ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 292/2017

HOTĂRÂRE

15.02.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 292/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 292/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 31 mai 2016, A. și alții au solicitat, în contradictoriu cu B. SA, obligarea pârâtei la reîncadrarea locurilor de muncă în care își desfășoară activitatea, ca fiind locuri de muncă încadrate în condiții speciale și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la acordarea acestui beneficiu pentru reclamantul A. de la 1 aprilie 2001 până la 3 iulie 2013.

Prin Sentința nr. 1065 din 22 septembrie 2016, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în favoarea Tribunalului Suceava.

Pornind de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii și art. 208 și 210 din Legea nr. 62/2011 și constatând că reclamantul domiciliază în Suceava, instanța a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Prin Sentința nr. 1581 din 13 decembrie 2016, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui. A constatat conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Tribunalul a reținut că prin art. 269 alin. (3) C. muncii este instituită o excepție de la regula cuprinsă în alin. (2) al aceluiași articol, în situația îndeplinirii condițiilor prevăzute de Codul de procedură civilă referitoare la coparticiparea procesuală, în sensul că poate fi formulată cererea la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Față de dispozițiile art. 59 C. proc. civ., s-a constatat că în cauză toți reclamanții (printre care și A.) au solicitat același lucru, respectiv obligarea pârâtei la reîncadrarea locurilor de muncă în care își desfășoară activitatea ca fiind locuri de muncă încadrate în condiții speciale.

Având în vedere și prevederile art. 116 C. proc. civ. și constatând că reclamantul A. a introdus cererea de chemare în judecată împreună cu alți 10 reclamanți la Tribunalul Vaslui, a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea acestei instanțe.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, în considerarea argumentelor ce succed:

Obiectul dosarului de față are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., A., K. și L. au solicitat, în contradictoriu cu B. SA, obligarea pârâtei la reîncadrarea locurilor de muncă în care își desfășoară activitatea, ca fiind locuri de muncă încadrate în condiții speciale și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la acordarea acestui beneficiu (pentru reclamantul A. de la 1 aprilie 2001 până la 3 iulie 2013).

Se observă că Tribunalul Vaslui a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/89/2016, privind pe reclamanții menționați, formând dosare noi pentru fiecare dintre aceștia.

În Dosarul nr. x/89/2016, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Vaslui a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariatul domiciliat în județul Suceava.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) C. muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Or, în cauză, părțile din dosarul inițial înregistrat pe rolul Tribunalului Vaslui, sub nr. x/89/2016, se află în situația de coparticipare procesuală, astfel cum este reglementată prin art. 59 C. proc. civ., care stipulează în sensul că mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În speță, acțiunea introductivă de instanță are ca obiect obligarea pârâtei la reîncadrarea locurilor de muncă, în care reclamanții și-au desfășurat activitatea, în condiții speciale. Astfel, drepturile și obligațiile salariaților, reclamanți în dosarul inițial înregistrat pe rolul Tribunalului Vaslui, se întemeiază pe o cauză comună ce derivă din calitatea de angajați ai pârâtei și din faptul că, în opinia lor, nu au fost angajați în locuri de muncă încadrate în condiții speciale.

Este adevărat că fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, dar solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator să reîncadreze locurile de muncă la care reclamanții și-au desfășurat activitatea, în locuri de muncă cu condiții speciale, sens în care între cererile lor, care urmează același regim juridic și probator, există o strânsă legătură de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. muncii.

Cum reclamanții au înțeles să învestească cu soluționarea pretențiilor lor Tribunalul Vaslui, în cauză devin incidente, alături de dispozițiile art. 269 alin. (3) C. muncii, cele ale art. 116 C. proc. civ., care statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Chiar dacă pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, o astfel de împrejurare nu face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii nu împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. muncii.

În consecință, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) C. muncii, Tribunalul Vaslui, competent să judece cauza pentru reclamanții din Dosarul nr. x/89/2016 care au domiciliul în județul Vaslui, este competent să judece și cererea de chemare în judecată a reclamantului A. din Dosarul disjuns nr. x/89/2016, chiar dacă are domiciliul pe raza teritorială a județului Suceava, operând prorogarea legală de competență.

Pentru toate aceste motive, va fi determinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.