ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3447/2006

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. 8463 din 10 decembrie 2005, B.Ș. și Z.N.H. au acționat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului Suceava și RA U.C.L. Suceava, solicitând retrocedarea imobilului înscris în C.F. Suceava, expropriat prin Decretul 531 din 14 iulie 1964 al fostului Consiliu de stat, reîntabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților și radierea dreptului de proprietate al Statului Român. Se precizează în cuprinsul acțiunii că imobilul proprietatea autorului B.O. propus pentru expropriere și demolare, sub pretextul sistematizării zonei, nu a primit destinația preconizată, el existând și în prezent fiind închiriat și că statul nu a acordat cuvenitele despăgubiri.

Sentința civilă 4867/1996 a Judecătoriei Suceava prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă, a fost desființată în apel, prin decizia 1740 din 18 noiembrie 1997 a Tribunalului Suceava, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecare. Urmare admiterii cererii de strămutare de Curtea Supremă de Justiție, cauza a fost trimisă Judecătoriei Urziceni, formând obiectul dosarului 1970 din 22 iulie 1998. La data de 17 august 1998, reclamanții și-au precizat și și-au completat acțiunea, solicitând retrocedarea în natură a casei și a suprafeței de 290 mp, plus 323 teren, iar pârâții să fie obligați să le plătească despăgubiri pentru suprafața de 1757 mp teren a cărei restituire în natură nu mai este posibilă.

Ulterior, reclamanții au acționat în judecată pe P.V. și P.E., solicitând obligarea acestora la demolarea construcției parter și etaj, edificată pe terenul din str. Ș. C.F. nr. top 191/1. Judecătoria Urziceni, prin sentința civilă nr. 1112 din 24 aprilie 1999 a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 221 mp top 172/3 și casa nr.1442 top 172/3 și 69 mp teren top 191/4 înscrise în C.F. Suceava str. Ș. Pârâții P.V. și P.E. au fost obligați să demoleze pe cheltuiala lor construcția parter și etaj edificată în continuarea casei nr. 1492. Urmare celor arătate, instanța a dispus radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului Român în C.F.

top 172/3, 191/5 și înscrierea proprietății reclamanților, succesorii lui B.O., obligarea Municipiului Suceava precum și a Ministerului Finanțelor la plata despăgubirilor în sumă de 3.210.480.000 lei și retrocedarea construcției nedemolate cu terenul aferent. Tribunalul Ialomița, prin decizia civilă 719 din 16 noiembrie 1999 a admis apelurile declarate de Ministerul Finanțelor, D.G.F.P. C.F.S Ialomița, municipiul Suceava, P.V., P.E., B.Ș. și Z.N.H. împotriva sentinței civile 1112 din 24 aprilie 1999 a Judecătoriei Urziceni, pe care a desființat-o, reținând cauza spre rejudecare. După reînregistrarea cauzei la Tribunalul Ialomița ca instanța de fond, municipiul Suceava prin Primar, a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata contravalorii lucrărilor de refacere a construcției în sumă de 162.493.500 lei.

Aceeași instanță, prin sentința civilă 571 din 10 octombrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților deplina proprietate și posesie a casei nr. 1492, a terenului de 221 mp nr. top 172/3 plus 69 mp nr. top 191/4 plus 323 mp nr.top 191/5 C.F., 2244 Suceava. Pârâții P.V. și P.E. au fost obligați să demoleze construcția P+1 edificată în continuarea casei 1492 iar Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților despăgubiri în sumă de 210.840 dolari SUA la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plății. Cererea reconvențională a Municipiului Suceava a fost respinsă. Prin decizia civilă 382 din 27 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de pârâții P.V.

