asupra soției sale C.M., în vârstă de 74 ani, cauzându-i multiple leziuni în urma cărora aceasta a decedat. Împotriva hotărârii primei instanțe, a declarat apel inculpatul C.S., apel care formează obiectul dosarului nr. 24029/2/2006 al Curții de Apel București. La termenul din 28 iulie 2006, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Este adevărat că, potrivit art. 5 din C.A.D.O.L.F.

și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată. Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. Rezultă așadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă. În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [(art. 148 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei (inculpatul a aplicat multiple lovituri soției sale, în zona capului, cu un ștachete, după care a sugrumat-o), de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave ce vizează valoarea socială supremă, viața omului, de urmările faptei comise (victima a prezentat un puternic traumatism cranio-cerebral închis), lăsarea în libertate a acestuia, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Toate aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de inculpatul C.S. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S. împotriva încheierii din 28 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 24029/2/2006. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 octombrie 2006.