ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3447/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3447/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Suceava sub nr. 8463 din 10 decembrie 2005, B.Ș. și Z.N.H. au

acționat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria

Municipiului Suceava și RA U.C.L. Suceava, solicitând retrocedarea imobilului

înscris în C.F. Suceava, expropriat prin Decretul 531 din 14 iulie 1964 al

fostului Consiliu de stat, reîntabularea dreptului de proprietate în favoarea

reclamanților și radierea dreptului de proprietate al Statului Român.

Se precizează în cuprinsul acțiunii

că imobilul proprietatea autorului B.O. propus pentru expropriere și demolare,

sub pretextul sistematizării zonei, nu a primit destinația preconizată, el

existând și în prezent fiind închiriat și că statul nu a acordat cuvenitele

despăgubiri.

Sentința civilă 4867/1996 a

Judecătoriei Suceava prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă, a fost

desființată în apel, prin decizia 1740 din 18 noiembrie 1997 a Tribunalului

Suceava, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Urmare admiterii cererii de

strămutare de Curtea Supremă de Justiție, cauza a fost trimisă Judecătoriei

Urziceni, formând obiectul dosarului 1970 din 22 iulie 1998.

La data de 17 august 1998, reclamanții

și-au precizat și și-au completat acțiunea, solicitând retrocedarea în natură a

casei și a suprafeței de 290 mp, plus 323 teren, iar pârâții să fie obligați să

le plătească despăgubiri pentru suprafața de 1757 mp teren a cărei restituire

în natură nu mai este posibilă.

Ulterior, reclamanții au acționat în

judecată pe P.V. și P.E., solicitând obligarea acestora la demolarea

construcției parter și etaj, edificată pe terenul din str. Ș. C.F. nr. top

191/1.

Judecătoria Urziceni, prin sentința

civilă nr. 1112 din 24 aprilie 1999 a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să le

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 221

mp top 172/3 și casa nr.1442 top 172/3 și 69 mp teren top 191/4 înscrise în C.F.

Suceava str. Ș.

Pârâții P.V. și P.E. au fost

obligați să demoleze pe cheltuiala lor construcția parter și etaj edificată în

continuarea casei nr. 1492.

Urmare celor arătate, instanța a dispus

radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului Român în C.F.

top 172/3, 191/5 și înscrierea proprietății reclamanților, succesorii lui B.O.,

obligarea Municipiului Suceava precum și a Ministerului Finanțelor la plata

despăgubirilor în sumă de 3.210.480.000 lei și retrocedarea construcției

nedemolate cu terenul aferent.

Tribunalul Ialomița, prin decizia civilă

719 din 16 noiembrie 1999 a admis apelurile declarate de Ministerul Finanțelor,

D.G.F.P. C.F.S Ialomița, municipiul Suceava, P.V., P.E., B.Ș. și Z.N.H.

împotriva sentinței civile 1112 din 24 aprilie 1999 a Judecătoriei Urziceni, pe

care a desființat-o, reținând cauza spre rejudecare.

După reînregistrarea cauzei la

Tribunalul Ialomița ca instanța de fond, municipiul Suceava prin Primar, a

formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata

contravalorii lucrărilor de refacere a construcției în sumă de 162.493.500 lei.

Aceeași instanță, prin sentința

civilă 571 din 10 octombrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase

reclamanților deplina proprietate și posesie a casei nr. 1492, a terenului de

221 mp nr. top 172/3 plus 69 mp nr. top 191/4 plus 323 mp nr.top 191/5 C.F.,

2244 Suceava.

Pârâții P.V. și P.E. au fost

obligați să demoleze construcția P+1 edificată în continuarea casei 1492 iar

Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților despăgubiri în sumă de

210.840 dolari SUA la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plății. Cererea

reconvențională a Municipiului Suceava a fost respinsă.

Prin decizia civilă 382 din 27 iunie

2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile

declarate de pârâții P.V. și P.E., Municipiul Suceava prin Primar și Ministerul

Finanțelor, D.G.F.P. C.F.S Ialomița împotriva sentinței 571/2000 a Tribunalului

Ialomița.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia 1642 din 23 aprilie 2002 a admis recursurile declarate de pârâți P.V.