și P.E., Municipiul Suceava prin Primar și Ministerul Finanțelor, D.G.F.P. C.F.S Ialomița împotriva sentinței 571/2000 a Tribunalului Ialomița. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia 1642 din 23 aprilie 2002 a admis recursurile declarate de pârâți P.V. și E., Ministerul Finanțelor și Municipiul Suceava prin Primar și a casat decizia 382/2001 a Curții de Apel București precum și sentința civilă 571/F din 10 octombrie 2000 a Tribunalului Ialomița, cu trimitere spre rejudecare aceluiași tribunal. S-a reținut necesitatea suplimentării probatoriilor pentru stabilirea calității procesuale active a reclamanților, ca succesori ai lui O.B., precum și că I.O.B. este una și aceeași persoană cu B.O.I.

S-a considerat că în mod nelegal reclamanții au fost scutiți de plata taxei judiciare de timbru, calificându-se ca accesorii capetele de cerere privind plata despăgubirilor și obligarea pârâților P.V. și E. la demolarea construcției. De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a reținut că cererea având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor la plata despăgubirilor, reprezintă o acțiune personală, supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, această excepția urmând a fi pusă în discuția părților. După reînregistrarea cererii sub nr. 634 din 16 aprilie 2003 la Tribunalul Ialomița, prin încheierea de ședință din 11 iulie 2003 instanță a dispus achitarea taxei de timbru în sumă de 68.000 lei pentru capătul de acțiune privind demolarea construcției edificată de P.V.

și E. și 97.172.422 lei, taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind obligarea Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 26 octombrie 2003, instanța a respins contestația reclamanților împotriva dispoziției tribunalului de achitare a taxei de timbru în sumă de 97.172.422 lei, iar prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 3 octombrie 2003, a respins cererea reclamanților de scutire, reducere sau eșalonarea aceleiași taxe de timbru. Față de excepția de neconstituționalitate a dispozițiunilor art. 78 C. proc. civ. în raport de prevederile art. 16 și art. 128 din Constituție, ridicată de reclamanți, tribunalul în temeiul art. 23 alin. (5) din Legea 47/1992 prin încheierea din 28 noiembrie 2003 a suspendat cauza și a trimis dosarul Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia 105 din 9 martie 2004, Curtea Constituțională a respins excepția ridicată de reclamanți, astfel că aceștia, după repunerea cauzei pe rol s-au conformat dispozițiunilor instanței și au achitat taxa de timbru în valoare de 97.173.000 lei. După punerea în discuția părților a aspectelor menționate în considerentele deciziei 1642/2002 a Curții Supreme de Justiție și completarea probatoriilor, Tribunalul Ialomița prin sentința 168 F din 11 iunie 2004 a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și prescripției dreptului la acțiune, ridicate de pârâții P.V. și E., privind obligarea acestora la demolarea imobilului edificat și a admis excepția prescripției cererii reclamanților de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la despăgubiri, constând în echivalentul în lei a sumei de 210.840 dolari SUA.

Prin aceeași sentință tribunalul a admis în parte cererea reclamanților și a respins cererea reconvențională formulată de Municipiul Suceava, privind obligarea reclamanților la despăgubiri. Omologând raportul de expertiză tehnică M.I., pârâții Ministerul Finanțelor, D.G.F.P. Ialomița, Municipiul Suceava prin primar, Consiliul Local Suceava, P.V. și P.E. au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie parcelele neproductive cu casa 1492 și teren-curte, clădiri în suprafață de 221 mp nr. top 172/3, parcela neproductivă în suprafață de 63 mp nr. top 191/4 și parcela neproductivă în suprafață de 323 cu nr. top 191/5 din C.F. 4 a Comisiei Cadastrale Suceava în care s-a înscris evidențierea parcelelor nr.172/2 și nr. top 191/1 situate în Suceava . Pârâții P.V.

și E. au fost obligați să demoleze pe cheltuiala lor imobilul P+1 cu o suprafață de 33,84 edificat în continuarea casei 1992 și să repare vechea cădire ca urmare a construirii și apoi a demolării imobilului P+1. Prin sentință, instanța a dispus efectuarea modificărilor în registrele funciare ale Comunei Cadastrale Suceava și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată în sumă de 8593000. S-a reținut în considerentele sentinței că reclamanții au probat cu înscrisurile depuse că sunt succesorii lui O.B., care este una și aceeași persoană cu B.O.I., respectiv I.O.B. și că pârâții P.V. și E. au edificat construcția P+1 fără autorizație și fără acordul statului, ca titular al dreptului de proprietate, fiind deci constructori de rea credință.

