ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 493/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 9069

din 30 iunie 2004, pronunțată de Tribunalul București la data de 30 iunie 2004

a fost respinsă ca nefondată excepția autorității de lucru judecat a cererii în

pretenții bănești, excepție formulată de către pârâtă. Pe fondul cauzei a fost

respinsă ca nefondată cererea formulată ca cerere reconvențională în dosarul nr.

16043/2003 și disjunsă sub nr. de dosar nr. 2390(2004) promovată de reclamanta A.V.A.S.

în contradictoriu cu pârâta SC E.M. SRL, cererea având ca obiect obligarea

pârâtei la daune-interese ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale,

așa cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că prin sentința comercială nr. 2363 din 18 februarie 2004

pronunțată de Tribunalul București a fost disjunsă din dosarul nr. 16043/2003

formându-se dosarul nr. 2390/2004, cererea reconvențională formulată de A.V.A.S.

și care are ca obiect obligarea SC E.M. SRL la plata sumei de 50.729.512.973

lei reprezentând penalități contractuale calculate în conformitate cu

dispozițiile art. 5.4 din contractul având ca obiect vânzarea-cumpărarea de

acțiuni, până la data de 31 martie 2003 și în continuare până la soluționarea

definitivă a litigiului.

Cererea reconvențională a fost

precizată la data de 21 aprilie 2004, în sensul că A.P.A.P.S. înțelege să-și

însușească și să susțină cererea reconvențională înregistrată la 24 octombrie

2003, cerere semnată de domnul director general dr. B.S. În consecință, a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.724.519.973 lei, reprezentând

daune interese și actualizarea acesteia până la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauză.

S-a arătat că, prin întâmpinare,

pârâta SC E.M. SA a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la

capetele din cererea principală, față de decizia comercială nr. 63 din 21

ianuarie 2003 a Curții de Apel București, precum și cu privire la cererea de

acordare a penalităților de întârziere, raportat la aceeași decizie.

Pe fond s-a solicitat respingerea

cererii, întrucât contractul nu mai este în vigoare iar referirea reclamantei

la O.G. nr. 25/2002 modificată prin O.G. nr. 40/2003 este nefondată, deoarece

la data intrării în vigoare a actului normativ contractul nu mai era în

vigoare.

Tribunalul a reținut că este

investit cu cererea A.V.A.S. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei

de 50.724.512.974 lei, reprezentând daune interese pentru neexecutarea

culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă la valoarea

reactualizată.

A fost respinsă excepția autorității

de lucru judecat invocată de pârâtă cu motivarea că decizia comercială nr. 63/2003

se referă la respingerea cererii de acordare a penalităților de întârziere,

penalități ce sunt daune interese moratorii, pe când daunele interese

solicitate de partea în cauză nu pot fi decât compensatorii. Deci s-a

considerat că nu este întrunită condiția triplei identități, respectiv lipsa de

identitate a obiectului cererii.

Referitor la fondul cauzei s-a

apreciat că suma de 50.724.512.973 lei pretinsă cu titlu de daune interese se

întemeiază pe art. 5.4 al contractului care reprezintă o clauză de penalitate (art.

1088 C. civ.) și nu o clauză penală conform art. 1066 C. civ., ca modalitate de

anticipare a prejudiciului în caz de neexecutare. Cum daunele interese au fost

solicitate în condițiile art. 1082 C. civ., trebuiau demonstrate conform art. 1169

C. civ., prejudiciul, culpa pârâtei și legătura cauzală dintre acestea, probele

corespunzătoare nefiind realizate în speță.

În ce privește referirea reclamantei

la dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002 instanța a reținut că, dincolo de

dispozițiile art. 5 C. civ. relativ la activitatea legii civile, chiar

dispozițiile legii speciale vorbesc despre daune interese, fără a scuti de

dovadă autoritatea statală în privința acestora.

Față de considerentele expuse

instanța a considerat ca nefondată cererea reclamantei având ca obiect

obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 50.724.512.973 lei.

Curtea de Apel București, prin decizia

nr. 186 din 4 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S.,

împotriva sentinței menționate.

Împotriva deciziei Curții de Apel

București a declarat recurs, în termen, A.V.A.S. București solicitând, în

temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului

și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței

instanței de fond cu consecința admiterii acțiunii sale și obligării pârâtei la

plata sumei solicitate cu titlu de daune interese, cu actualizarea acesteia

până la data plății efective.

