ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Judecătoriei

Moreni la data de 7 septembrie 2004, F.D., în numele și pentru C.C.I.L.C., a

chemat în judecată pârâta, A.F.I.I., solicitând ca prin sentința ce va pronunța

să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 18.500.000 lei, reprezentând

chirie neachitată pentru lunile iunie 2003 – ianuarie 2004, pentru spațiul

comercial deținut în comuna I.L.C.; rezilierea contractului de închiriere și

evacuarea pârâtei din acest spațiu comercial.

Judecătoria Moreni a admis, în parte,

acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 18.500.000 lei,

despăgubiri civile, și a sumei de 1.666.400 lei, cheltuieli de judecată

respingând celelalte capete de cerere.

Spre a hotărî astfel instanța de

fond a reținut că, în condițiile în care pârâta a rămas în posesia și folosința

spațiului comercial în litigiu, locațiunea s-a prelungit tacit, conform art. 1437

C. civ., iar pârâta datorează pentru perioada iunie 2003 – ianuarie 2004 suma

de 18.500.000 lei, dar că, „actualmente”, nu există un contract de închiriere

valabil încheiat.

Secția comercială și de contencios administrativ

a Curții de Apel Ploiești, prin decizia nr. 40, pronunțată la data de 31

ianuarie 2005, în dosarul nr. 8802/2004, a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei hotărâri pe care a schimbat-o, în parte, admițând și

celelalte capete de cerere cu consecința rezilierii contractului de închiriere

intervenit între părți și evacuării pârâtei din spațiul comercial ce a făcut

obiectul închirierii, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța menționata

hotărâre instanța de apel a reținut, în principal, că soluția obligării pârâtei

la plata chiriei restante în perioada iunie 2003 – ianuarie 2004 pentru spațiul

comercial pe care a continuat să îl folosească și după încetarea termenului

stipulat în contractul din 22 martie 2001 este corectă, iar nerespectarea

acestei obligații de plată de către pârâtă justifică cererea reclamantei de a

se dispune rezilierea contractului și evacuarea sa din acest spațiu.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs intimata pârâtă, invocând greșita apreciere a probelor administrate și

aplicarea eronată a legii cu referire la soluția dată cererii de reziliere a

contractului de închiriere și de evacuare a sa din spațiul închiriat.

Având în vedere că la data

pronunțării deciziei atacate pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. era abrogat prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, critica vizând greșita stabilire a

situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat

nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, față de reglementarea în

vigoare a art. 304 la acea dată, iar critica privind greșita aplicare a legii

se încadrează în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Astfel, este de observat că în cauză

a intervenit tacita relocațiune a contractului din 22 martie 2001, evocă

locațiune, fără termen, în afara căruia clauzele contractului primitiv rămâne

în vigoare și că părțile au stipulat, în mod expres, prin art. 16 alin. (1) al

evocatului contract a 2-a clauză rezolutorie în conformitate cu care

„contractul poate fi reziliat de proprietar .. în cazul neplății chiriei sau a

utilităților pe o perioadă de 30 de zile”, iar prin lit. c) a aceluiași articol

că „în cazul rezilierii contractului de către proprietar chiriașul se obligă să

evacueze spațiul .. în termen de 5 zile de la data primirii somației din partea

proprietarului, în caz de neconformare proprietarul este în drept să evacueze

spațiul ..” iar, urmare a neîndeplinirii obligației de plată a chiriei de către

intimata-pârâtă în perioada iunie 2003 – ianuarie 2004 aceasta a fost pusă în

întârziere de apelanta reclamantă prin adresa nr. 107, din 17 decembrie 2003,

depusă la dosar.

Din perspectiva enunțatei clauze de

reziliere convențională, ce-și găsește incidența în cauză, față de neexecutarea

obligațiilor chiriașului A.F.I.I. de plată a chiriei o perioadă mai mare de 30

de zile, și a celei referitoare la obligația acestuia de a părăsi spațiul în

caz de reziliere, soluția dată de instanța de apel cererii de reziliere a

contractului de locațiune încheiat între C.C.I.L.C. în calitate de proprietar

și A.F.I.I. în calitate de chiriaș, având ca obiect spațiul constând în B.A.G.V.

în suprafață de 163 mp, soluția dată cererii de evacuare a chiriașului din

acest spațiu, întrunește cerințele de legalitate, dând eficiență precizatelor

texte contractuale ce fac aplicarea voinței expres exprimată prin acestea și

înlătură, astfel incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.F.I.I. împotriva deciziei nr. 40 din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel

Ploiești, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi

1 februarie 2006.