ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10250/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă introdusă la 19 mai 2003, reclamantul A.M.D. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, M.V., ș.a., solicitând: - să se constate nulă absolut decizia nr. 875 din 4 mai 1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului București, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a unui imobil proprietatea reclamantului, compus din construcții și teren aferent în suprafață de 360 mp; - să se constate inopozabilitatea față de reclamant a sentinței civile nr. 6546 din 28 aprilie 2000pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, prin care s-a sistat starea de indiviziune asupra unui teren și a fost atribuit acel teren în lotul pârâților M.V.

și V.M.; - obligarea pârâților D.V. și D.E. să lase în deplină proprietate și în posesia reclamantului terenul în suprafață de 360 mp situat în București. La 23 septembrie 2003 reclamantul a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul prevederilor art.47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cererea a fost respinsă prin încheierea din 21 octombrie 2003 dată de Judecătoria sectorului 3 București, cu motivarea că prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au ca obiect de reglementare numai acțiunile în curs de judecată la data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu și cele introduse ulterior. Aceeași instanță a soluționat fondul pricinii prin sentința civilă nr. 7955 din 28 octombrie 2003, care a fost atacată cu apel de către reclamant.

În ședința publică de la 15 iunie 2004, reclamantul a solicitat suspendarea judecății apelului, invocând ca temei de drept prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001. Prin încheierea din 15 iunie 2004 dată în dosarul nr. 1578/2004, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a dispus suspendarea judecării apelului „conform art. 47 din Legea nr. 10/2001”. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâții D.V. și D.E., susținând că a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Dezvoltând recursul, pârâții au susținut că încheierea atacată este un act de procedură săvârșit de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., deoarece prin acesta s-a luat o măsură care, fiind contrară încheierii prin care prima instanță a respins aceeași cerere de suspendare a judecății, are semnificația admiterii apelului declarat de reclamant, ceea ce se putea hotărî numai printr-o decizie, iar nu prin încheiere, și numai după judecarea apelului cu respectarea principiului contradictorialității și a celorlalte principii de drept care reglementează procedura de judecată în faza de apel. Pentru aceste motive pârâții, au cerut admiterea recursului, casarea încheierii și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru continuarea judecării apelului. Examinând recursul, Înalta Curte constată cele ce succed.

În primul rând este de subliniat că nu se pune în discuție legalitatea măsurii suspendării judecății prin raportare la corectitudinea aplicării prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recursul nu va fi examinat prin asemenea prismă, indiferent dacă au fost sau nu respectate aceste dispoziții legale. Privit strict sub aspectele invocate ca unic motiv de casare, recursul nu este întemeiat. Astfel, instanța de apel a suspendat judecata apelului, măsura luată nefiind rezultatul examinării legalității încheierii prin care prima instanță a respins cererea de suspendare a judecării cauzei dedusă ei spre rezolvare. Cu alte cuvinte, instanța de apel a suspendat numai judecata apelului, deci nu a dispus în nici un fel, ca instanță de control judiciar, asupra celor hotărâte de prima instanță, necreând nici o contradicție în sensul susținut prin motivarea recursului.

Ori, luând numai măsura suspendării judecării apelului, fără a soluționa apelul, corect instanța de apel a concretizat cele dispuse prin încheiere și nu prin decizie, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., hotărârile prin care se soluționează apelul se numesc „decizii”, iar toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc „încheieri”. Ca urmare, sub aspectul strict procedural invocat din recurs, nu se constată nici un motiv de nelegalitate a încheierii atacate, care astfel nu este lovită de nulitatea absolută prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care are în vedere actele de procedură întocmite cu respectarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent.

Recursul va fi astfel respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de către pârâții D.V. și D.E. împotriva încheierii din 15 iunie 2004 dată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. 1578/2004. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2005.