și E., Ministerul Finanțelor și Municipiul Suceava prin Primar și a casat

decizia 382/2001 a Curții de Apel București precum și sentința civilă 571/F din

10 octombrie 2000 a Tribunalului Ialomița, cu trimitere spre rejudecare

aceluiași tribunal.

S-a reținut necesitatea

suplimentării probatoriilor pentru stabilirea calității procesuale active a

reclamanților, ca succesori ai lui O.B., precum și că I.O.B. este una și

aceeași persoană cu B.O.I.

S-a considerat că în mod nelegal

reclamanții au fost scutiți de plata taxei judiciare de timbru, calificându-se

ca accesorii capetele de cerere privind plata despăgubirilor și obligarea pârâților

P.V. și E. la demolarea construcției.

De asemenea, Curtea Supremă de

Justiție a reținut că cererea având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor

la plata despăgubirilor, reprezintă o acțiune personală, supusă termenului

general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958,

această excepția urmând a fi pusă în discuția părților.

După reînregistrarea cererii sub nr.

634 din 16 aprilie 2003 la Tribunalul Ialomița, prin încheierea de ședință din

11 iulie 2003 instanță a dispus achitarea taxei de timbru în sumă de 68.000 lei

pentru capătul de acțiune privind demolarea construcției edificată de P.V. și E.

și 97.172.422 lei, taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere

privind obligarea Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor.

Prin încheierea pronunțată în camera

de consiliu la data de 26 octombrie 2003, instanța a respins contestația

reclamanților împotriva dispoziției tribunalului de achitare a taxei de timbru

în sumă de 97.172.422 lei, iar prin încheierea pronunțată în camera de consiliu

la 3 octombrie 2003, a respins cererea reclamanților de scutire, reducere sau

eșalonarea aceleiași taxe de timbru.

Față de excepția de

neconstituționalitate a dispozițiunilor art. 78 C. proc. civ. în raport de

prevederile art. 16 și art. 128 din Constituție, ridicată de reclamanți,

tribunalul în temeiul art. 23 alin. (5) din Legea 47/1992 prin încheierea din

28 noiembrie 2003 a suspendat cauza și a trimis dosarul Curții Constituționale

pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia 105 din 9 martie 2004,

Curtea Constituțională a respins excepția ridicată de reclamanți, astfel că aceștia,

după repunerea cauzei pe rol s-au conformat dispozițiunilor instanței și au

achitat taxa de timbru în valoare de 97.173.000 lei.

După punerea în discuția părților a

aspectelor menționate în considerentele deciziei 1642/2002 a Curții Supreme de

Justiție și completarea probatoriilor, Tribunalul Ialomița prin sentința 168 F

din 11 iunie 2004 a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamanților și prescripției dreptului la acțiune, ridicate de pârâții P.V. și

E., privind obligarea acestora la demolarea imobilului edificat și a admis

excepția prescripției cererii reclamanților de obligare a Ministerului

Finanțelor Publice la despăgubiri, constând în echivalentul în lei a sumei de

210.840 dolari SUA.

Prin aceeași sentință tribunalul a admis

în parte cererea reclamanților și a respins cererea reconvențională formulată

de Municipiul Suceava, privind obligarea reclamanților la despăgubiri.

Omologând raportul de expertiză

tehnică M.I., pârâții Ministerul Finanțelor, D.G.F.P. Ialomița, Municipiul

Suceava prin primar, Consiliul Local Suceava, P.V. și P.E. au fost obligați să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie parcelele neproductive cu

casa 1492 și teren-curte, clădiri în suprafață de 221 mp nr. top 172/3, parcela

neproductivă în suprafață de 63 mp nr. top 191/4 și parcela neproductivă în

suprafață de 323 cu nr. top 191/5 din C.F. 4 a Comisiei Cadastrale Suceava în

care s-a înscris evidențierea parcelelor nr.172/2 și nr. top 191/1 situate în

Suceava .

Pârâții P.V. și E. au fost obligați

să demoleze pe cheltuiala lor imobilul P+1 cu o suprafață de 33,84 edificat în

continuarea casei 1992 și să repare vechea cădire ca urmare a construirii și

apoi a demolării imobilului P+1.

Prin sentință, instanța a dispus

efectuarea modificărilor în registrele funciare ale Comunei Cadastrale Suceava

și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată în sumă de 8593000.

