ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 493/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 9069 din 30 iunie 2004, pronunțată de Tribunalul București la data de 30 iunie 2004 a fost respinsă ca nefondată excepția autorității de lucru judecat a cererii în pretenții bănești, excepție formulată de către pârâtă. Pe fondul cauzei a fost respinsă ca nefondată cererea formulată ca cerere reconvențională în dosarul nr. 16043/2003 și disjunsă sub nr. de dosar nr. 2390(2004) promovată de reclamanta A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC E.M. SRL, cererea având ca obiect obligarea pârâtei la daune-interese ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale, așa cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin sentința comercială nr. 2363 din 18 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București a fost disjunsă din dosarul nr. 16043/2003 formându-se dosarul nr. 2390/2004, cererea reconvențională formulată de A.V.A.S. și care are ca obiect obligarea SC E.M. SRL la plata sumei de 50.729.512.973 lei reprezentând penalități contractuale calculate în conformitate cu dispozițiile art. 5.4 din contractul având ca obiect vânzarea-cumpărarea de acțiuni, până la data de 31 martie 2003 și în continuare până la soluționarea definitivă a litigiului. Cererea reconvențională a fost precizată la data de 21 aprilie 2004, în sensul că A.P.A.P.S. înțelege să-și însușească și să susțină cererea reconvențională înregistrată la 24 octombrie 2003, cerere semnată de domnul director general dr.

B.S. În consecință, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.724.519.973 lei, reprezentând daune interese și actualizarea acesteia până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauză. S-a arătat că, prin întâmpinare, pârâta SC E.M. SA a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la capetele din cererea principală, față de decizia comercială nr. 63 din 21 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, precum și cu privire la cererea de acordare a penalităților de întârziere, raportat la aceeași decizie. Pe fond s-a solicitat respingerea cererii, întrucât contractul nu mai este în vigoare iar referirea reclamantei la O.G. nr. 25/2002 modificată prin O.G.

nr. 40/2003 este nefondată, deoarece la data intrării în vigoare a actului normativ contractul nu mai era în vigoare. Tribunalul a reținut că este investit cu cererea A.V.A.S. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 50.724.512.974 lei, reprezentând daune interese pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă la valoarea reactualizată. A fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă cu motivarea că decizia comercială nr. 63/2003 se referă la respingerea cererii de acordare a penalităților de întârziere, penalități ce sunt daune interese moratorii, pe când daunele interese solicitate de partea în cauză nu pot fi decât compensatorii.

Deci s-a considerat că nu este întrunită condiția triplei identități, respectiv lipsa de identitate a obiectului cererii. Referitor la fondul cauzei s-a apreciat că suma de 50.724.512.973 lei pretinsă cu titlu de daune interese se întemeiază pe art. 5.4 al contractului care reprezintă o clauză de penalitate (art. 1088 C. civ.) și nu o clauză penală conform art. 1066 C. civ., ca modalitate de anticipare a prejudiciului în caz de neexecutare. Cum daunele interese au fost solicitate în condițiile art. 1082 C. civ., trebuiau demonstrate conform art. 1169 C. civ., prejudiciul, culpa pârâtei și legătura cauzală dintre acestea, probele corespunzătoare nefiind realizate în speță. În ce privește referirea reclamantei la dispozițiile art. 21 din O.G.