Capătul de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor la despăgubiri având caracterul unei acțiuni personale, este prescriptibil, termenul prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958 operând începând cu data procesului-verbal de evaluare a imobilului, 25 octombrie 1962. Instanța a concluzionat de asemeni că autorul reclamanților deținea la data exproprierii trei parcele de teren alăturate în suprafață de 2370 mp și casa 1492 amplasată pe acest teren. Din întreaga suprafață de 2370 mp a rămas liberă suprafața de 613 mp pe care se află construcția 1492, iar pe restul terenului 1797 mp s-au construit blocuri de locuințe. Deși expropriat, imobilul nu a fost demolat ci închiriat, iar proprietarul O.B.

nu a fost despăgubit. Cât privește cererea reconvențională formulată de Municipiul Suceava, aceasta nefiind dovedită, a fost respinsă ca nefondată. Prin decizia 1583/A din 29 noiembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a VII-a, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanții B.Ș., Z.N.H., P.V., P.E. și Municipiul Suceava prin primar, împotriva sentinței 168 F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomița. Admițând apelul declarat de D.G.F.P. Ialomița și Ministerul Finanțelor, instanța de apel a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea acestor apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a concluzionat că reclamanții și-au probat legitimarea activă în sensul că sunt succesorii lui B.O.I., una și aceeași persoană cu B.O., proprietarul imobilului preluat de stat fără titlu și a stabilit cu valoare de adevăr prin Decizia 194/2001 a Tribunalului Bacău, definitivă și irevocabilă, că în mod just, în temeiul art.480-481 acțiunea în revendicare a fost admisă. Instanța de apel făcând în cauză aplicarea art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecători fondului, a reținut caracterul personal al capătului de acțiune în despăgubiri și a făcut aplicarea art. 3 din D 167/1958, concluzionând ca raportat la data nașterii dreptului material la acțiune, 1962, acest drept este prescris.

În privința pârâților P.V. și E., instanța de apel a îmbrățișat concluziile instanței de fond privitoare la obligarea acestora de a-și ridica construcțiile edificate pe terenul în litigiu, deoarece sunt constructori de rea credință, iar în privința cererii reconvenționale a Municipiului Suceava a concluzionat că acesta nu și-a probat pretențiunile, conform art. 1169 C. civ. Apelul Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Ialomița a fost admis numai sub aspectul cheltuielilor de judecată, care nu se justifică în raport de dispozițiunile art. 274 C. proc. civ., de vreme ce acțiunea reclamanților de obligare la plata despăgubirilor în sumă de 240.000 dolari SUA a fost respinsă. Împotriva deciziei 1583/A/2004 a Curții de Apel București, secția a VII, au declarat recurs Municipiul Suceava prin primar, P.V.

și E., B.Ș. și Z.N.H. În ceea ce privește recursul declarat de Municipiul Suceava, acesta este nefondat. În motivarea recursului se susține că acțiunea este inadmisibilă deoarece aceasta având un caracter de constatare (a caracterului abuziv al exproprierii) în cadrul ei nu se poate compara o situație de fapt cu una de drept, atâta timp cât reclamanții nu sunt proprietari neposesori și prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate. O atare critică este greșită și în totală contradicție cu probele dosarului. Este adevărat că imobilul a fost expropriat prin Decretul 531/1962, însă prin Decizia 194/2001 a Tribunalului București rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv, în viziunea art. 6 din Legea 213/1998, deoarece autorul reclamanților nu a primit despăgubiri pentru casă și teren.