S-a reținut în considerentele

sentinței că reclamanții au probat cu înscrisurile depuse că sunt succesorii

lui O.B., care este una și aceeași persoană cu B.O.I., respectiv I.O.B. și că

pârâții P.V. și E. au edificat construcția P+1 fără autorizație și fără acordul

statului, ca titular al dreptului de proprietate, fiind deci constructori de

rea credință.

Capătul de cerere privind obligarea

Ministerului Finanțelor la despăgubiri având caracterul unei acțiuni personale,

este prescriptibil, termenul prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958 operând

începând cu data procesului-verbal de evaluare a imobilului, 25 octombrie 1962.

Instanța a concluzionat de asemeni că

autorul reclamanților deținea la data exproprierii trei parcele de teren

alăturate în suprafață de 2370 mp și casa 1492 amplasată pe acest teren. Din

întreaga suprafață de 2370 mp a rămas liberă suprafața de 613 mp pe care se

află construcția 1492, iar pe restul terenului 1797 mp s-au construit blocuri

de locuințe. Deși expropriat, imobilul nu a fost demolat ci închiriat, iar

proprietarul O.B. nu a fost despăgubit.

Cât privește cererea reconvențională

formulată de Municipiul Suceava, aceasta nefiind dovedită, a fost respinsă ca

nefondată.

Prin decizia 1583/A din 29 noiembrie

2004 Curtea de Apel București, secția a VII-a, a respins ca nefondate apelurile

formulate de reclamanții B.Ș., Z.N.H., P.V., P.E. și Municipiul Suceava prin

primar, împotriva sentinței 168 F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomița.

Admițând apelul declarat de D.G.F.P.

Ialomița și Ministerul Finanțelor, instanța de apel a schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea acestor

apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a concluzionat că reclamanții și-au probat legitimarea activă

în sensul că sunt succesorii lui B.O.I., una și aceeași persoană cu B.O., proprietarul

imobilului preluat de stat fără titlu și a stabilit cu valoare de adevăr prin

Decizia 194/2001 a Tribunalului Bacău, definitivă și irevocabilă, că în mod

just, în temeiul art.480-481 acțiunea în revendicare a fost admisă.

Instanța de apel făcând în cauză

aplicarea art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia problemele de drept dezlegate

de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecători fondului, a reținut caracterul

personal al capătului de acțiune în despăgubiri și a făcut aplicarea art. 3 din

D 167/1958, concluzionând ca raportat la data nașterii dreptului material la

acțiune, 1962, acest drept este prescris.

În privința pârâților P.V. și E.,

instanța de apel a îmbrățișat concluziile instanței de fond privitoare la

obligarea acestora de a-și ridica construcțiile edificate pe terenul în

litigiu, deoarece sunt constructori de rea credință, iar în privința cererii

reconvenționale a Municipiului Suceava a concluzionat că acesta nu și-a probat

pretențiunile, conform art. 1169 C. civ.

Apelul Ministerul Finanțelor Publice

și D.G.F.P. Ialomița a fost admis numai sub aspectul cheltuielilor de judecată,

care nu se justifică în raport de dispozițiunile art. 274 C. proc. civ., de

vreme ce acțiunea reclamanților de obligare la plata despăgubirilor în sumă de

240.000 dolari SUA a fost respinsă.

Împotriva deciziei 1583/A/2004 a

Curții de Apel București, secția a VII, au declarat recurs Municipiul Suceava

prin primar, P.V. și E., B.Ș. și Z.N.H.

În ceea ce privește recursul

declarat de Municipiul Suceava, acesta este nefondat.

În motivarea recursului se susține

că acțiunea este inadmisibilă deoarece aceasta având un caracter de constatare (a

caracterului abuziv al exproprierii) în cadrul ei nu se poate compara o

situație de fapt cu una de drept, atâta timp cât reclamanții nu sunt proprietari

neposesori și prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate.

O atare critică este greșită și în

totală contradicție cu probele dosarului.

Este adevărat că imobilul a fost

expropriat prin Decretul 531/1962, însă prin Decizia 194/2001 a Tribunalului

București rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul a fost

preluat abuziv, în viziunea art. 6 din Legea 213/1998, deoarece autorul

reclamanților nu a primit despăgubiri pentru casă și teren. În această

situație, actul de preluare fiind nul absolut, la stat trecând numai

detențiunea precară a imobilului, B.O.I. nu a pierdut niciodată calitatea de

proprietar, iar reclamanții în calitate de succesori proprietari, își justifică

legitimarea în prezenta cauză, fondată în drept pe dispozițiunile art. 480-481 C.

civ. de a solicita posesiunea imobilului de la statul neproprietar.