Deși reclamanta și-a întemeiat

recursul pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a indicat aceste

texte la început și la sfârșit, generic, fără a-și motiva recursul în raport de

fiecare text invocat. În sinteză, motivele invocate de recurentă sunt

următoarele:

Decizia atacată conține motive

contradictorii întrucât modificarea temeiului juridic al acțiunii nu a

intervenit în fața instanței de apel ci în fața instanței de fond, prin

precizările din 9 februarie 2004, ca fiind întemeiată pe prevederile art. 21 alin.

(1) din O.G. nr. 25/2002. Solicitarea în privința daunelor interese, care sunt

distincte de penalitățile de întârziere, nu a avut la bază dispozițiile

contractului (art. 5.4) și nici dispozițiile Codului civil (art. 969 și urm.)

ci prevederile O.G. nr. 25/2002 și doar modul de calcul al pretențiilor a fost

cel prevăzut în contract la art. 5.4.

Contractul dintre părți nu era

desființat de drept, ca efect al acționării pactului comisoriu, la momentul

intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv încă de la 4 iunie 2000, așa

cum eronat a reținut instanța. Contractul a fost suspendat în urma demersurilor

pârâtei până la 30 martie 2001 și în perioada suspendării pârâta a achitat în

contul prețului suma de 18.635.950.000 lei, iar A.V.A.S. nu a aplicat pactul

comisoriu din contract pentru că pe rolul instanțelor se afla acțiunea

reconvențională privind obligarea pârâtei la plata prețului contractului, care

a fost soluționată abia la 21 ianuarie 2003 prin decizia nr. 63 a Curții de

Apel București.

Contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni dintre părți a fost în vigoare până la 17 aprilie 2003 și îi sunt

aplicabile prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002. Abia la 17 aprilie 2003 colegiul

de conducere al A.V.A.S. a hotărât rezoluțiunea contractului urmare neachitării

prețului contractual, în conformitate cu pactul comisoriu de gradul IV înscris

în contract la clauza 5.5.

Decizia nr. 63 din 21 ianuarie 2001

a Curții de Apel București nu poate fi invocată pentru desființarea

contractului prin pactul comisoriu din contract, deoarece decizia a fost

pronunțată într-un dosar în care instanța nu a fost investită a se pronunța cu

privire la desființarea (rezoluțiunea) contractului ci cu cererea

reconvențională a A.V.A.S. pentru plata prețului contractului. Facultatea de a

aplica sau nu pactul comisoriu revine A.V.A.S. - ului, care a considerat abia

la 17 aprilie 2003 că se impunea aplicarea acestuia și nu pârâtei, care nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale. De altfel pârâta a efectuat plăți în

contul contractului considerat de ea desființat la data efectuării plăților.

În raport de decizia nr. 63/2003 a

Curții de Apel București nu există autoritate de lucru judecat cu privire la

obligarea pârâtei la plata de daune interese de 50.924.512.973 lei actualizate,

așa cum greșit a reținut instanța de apel, pentru că are un alt obiect,

respectiv plata diferenței de preț.

Chiar dacă s-ar reține că prin

decizia nr. 63/2003 a fost rezoluționat contractul, la data acestei decizii, 21

ianuarie 2003, se aplicau prevederile O.G. nr. 25/2002.

Nici decizia nr. 233 din 27 mai 2004

a Curții de Apel București nu are relevanță în cauză deoarece nu este

irevocabilă, fiind atacată cu recurs, iar obiectul ei constă în obligarea A.V.A.S.

la restituirea sumei de 18.635.950.000 lei achitată de pârâtă.

Primul motiv de recurs, ce poate fi

încadrat la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. (nu și la pct. 7 indicat de

recurentă) este întemeiat, în sensul că instanța de apel a reținut în mod

eronat că reclamanta a modificat în apel temeiul juridic al acțiunii sale, respectiv

deși la fond a precizat că își întemeiază pretențiile pe prevederile

contractuale (art. 5.4) în apel a susținut că temeiul juridic al solicitărilor

sale îl reprezintă dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2000. Ori, încă la

fond, prin cererea sa reconvențională, ulterior precizată, reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la daune interese în temeiul art. 21 din O.G nr. 25/2002.

Chiar dacă acest motiv de recurs este întemeiat, el nu este de natură să

determine admiterea recursului și modificarea deciziei atacate întrucât

instanța de apel nu s-a limitat la acest aspect și nu a respins apelul pentru

acest motiv, sau numai pentru acest motiv, respectiv că, în mod inadmisibil,

reclamanta a modificat în apel cauza juridică a pretențiilor sale. Dimpotrivă,

instanța de apel a analizat în continuare admisibilitatea apelului reclamantei

prin prisma aplicării prevederilor O.G. nr. 25/2002 și a motivat respingerea

apelului, în principal, argumentând neaplicarea în cauză a acestei ordonanțe.