În această situație, actul de preluare fiind nul absolut, la stat trecând numai detențiunea precară a imobilului, B.O.I. nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, iar reclamanții în calitate de succesori proprietari, își justifică legitimarea în prezenta cauză, fondată în drept pe dispozițiunile art. 480-481 C. civ. de a solicita posesiunea imobilului de la statul neproprietar. Nefondată este și critica referitoare la respingerea cererii reconvenționale, deoarece probatoriile administrate nu se referă la investițiile făcute imobilului în litigiu, iar expertiza efectuată nu evidențiază sporirea valorii acestuia, pentru a se justifica eventual acordarea despăgubirilor solicitate. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții B.Ș.

și Z.N.H. acesta este întemeiat în parte. În cadrul unei ample motivări, reclamanții critică soluția referitoare la calificarea caracterului personal și nu real al acțiunii în despăgubiri, la raportarea nașterii dreptului material la acțiune față de data de 25 octombrie 1962 și nu la data apariției H.G. 11/1997 referitoare la normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și la obligarea lor la plata taxei de timbru. Aceste critici sunt parțial întemeiate. Soluția pronunțată la fond și apel este în deplin acord cu Decizia 1642/2001 a Curții Supreme de Justiție, deoarece prin hotărârea instanței supreme se menționează că cererea având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor la plata despăgubirilor reprezintă o acțiune personală prescriptibilă în termenul general al prescripției prevăzut de art. 3 din D 167/1958, excepție ce urmează a fi pusă în discuția părților.

Față de o atare calificare a acțiunii în despăgubire, făcută de instanța de recurs și în temeiul art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia problemele de drept dezlegate de aceasta sunt obligatorii, instanței de trimitere, examinarea caracterului real al acțiunii în despăgubire apare ca fiind de prisos. Ca urmare, acțiunea în despăgubire, prin natura ei este prescriptibilă. Odată cu apariția Legii 112/1995, a normelor de aplicare a acesteia și a depunerii situației juridice a imobilului, inclusiv a expertizei topo, s-a constatat că din întreaga suprafață de teren proprietatea antecesorului B.O. aceea de 2370 mp suprafața de 1757 mp nu poate fi restituită, fiind ocupată de blocuri. Ca urmare, la data de 20 august 1998 reclamanții și-au completat și și-au precizat acțiunea, solicitând obligarea Primăriei Municipiului Suceava și a RA U.C.L.

la restituirea în natură a casei nr. 1492, a suprafețelor de teren ocupate de construcții precum și la plata despăgubirilor pentru suprafața de 1757 mp, care nu poate restituită, fiind ocupată de blocuri de locuit. Reclamanții și-au fondat acțiunea completatoare pe dispozițiunile art. 481 C. civ. și art. 2, art. 4, art. 5 din H.G. 11/1997 precum și pe Legea 112/1995. Prin H.G. 11/1997 se precizează că imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului, așa cum este cazul în speță, ele pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptățite, pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

Reclamanții, formulând acțiunea în despăgubiri în temeiul H.G. 11/1997 coroborat cu Legea 112/1995, la 20 august 1998, pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenului de 1757 mp care nu a putut fi restituit în natură, s-a aflat înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani. Greșit instanța de fond și apoi aceea de apel au raportat dată nașterii dreptului material la acțiunea în despăgubire – la data de 25 octombrie 1962 (data întocmirii procesului verbal de evaluare a imobilului a cărei expropriere se dispunea) deoarece prin acțiunea din 20 august 1998, reclamanții nu solicitau restituirea sumelor neachitate de stat la expropriere, ci valoarea de înlocuire a terenului care nu putea fi retrocedat în natură, în temeiul Legii 112/1995 și a H.G.