nr. 25/2002 instanța a reținut că, dincolo de dispozițiile art. 5 C. civ. relativ la activitatea legii civile, chiar dispozițiile legii speciale vorbesc despre daune interese, fără a scuti de dovadă autoritatea statală în privința acestora. Față de considerentele expuse instanța a considerat ca nefondată cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 50.724.512.973 lei. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 186 din 4 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S., împotriva sentinței menționate. Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs, în termen, A.V.A.S. București solicitând, în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței instanței de fond cu consecința admiterii acțiunii sale și obligării pârâtei la plata sumei solicitate cu titlu de daune interese, cu actualizarea acesteia până la data plății efective. Deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a indicat aceste texte la început și la sfârșit, generic, fără a-și motiva recursul în raport de fiecare text invocat. În sinteză, motivele invocate de recurentă sunt următoarele: Decizia atacată conține motive contradictorii întrucât modificarea temeiului juridic al acțiunii nu a intervenit în fața instanței de apel ci în fața instanței de fond, prin precizările din 9 februarie 2004, ca fiind întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 25/2002. Solicitarea în privința daunelor interese, care sunt distincte de penalitățile de întârziere, nu a avut la bază dispozițiile contractului (art. 5.4) și nici dispozițiile Codului civil (art. 969 și urm.) ci prevederile O.G. nr. 25/2002 și doar modul de calcul al pretențiilor a fost cel prevăzut în contract la art. 5.4. Contractul dintre părți nu era desființat de drept, ca efect al acționării pactului comisoriu, la momentul intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv încă de la 4 iunie 2000, așa cum eronat a reținut instanța. Contractul a fost suspendat în urma demersurilor pârâtei până la 30 martie 2001 și în perioada suspendării pârâta a achitat în contul prețului suma de 18.635.950.000 lei, iar A.V.A.S.

nu a aplicat pactul comisoriu din contract pentru că pe rolul instanțelor se afla acțiunea reconvențională privind obligarea pârâtei la plata prețului contractului, care a fost soluționată abia la 21 ianuarie 2003 prin decizia nr. 63 a Curții de Apel București. Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni dintre părți a fost în vigoare până la 17 aprilie 2003 și îi sunt aplicabile prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002. Abia la 17 aprilie 2003 colegiul de conducere al A.V.A.S. a hotărât rezoluțiunea contractului urmare neachitării prețului contractual, în conformitate cu pactul comisoriu de gradul IV înscris în contract la clauza 5.5.

Decizia nr. 63 din 21 ianuarie 2001 a Curții de Apel București nu poate fi invocată pentru desființarea contractului prin pactul comisoriu din contract, deoarece decizia a fost pronunțată într-un dosar în care instanța nu a fost investită a se pronunța cu privire la desființarea (rezoluțiunea) contractului ci cu cererea reconvențională a A.V.A.S. pentru plata prețului contractului. Facultatea de a aplica sau nu pactul comisoriu revine A.V.A.S. - ului, care a considerat abia la 17 aprilie 2003 că se impunea aplicarea acestuia și nu pârâtei, care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale. De altfel pârâta a efectuat plăți în contul contractului considerat de ea desființat la data efectuării plăților.

În raport de decizia nr. 63/2003 a Curții de Apel București nu există autoritate de lucru judecat cu privire la obligarea pârâtei la plata de daune interese de 50.924.512.973 lei actualizate, așa cum greșit a reținut instanța de apel, pentru că are un alt obiect, respectiv plata diferenței de preț. Chiar dacă s-ar reține că prin decizia nr. 63/2003 a fost rezoluționat contractul, la data acestei decizii, 21 ianuarie 2003, se aplicau prevederile O.G. nr. 25/2002. Nici decizia nr. 233 din 27 mai 2004 a Curții de Apel București nu are relevanță în cauză deoarece nu este irevocabilă, fiind atacată cu recurs, iar obiectul ei constă în obligarea A.V.A.S. la restituirea sumei de 18.635.950.000 lei achitată de pârâtă.

Primul motiv de recurs, ce poate fi încadrat la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. (nu și la pct. 7 indicat de recurentă) este întemeiat, în sensul că instanța de apel a reținut în mod eronat că reclamanta a modificat în apel temeiul juridic al acțiunii sale, respectiv deși la fond a precizat că își întemeiază pretențiile pe prevederile contractuale (art. 5.4) în apel a susținut că temeiul juridic al solicitărilor sale îl reprezintă dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2000. Ori, încă la fond, prin cererea sa reconvențională, ulterior precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune interese în temeiul art. 21 din O.G nr. 25/2002.