Toate celelalte motive invocate de

reclamantă în recursul său pot fi încadrate la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

și ele vizează, în esență, momentul în care a operat pactul comisoriu de gradul

IV din contractul părților și aplicabilitatea sau neaplicabilitatea

prevederilor O.G. nr. 25/2002 asupra contractului. Examinând recursul prin

prisma acestor motive Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Chiar dacă sunt reale și întemeiate

susținerile reclamantei cu privire la tergiversarea de către pârâtă a plății

prețului convenit prin contract, inclusiv prin cereri repetate de suspendare a

contractului și a încercării de a împiedica rezoluțiunea contractului prin

angajamente de a plăti prețul și chiar prin plata parțială a acestuia și chiar

dacă doctrina s-a pronunțat în sensul că debitorul care nu și-a executat

obligațiile, nu are dreptul de a pretinde rezoluțiunea contractului chiar și în

situația în care a fost invocat un pact comisoriu expres de tipul cel mai

sever, Înalta Curte nu poate face abstracție de împrejurarea că problema

momentului în care pactul comisoriu expres de la art. 5.5 din contractul

părților și-a produs efectele a fost tranșată irevocabil prin alte hotărâri

judecătorești.

Astfel, prin decizia comercială nr. 63

din 21 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, irevocabilă, se reține că

„prin clauza cuprinsă la art. 5.5 părțile au prevăzut un pact comisoriu de

gradul IV, în sensul desființării de drept a contractului, fără nici o somație,

dacă cumpărătorul nu va achita întreaga sumă prevăzută la art. 5.2 până la data

de 4 iunie 2000..” și că „în aceste condiții, neplata prețului de către

recurentă a condus la rezilierea de drept a contractului de vânzare-cumpărare

în virtutea pactului comisoriu stipulat de părți ..”.

Chiar dacă prin această decizie

instanța nu se pronunță asupra rezilierii contractului dintre părți, cum corect

remarcă reclamanta, considerentele instanței, redate mai sus, beneficiază de

autoritatea de lucru judecat pentru că sunt „considerente decisive” și în lipsa

lor nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului prin care s-a respins acțiunea

reclamantei A.V.A.S. pentru obligarea pârâtei la plata diferenței de preț

stabilit prin contract și penalități. Aceasta chiar și în condițiile în care

obiectul litigiului de față nu este identic cu al celui soluționat prin decizia

nr. 63/2003 întrucât fiecare dintre acestea (fie plata prețului și penalități,

fie daune interese compensatorii) își au izvorul, direct sau indirect, în

același contract ale cărui clauze au fost analizate de instanțe care s-au pronunțat

asupra lor neechivoc în considerente.

Dacă recurenta a mai obiectat cu

privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 63/2003,

acest lucru este și mai dificil de făcut cu privire la decizia nr. 4958 din 21

octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca

nefondat recursul A.V.A.S., împotriva deciziei nr. 243/2004 a Curții de Apel

București (recurenta a susținut în motive că această decizie a Curții de Apel

București nu are relevanță în cauză deoarece este irevocabilă).

Această decizie a Înaltei Curți de

Casație și Justiție argumentează amplu operarea pactului comisoriu de gr. IV la

data stipulată de părți, 4 iunie 2000 și reține că prin susținerea A.V.A.S. că

„pactul comisoriu ar fi operat la o altă dată (17 aprilie 2003) și nu la cea

prevăzută în contract, recurenta modifică unilateral o clauză din contract,

fapt nepermis în convențiile comerciale”. Mai mult, tot cu caracter de

„considerente decisive” decizia menționează că „nu sunt îndeplinite cerințele art.

21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 pentru ca recurenta să rețină, cu titlu de

sancțiune pentru rezoluțiunea contractului suma în litigiu”. De această dată

obiectul ambelor litigii, cel prezent și cel soluționat prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție au izvorul direct comun, respectiv prevederile art.

21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002.

Fiind stabilit, cum s-a arătat, cu

caracter irevocabil, prin hotărâri judecătorești, că pactul comisoriu și-a

produs efectele, contractul dintre părți fiind rezolvit de plin drept la 4

iunie 2000, susținerile recurentei cu privire la aplicabilitatea O.G. nr. 25/2002

asupra clauzelor contractuale sunt, în mod evident, nefondate.

Față de cele de mai sus Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul

reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 186 din 4 martie 2005 a

Curții de Apel București, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 7 februarie 2006.