Nefondată este și critica

referitoare la respingerea cererii reconvenționale, deoarece probatoriile

administrate nu se referă la investițiile făcute imobilului în litigiu, iar

expertiza efectuată nu evidențiază sporirea valorii acestuia, pentru a se

justifica eventual acordarea despăgubirilor solicitate.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanții B.Ș. și Z.N.H. acesta este întemeiat în parte.

În cadrul unei ample motivări,

reclamanții critică soluția referitoare la calificarea caracterului personal și

nu real al acțiunii în despăgubiri, la raportarea nașterii dreptului material

la acțiune față de data de 25 octombrie 1962 și nu la data apariției H.G. 11/1997

referitoare la normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și la obligarea

lor la plata taxei de timbru.

Aceste critici sunt parțial

întemeiate.

Soluția pronunțată la fond și apel

este în deplin acord cu Decizia 1642/2001 a Curții Supreme de Justiție,

deoarece prin hotărârea instanței supreme se menționează că cererea având ca

obiect obligarea Ministerului Finanțelor la plata despăgubirilor reprezintă o

acțiune personală prescriptibilă în termenul general al prescripției prevăzut

de art. 3 din D 167/1958, excepție ce urmează a fi pusă în discuția părților.

Față de o atare calificare a

acțiunii în despăgubire, făcută de instanța de recurs și în temeiul art. 315 C.

proc. civ. potrivit căruia problemele de drept dezlegate de aceasta sunt obligatorii,

instanței de trimitere, examinarea caracterului real al acțiunii în despăgubire

apare ca fiind de prisos.

Ca urmare, acțiunea în despăgubire, prin

natura ei este prescriptibilă.

Odată cu apariția Legii 112/1995, a

normelor de aplicare a acesteia și a depunerii situației juridice a imobilului,

inclusiv a expertizei topo, s-a constatat că din întreaga suprafață de teren

proprietatea antecesorului B.O. aceea de 2370 mp suprafața de 1757 mp nu poate

fi restituită, fiind ocupată de blocuri. Ca urmare, la data de 20 august 1998

reclamanții și-au completat și și-au precizat acțiunea, solicitând obligarea Primăriei

Municipiului Suceava și a RA U.C.L. la restituirea în natură a casei nr. 1492,

a suprafețelor de teren ocupate de construcții precum și la plata despăgubirilor

pentru suprafața de 1757 mp, care nu poate restituită, fiind ocupată de blocuri

de locuit. Reclamanții și-au fondat acțiunea completatoare pe dispozițiunile

art. 481 C. civ. și art. 2, art. 4, art. 5 din H.G. 11/1997 precum și pe Legea

112/1995.

Prin H.G. 11/1997 se precizează că

imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu

există titlu valabil constituit în favoarea statului, așa cum este cazul în

speță, ele pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor

formulate de persoanele îndreptățite, pe cale judecătorească, potrivit

dreptului comun.

Reclamanții, formulând acțiunea în

despăgubiri în temeiul H.G. 11/1997 coroborat cu Legea 112/1995, la 20 august

1998, pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenului de 1757 mp care

nu a putut fi restituit în natură, s-a aflat înlăuntrul termenului de

prescripție de 3 ani.

Greșit instanța de fond și apoi

aceea de apel au raportat dată nașterii dreptului material la acțiunea în

despăgubire – la data de 25 octombrie 1962 (data întocmirii procesului verbal

de evaluare a imobilului a cărei expropriere se dispunea) deoarece prin

acțiunea din 20 august 1998, reclamanții nu solicitau restituirea sumelor

neachitate de stat la expropriere, ci valoarea de înlocuire a terenului care nu

putea fi retrocedat în natură, în temeiul Legii 112/1995 și a H.G. 11/1997.

Așa fiind și întrucât sub acest

aspect cauza a fost soluționată pe excepția prescripției, fără a se intra în

fondul pricinii, în temeiul art. 313 C. proc. civ. recursul va fi admis

casându-se decizia și sentința cu trimitere la instanța de fond.