11/1997. Așa fiind și întrucât sub acest aspect cauza a fost soluționată pe excepția prescripției, fără a se intra în fondul pricinii, în temeiul art. 313 C. proc. civ. recursul va fi admis casându-se decizia și sentința cu trimitere la instanța de fond. Față de statuările deciziei 1642/2002 a Curții Supreme de Justiție obligatorii instanței de trimitere, potrivit cărora reclamanții nu sunt scutiți de plata taxei de timbru pentru soluționarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor, și ținând seama că aceeași rațiune a fundamentat decizia tribunalului de respingere a contestației reclamanților împotriva obligației la achitarea taxei de 97.000.000 lei, criticile formulate de aceștia în motivarea recursului lor sub acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul pârâților P. acesta este nefondat. Criticile potrivit cărora instanțele au reținut greșit existența dreptului de proprietate exclusiv al autorului reclamanților și că B.O.I., B.O.I.H. și B.O. ar fi una și aceeași persoană, vor fi respinse. Aceste aspecte au fost examinate și soluționate în temeiul unui bogat și revelator probatoriu de ambele instanțe, după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin decizia 1462 din 23 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în apelul declarat de P.V. și E. împotriva sentinței 168 F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomița și nu pot fi invocate în recurs pentru prima oară. În cel de-al treilea motiv de recurs, pârâții susțin că instanțele, dispunând ridicarea construcției P+1 au făcut o greșită aplicare a legii.

Așa cum s-a reținut, pârâții P.V. și E. sunt constructori de rea credință și în temeiul art. 494 C. civ., nu au fost autorizați la ridicarea construcției P+1 edificată pe terenul reclamanților. Prin autorizația 57/1990 emisă de Consiliul Local Suceava, pârâții au fost autorizați să realizeze executarea lucrărilor de racordare a locuinței la rețeaua de termoficare, construcția unei anexe și reconstrucția unei magazii. Ignorând autorizația și fără a avea titlu de proprietate asupra terenului sau acordul proprietarului aparent, care era statul, sau adevăraților proprietari, reclamanții-pârâți au edificat construcția P+1 cu destinația de magazin la parter și locuință la etaj.

Este adevărat că depășirea limitelor autorizației sau inexistența acesteia, vizează raporturile constructorilor cu autoritatea administrativă locală, în legătură cu implementarea planului de urbanism, dar în același timp, în speță ea semnifică și reaua credință a pârâților Popovici care nu au obținut acordul proprietarului terenului de a edifica construcția, știut fiind că eliberarea autorizației de construcție este condiționată de existența titlului de proprietate asupra terenului sau acordul proprietarului. Motivarea pârâților P. cum că statul era proprietarul terenului la data edificării construcției și că deci buna sau reaua credință trebuie raportată la acest moment și în relație cu titularul proprietății, este nefondată, deoarece nici pe terenul statului nu se poate ridica o construcție fără acordul acestuia și fără autorizație.

Reprezentarea pe care pârâții P. pretind că au avut-o la momentul edificării construcției asupra existenței și valabilității titlului statului nu este revelatoare în calificarea bunei sau relei credințe a acestora, deoarece în temeiul art. 494 C. civ. proprietarul terenului indiferent cine ar fi el, are dreptul de a opta între a păstra construcția sau de a cere ridicarea ei, cu plata despăgubirilor aferente, potrivit distincției pe care textul o face. Reaua credință a pârâților decurge nu numai din calitatea lor de detentori precari (chiriași) la momentul edificării construcției dar și din activitatea dolosivă de care au uzat în obținerea unei autorizații de la organele competente, pentru alte scopuri decât acelea exprimate și care au fost avute în vedere la eliberarea autorizației.

Așadar, corect instanțele au obligat pe pârâții P. la ridicarea construcției pe cheltuiala acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de Municipiul Suceava, prin primar, P.V. și P.E. împotriva deciziei civile nr. 1583/A din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă. Admite recursul declarat de B.Ș. și Z.N.H. împotriva aceleiași decizii, pe care o casează în parte. Admite în parte apelul reclamanților, desființează în parte sentința civilă nr. 168/F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomița și trimite cauza la Tribunalul Ialomița pentru soluționarea pe fond a capătului de acțiune prin care reclamanții au solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1757 mp din Suceava, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Ialomița, Municipiul Suceava prin primar și Consiliul local Suceava. Menține restul dispozițiunilor deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 martie 2006.