ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1712/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 29 aprilie

1996 reclamantul B.N., prin mandatar B.Ș, a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român pentru a fi obligat să-i plătească despăgubiri civile în sumă de

75 milioane lei în echivalentul cotei de ½ din o moară și un ferăstrău

pe care le-a preluat fără titlu în anul 1962.

Judecătoria Rădăuți a pronunțat

sentința civilă nr. 2963 din 27 iunie 1996, prin care a respins acțiunea cu

motivarea că statul pârât nu are calitate procesuală pasivă, sentința fiind

păstrată, ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamant, prin decizia

nr. 925 din 22 mai 1997 pronunțată de Tribunalul Suceava.

Curtea de Apel Suceava, secția

civilă, a pronunțat decizia nr. 1112 din 9 decembrie 1997, prin care a admis

recursul declarat de reclamant, a casat hotărârile de mai sus și a trimis cauza

spre rejudecare la Judecătoria Rădăuți, stabilind că Statul Român are calitate

procesuală pasivă.

Rejudecând cauza, Judecătoria

Rădăuți a luat act în ședința publică de la 12 martie 1996 că mandatarul B.Ș a

declarat că majorează cuantumul despăgubirilor la suma de 283 milioane lei, și

prin încheierea de la aceeași dată, a dispus introducerea în cauză în calitate

de pârâtă a comunei Arbore.

La 7 decembrie 1998 reclamantul B.N.

a decedat, procesul fiind continuat de fostul său mandatar B.Ș, care a afirmat

că este unicul moștenitor.

În raport cu valoarea majorată a

obiectului pricinii, Judecătoria Rădăuți și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Suceava, sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 381 din 29

ianuarie 1999.

Prin încheierea din 9 noiembrie

1999, Tribunalul Suceava a introdus în cauză și pe B.E, B.N., B.V., B.A., B.I.

și B.M., moștenitori alături de B.Ș ai defunctului reclamant B.N., iar

concomitent a pus în vedere reclamantului B.Ș să timbreze acțiunea la valoarea

pretențiilor, după ce acesta a declarat că refuză să timbreze pe motiv că

acțiunea este scutită de timbru potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Același tribunal a pronunțat

sentința nr. 165 din 16 mai 2000, prin care a anulat ca netimbrată acțiunea

civilă introdusă de B.N. și continuată de moștenitorii mai sus arătați.

Apelul declarat de reclamanți a fost

admis prin decizia nr. 20 din 22 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel Suceava,

secția civilă, sentința de mai sus fiind desființată, iar cauza a fost trimisă

la Tribunalul Suceava pentru rejudecare cu îndrumarea ca Statul Român să fie

citat prin reprezentantul legal Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu

care se va pune în discuție excepția netimbrării acțiunii.

Tribunalul Suceava, secția civilă, a

pronunțat sentința nr.39 din 31 ianuarie 2002, prin care a anulat acțiunea ca

netimbrată.

Reclamanții au declarat apel, iar

Curtea de Apel Suceava, secția civilă, constatând că acțiunea este scutită de

taxe judiciare potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, a admis apelul

și, în raport cu dispozițiile art. 297 C. proc. civ. în vigoare la acea dată, a

desființat hotărârea atacată și a fixat termen pentru evocarea fondului, sens în

care a pronunțat decizia nr. 44 din 27 septembrie 2002.

Recursul declarat împotriva deciziei

de mai sus de către Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca inadmisibil

prin decizia nr. 2825 din 27 iunie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă.

Procedând la judecarea cauzei Curtea

de Apel Suceava Secția civilă a constatat nefondată excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de Ministrul Finanțelor Publice, a luat act că

reclamanții au majorat câtimea obiectului pricinii la suma de 5.460.225.500

lei, a statuat că acțiunea este inadmisibilă, astfel că, prin decizia nr. 2140

din 5 iulie 2004, a respins excepția privind prescripția, a respins apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 39 din 31 ianuarie 2002 a

Tribunalului Suceava și în consecință a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a constatat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanții au

optat pentru aplicarea acestei legi, întrucât prin notificare formulată în

temeiul acesteia au solicitat măsuri reparatorii specifice legii speciale

pentru aceleași imobile, fără însă a renunța la judecarea acțiunii civile de

drept comun, ori a cere suspendarea judecății.

În raport cu atare constatare,

curtea de apel a statuat că acțiunea civilă de drept comun este inadmisibilă,

chiar dacă a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

întrucât legea nouă este de imediată aplicabilitate și trebuie a-i fi

respectată suveranitatea.

Reclamanții au declarat recurs

solicitând casarea deciziei de mai sus, scop în care au susținut

admisibilitatea acțiunii pe care au utilizat-o pe calea dreptului comun,

arătând că a fost suspendată procedura declanșată potrivit Legii nr. 10/2001.

Recursul este întemeiat.

Hotărârea atacată este dată cu

încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ. potrivit cărora

legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001

reprezintă legea–cadru în materia imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 și că legiuitorul a urmărit să asigure noii legi

o aplicabilitate cât mai întinsă, motiv pentru care a prevăzut că, în

principiu, noua lege este de imediată aplicare, chiar și în cazul acțiunilor în

curs de judecată având ca obiect pretenții care fac parte din domeniul său de

activitate, ipoteză în care persoana îndreptățită are drept de a alege calea

legii speciale, renunțând la judecarea cauzei introdusă pe calea dreptului

comun sau solicitând suspendarea acesteia [art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001].

Sensul clar și evident al noii legi

nu este însă acela de a paraliza acțiunile în justiție pornite potrivit

legislației anterioare, ci doar de a permite persoanei îndreptățite să decidă,

în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, fie să continue judecata, fie

să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că

acțiunile în curs de judecată nu pot fi respinse ca inadmisibile, fiind

posibilă doar închiderea dosarului dacă persoana îndreptățită a renunțat la

judecată.

Așadar, în asemenea situații nu

operează nici suspendarea judecății (de drept, din oficiu sau la cererea altor

părți decât persoana îndreptățită) și nici închiderea dosarului decât la

cererea expresă și neechivocă a persoanei îndreptățite, neconstituind temei

pentru una din măsurile de mai sus faptul că persoana îndreptățită a declanșat,

între timp, procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001.

Statuând contrariul, instanța de

apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la neretroactivitatea legii

civile și a aplicat greșit prevederile legii noi, ceea ce constituie motiv de

recurs potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste temeiuri, potrivit

art. 312 alin. (1), (2), și (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea

atacată va fi casată, iar cauza, greșit soluționată pe cale de excepție, va fi

trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții B.Ș, B.E, B.N., B.I., B.V., B.A. și B.M., împotriva deciziei nr. 2140

din 5 iulie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 16 februarie 2006.