ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10250/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă introdusă la 19

mai 2003, reclamantul A.M.D. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, M.V., ș.a., solicitând:

- să se constate nulă absolut

decizia nr. 875 din 4 mai 1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

municipiului București, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului

a unui imobil proprietatea reclamantului, compus din construcții și teren

aferent în suprafață de 360 mp;

- să se constate inopozabilitatea

față de reclamant a sentinței civile nr. 6546 din 28 aprilie 2000pronunțată de

Judecătoria sectorului 3 București, prin care s-a sistat starea de indiviziune

asupra unui teren și a fost atribuit acel teren în lotul pârâților M.V. și V.M.;

- obligarea pârâților D.V. și D.E. să

lase în deplină proprietate și în posesia reclamantului terenul în suprafață de

360 mp situat în București.

La 23 septembrie 2003 reclamantul a

solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul prevederilor art.47 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Cererea a fost respinsă prin

încheierea din 21 octombrie 2003 dată de Judecătoria sectorului 3 București, cu

motivarea că prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au ca obiect

de reglementare numai acțiunile în curs de judecată la data de 14 februarie

2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu și cele introduse

ulterior.

Aceeași instanță a soluționat fondul

pricinii prin sentința civilă nr. 7955 din 28 octombrie 2003, care a fost

atacată cu apel de către reclamant.

În ședința publică de la 15 iunie

2004, reclamantul a solicitat suspendarea judecății apelului, invocând ca temei

de drept prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 15 iunie 2004

dată în dosarul nr. 1578/2004, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

a dispus suspendarea judecării apelului „conform art. 47 din Legea nr. 10/2001”.

Împotriva acestei încheieri au

declarat recurs pârâții D.V. și D.E., susținând că a fost dată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Dezvoltând recursul, pârâții au

susținut că încheierea atacată este un act de procedură săvârșit de instanța de

apel cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece

prin acesta s-a luat o măsură care, fiind contrară încheierii prin care prima instanță

a respins aceeași cerere de suspendare a judecății, are semnificația admiterii

apelului declarat de reclamant, ceea ce se putea hotărî numai printr-o decizie,

iar nu prin încheiere, și numai după judecarea apelului cu respectarea

principiului contradictorialității și a celorlalte principii de drept care

reglementează procedura de judecată în faza de apel.

Pentru aceste motive pârâții, au cerut

admiterea recursului, casarea încheierii și trimiterea cauzei la instanța de

apel pentru continuarea judecării apelului.

Examinând recursul, Înalta Curte

constată cele ce succed.

În primul rând este de subliniat că

nu se pune în discuție legalitatea măsurii suspendării judecății prin raportare

la corectitudinea aplicării prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

astfel încât recursul nu va fi examinat prin asemenea prismă, indiferent dacă

au fost sau nu respectate aceste dispoziții legale.

Privit strict sub aspectele invocate

ca unic motiv de casare, recursul nu este întemeiat.

Astfel, instanța de apel a suspendat

judecata apelului, măsura luată nefiind rezultatul examinării legalității

încheierii prin care prima instanță a respins cererea de suspendare a judecării

cauzei dedusă ei spre rezolvare.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a

suspendat numai judecata apelului, deci nu a dispus în nici un fel, ca instanță

de control judiciar, asupra celor hotărâte de prima instanță, necreând nici o

contradicție în sensul susținut prin motivarea recursului.

Ori, luând numai măsura suspendării

judecării apelului, fără a soluționa apelul, corect instanța de apel a

concretizat cele dispuse prin încheiere și nu prin decizie, deoarece, potrivit

dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., hotărârile prin care se soluționează

apelul se numesc „decizii”, iar toate celelalte hotărâri date de instanță în

cursul judecății se numesc „încheieri”.

Ca urmare, sub aspectul strict

procedural invocat din recurs, nu se constată nici un motiv de nelegalitate a

încheierii atacate, care astfel nu este lovită de nulitatea absolută prevăzută

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care are în vedere actele de procedură întocmite

cu respectarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent.

Recursul va fi astfel respins ca

nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de către pârâții D.V. și D.E. împotriva încheierii din 15 iunie 2004

dată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. 1578/2004.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 8 decembrie 2005.