Față de statuările deciziei

1642/2002 a Curții Supreme de Justiție obligatorii instanței de trimitere,

potrivit cărora reclamanții nu sunt scutiți de plata taxei de timbru pentru

soluționarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor, și

ținând seama că aceeași rațiune a fundamentat decizia tribunalului de

respingere a contestației reclamanților împotriva obligației la achitarea taxei

de 97.000.000 lei, criticile formulate de aceștia în motivarea recursului lor

sub acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul

pârâților P. acesta este nefondat.

Criticile potrivit cărora instanțele

au reținut greșit existența dreptului de proprietate exclusiv al autorului

reclamanților și că B.O.I., B.O.I.H. și B.O. ar fi una și aceeași persoană, vor

fi respinse.

Aceste aspecte au fost examinate și

soluționate în temeiul unui bogat și revelator probatoriu de ambele instanțe,

după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin decizia 1462 din 23

aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în apelul declarat de P.V. și E.

împotriva sentinței 168 F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomița și nu pot

fi invocate în recurs pentru prima oară.

În cel de-al treilea motiv de

recurs, pârâții susțin că instanțele, dispunând ridicarea construcției P+1 au

făcut o greșită aplicare a legii.

Așa cum s-a reținut, pârâții P.V. și

E. sunt constructori de rea credință și în temeiul art. 494 C. civ., nu au fost

autorizați la ridicarea construcției P+1 edificată pe terenul reclamanților.

Prin autorizația 57/1990 emisă de

Consiliul Local Suceava, pârâții au fost autorizați să realizeze executarea

lucrărilor de racordare a locuinței la rețeaua de termoficare, construcția unei

anexe și reconstrucția unei magazii. Ignorând autorizația și fără a avea titlu

de proprietate asupra terenului sau acordul proprietarului aparent, care era

statul, sau adevăraților proprietari, reclamanții-pârâți au edificat

construcția P+1 cu destinația de magazin la parter și locuință la etaj.

Este adevărat că depășirea limitelor

autorizației sau inexistența acesteia, vizează raporturile constructorilor cu

autoritatea administrativă locală, în legătură cu implementarea planului de

urbanism, dar în același timp, în speță ea semnifică și reaua credință a

pârâților Popovici care nu au obținut acordul proprietarului terenului de a

edifica construcția, știut fiind că eliberarea autorizației de construcție este

condiționată de existența titlului de proprietate asupra terenului sau acordul

proprietarului.

Motivarea pârâților P. cum că statul

era proprietarul terenului la data edificării construcției și că deci buna sau

reaua credință trebuie raportată la acest moment și în relație cu titularul

proprietății, este nefondată, deoarece nici pe terenul statului nu se poate

ridica o construcție fără acordul acestuia și fără autorizație.

Reprezentarea pe care pârâții P.

pretind că au avut-o la momentul edificării construcției asupra existenței și valabilității

titlului statului nu este revelatoare în calificarea bunei sau relei credințe a

acestora, deoarece în temeiul art. 494 C. civ. proprietarul terenului

indiferent cine ar fi el, are dreptul de a opta între a păstra construcția sau

de a cere ridicarea ei, cu plata despăgubirilor aferente, potrivit distincției

pe care textul o face.

Reaua credință a pârâților decurge

nu numai din calitatea lor de detentori precari (chiriași) la momentul

edificării construcției dar și din activitatea dolosivă de care au uzat în

obținerea unei autorizații de la organele competente, pentru alte scopuri decât

acelea exprimate și care au fost avute în vedere la eliberarea autorizației.

Așadar, corect instanțele au obligat

pe pârâții P. la ridicarea construcției pe cheltuiala acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de Municipiul Suceava, prin primar, P.V. și P.E. împotriva deciziei

civile nr. 1583/A din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a

VII-a civilă.

Admite recursul declarat de B.Ș. și Z.N.H.

împotriva aceleiași decizii, pe care o casează în parte. Admite în parte apelul

reclamanților, desființează în parte sentința civilă nr. 168/F din 11 iunie

2004 a Tribunalului Ialomița și trimite cauza la Tribunalul Ialomița pentru

soluționarea pe fond a capătului de acțiune prin care reclamanții au solicitat

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1757 mp din Suceava, în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Ialomița, Municipiul Suceava prin primar și Consiliul local Suceava.

Menține restul dispozițiunilor

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 31 martie 2006.