Chiar dacă acest motiv de recurs este întemeiat, el nu este de natură să determine admiterea recursului și modificarea deciziei atacate întrucât instanța de apel nu s-a limitat la acest aspect și nu a respins apelul pentru acest motiv, sau numai pentru acest motiv, respectiv că, în mod inadmisibil, reclamanta a modificat în apel cauza juridică a pretențiilor sale. Dimpotrivă, instanța de apel a analizat în continuare admisibilitatea apelului reclamantei prin prisma aplicării prevederilor O.G. nr. 25/2002 și a motivat respingerea apelului, în principal, argumentând neaplicarea în cauză a acestei ordonanțe. Toate celelalte motive invocate de reclamantă în recursul său pot fi încadrate la pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. și ele vizează, în esență, momentul în care a operat pactul comisoriu de gradul IV din contractul părților și aplicabilitatea sau neaplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 25/2002 asupra contractului. Examinând recursul prin prisma acestor motive Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Chiar dacă sunt reale și întemeiate susținerile reclamantei cu privire la tergiversarea de către pârâtă a plății prețului convenit prin contract, inclusiv prin cereri repetate de suspendare a contractului și a încercării de a împiedica rezoluțiunea contractului prin angajamente de a plăti prețul și chiar prin plata parțială a acestuia și chiar dacă doctrina s-a pronunțat în sensul că debitorul care nu și-a executat obligațiile, nu are dreptul de a pretinde rezoluțiunea contractului chiar și în situația în care a fost invocat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever, Înalta Curte nu poate face abstracție de împrejurarea că problema momentului în care pactul comisoriu expres de la art. 5.5 din contractul părților și-a produs efectele a fost tranșată irevocabil prin alte hotărâri judecătorești.

Astfel, prin decizia comercială nr. 63 din 21 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, irevocabilă, se reține că „prin clauza cuprinsă la art. 5.5 părțile au prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, în sensul desființării de drept a contractului, fără nici o somație, dacă cumpărătorul nu va achita întreaga sumă prevăzută la art. 5.2 până la data de 4 iunie 2000..” și că „în aceste condiții, neplata prețului de către recurentă a condus la rezilierea de drept a contractului de vânzare-cumpărare în virtutea pactului comisoriu stipulat de părți ..”. Chiar dacă prin această decizie instanța nu se pronunță asupra rezilierii contractului dintre părți, cum corect remarcă reclamanta, considerentele instanței, redate mai sus, beneficiază de autoritatea de lucru judecat pentru că sunt „considerente decisive” și în lipsa lor nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului prin care s-a respins acțiunea reclamantei A.V.A.S.

pentru obligarea pârâtei la plata diferenței de preț stabilit prin contract și penalități. Aceasta chiar și în condițiile în care obiectul litigiului de față nu este identic cu al celui soluționat prin decizia nr. 63/2003 întrucât fiecare dintre acestea (fie plata prețului și penalități, fie daune interese compensatorii) își au izvorul, direct sau indirect, în același contract ale cărui clauze au fost analizate de instanțe care s-au pronunțat asupra lor neechivoc în considerente. Dacă recurenta a mai obiectat cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 63/2003, acest lucru este și mai dificil de făcut cu privire la decizia nr. 4958 din 21 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul A.V.A.S., împotriva deciziei nr. 243/2004 a Curții de Apel București (recurenta a susținut în motive că această decizie a Curții de Apel București nu are relevanță în cauză deoarece este irevocabilă).

Această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție argumentează amplu operarea pactului comisoriu de gr. IV la data stipulată de părți, 4 iunie 2000 și reține că prin susținerea A.V.A.S. că „pactul comisoriu ar fi operat la o altă dată (17 aprilie 2003) și nu la cea prevăzută în contract, recurenta modifică unilateral o clauză din contract, fapt nepermis în convențiile comerciale”. Mai mult, tot cu caracter de „considerente decisive” decizia menționează că „nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 pentru ca recurenta să rețină, cu titlu de sancțiune pentru rezoluțiunea contractului suma în litigiu”. De această dată obiectul ambelor litigii, cel prezent și cel soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție au izvorul direct comun, respectiv prevederile art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 25/2002. Fiind stabilit, cum s-a arătat, cu caracter irevocabil, prin hotărâri judecătorești, că pactul comisoriu și-a produs efectele, contractul dintre părți fiind rezolvit de plin drept la 4 iunie 2000, susținerile recurentei cu privire la aplicabilitatea O.G. nr. 25/2002 asupra clauzelor contractuale sunt, în mod evident, nefondate. Față de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 186 din 4 martie 2005 a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 februarie 2006.