ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4202/2006

Asupra recursurilor declarate în cauza de față :

Din examinarea lucrărilor existente în dosar constată următoarele :

Prin decizia nr. 1199 A din 23 iunie 2005 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, a fost menținută sentința nr. 509/2004 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, prin care s-a admis acțiunea formulată de

V.M.D. și V.L.D. și s-a constatat că imobilul din București, a trecut fără

titlu valabil în proprietatea statului. Prin aceeași sentință s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanta Municipiul București

prin Primarul General și mandatara SC R.V. SA cu pârâții S.A. și S.M.

Împotriva deciziei nr. 1199 A din 23 iunie 2005 a Curții de Apel

București a declarat recurs SC R.V. SA

solicitând

casarea celor două hotărâri și respingerea pe fond a acțiunii.

î

n

temeiul normei tranzitorii, art. II pct. 3 din Legea nr. 219/2005, recursul

aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție urmează a fi trimis curții

de apel, dacă potrivit legii de completare și modificare a codului procedură

civilă competența de soluționare a recursului revine acesteia. În speță,

competența de soluționare a recursului revine curții de apel, chiar dacă fondul

cauzei a fost soluționat de tribunal iar apelul de curtea de apel.

În stabilirea competenței de soluționare a fondului și a căilor de atac

se au în vedere dispozițiunile codului de procedură civilă, astfel cum acestea

au fost modificate și completate prin Legea nr. 219/2005.

În accepțiunea art. 1 pct. 1 C. proc. civ. plenitudinea de competență

revine judecătoriei. Competența tribunalului în funcție de valoarea obiectului

cererii, potrivit art. 2 pct. 1 b C. proc. civ., este o competență de excepție

care trebuie probată. În speță, așa cum rezultă din adresa nr. 1005065 din 21

iunie 2000 (pg. 27 dosar 2799/2000 a Tribunalului București) a Direcției de

Impozite și Taxe Locale, sector 1 București valoarea de impunere a imobilului

ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a

cerut este de 498.236.805 lei. Această valoare se situează sub limita legală

prevăzută de art. 2 pct. 1 b C. proc. civ. întrucât nici recurenta pârâtă și

nici recurenții reclamanți nu au înțeles să depună la dosar actuala valoare de

impozitare a imobilului, deși în acest scop cauza a fost amânată de la 3

februarie 2006 la 28 aprilie 2006. În consecință, urmează a se reține, potrivit

competenței instituită prin Legea nr. 219/2005 de completare și modificare a

codului de procedură civilă, că soluționarea recursului revine curții de apel.

Este adevărat că intimatele au depus la dosar un raport de evaluare

imobiliară efectuat de SC I.I.G. SRL care concluzionează că valoarea imobilului

este de 1.342.562 RON ceea ce ar atrage competența în primă instanță a

tribunalului, dar acest raport nu poate fi avut în vedere.

Făcând abstracție de faptul că acest raport este o probă

extrajudiciară, și nu respectă exigențele art. 208 C. proc. civ., el este și

neconvingător, deoarece nu relevă temeiul legal de evaluare starea și

amplasamentul imobilului, gradul de uzură, într-un cuvânt întregul proces inductiv

și deductiv al concluziei la care s-a ajuns, de natură a-i permite instanței

să-l cenzureze și să-l aprecieze sub aspectul concludentei sale, din

perspectiva celor mai sus arătate. Se reține, așadar, că niciuna din părți nu a

probat competența de excepție, în primă instanță a tribunalului, de natură să

atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs.

În consecință, făcând în cauză aplicarea art. II pct. 3 din Legea nr.

219/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție va trimite cauza spre competentă

soluționare a recursului Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate de voturi, trimite

cauza, în temeiul art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, la Curtea de Apel

București, în vederea soluționării recursurilor declarate de pârâta SC R.V. SA,

precum și de pârâții S.A. și S.M. împotriva deciziei nr. 1199/A din 23 iunie

2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr.

4407/2004.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2006.

Cu opinia separată, în sensul reținerii cauzei spre

soluționare de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

OPINIA

SEPARATĂ

Apreciez

că în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. II alin. 3 din Legea nr.

219/2005, care să atragă scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului

spre soluționare, în recurs, Curții de Apel București.

Textul

menționat, conținând norme tranzitorii de reglementare a competenței, are în

vedere situația acelor dosare care, potrivit noilor norme ce au modificat

competența după materie, ar cădea în competența de soluționare a curților de

apel.

Fiind

vorba de un litigiu patrimonial, din coroborarea art. 2 alin. (1) pct. 1 lit.

b), cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ., art. 2 pct. 2 și art. 3 pct. 3 C. proc.

civ., rezultă că ar reveni competența curții de apel în soluționarea

recursului, atunci când valoarea obiectului pricinii este mai mică de 5

miliarde lei.

Or,

sub acest aspect reclamanții-intimați au precizat că valoarea imobilului (teren

și construcție cu subsol, parter și etaj, alcătuită din două corpuri) situat în

str. O. nr. 43, este de 200.000 Euro (conform încheierii de ședință din

3.02.2006), depunând ulterior la dosar și un raport de evaluare imobiliară,

potrivit căruia valoarea terenului este de 300.090 Euro, iar a construcției de

83.302 Euro (respectiv, 13.425.621.000 lei).

În

aceste condiții, a aprecia că valoarea litigiului nu este de natură să atragă

competența în primă instanță a tribunalului (și în continuare, prin aplicarea

dispozițiilor art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competența, ca instanță de

recurs, a Înaltei Curți de Casație și Justiție), înseamnă ignorarea

dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., aplicabile în recurs

conform art. 316, cu referire la art. 298 C. proc. civ.

Potrivit

textului menționat, valoarea obiectului cererii se determină „după prețuirea

reclamantului, atunci când această prețuire este posibilă”.

Or,

reclamantul procedând la o astfel de prețuire (corespunzătoare față de locul de

situație a imobilului și de alcătuirea acestuia), instanța nu avea nici un

motiv să înlăture incidența textului de lege și să aprecieze că valoarea

imobilului ar fi alta, cea rezultată dintr-o adresă, emisă în anul 2000, cu

referire la valoarea de impozitare a bunului.

Această

valoare de impozitare a imobilului nu corespunde cu valoarea la care circulă

bunurile pe piața imobiliară și de aceea, a o impune drept criteriu de

referință (în afara unei dispoziții legale în acest sens), ar însemna ca

niciodată reclamantul să nu aibă posibilitatea evaluării obiectului cererii

sale. Consecința unui astfel de raționament ar fi eludarea dispozițiilor art.

112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Pentru

aceste considerente, apreciez că în speță nu erau incidente normele tranzitorii

ale art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 și că Înaltei Curți de Casație și

Justiție îi revenea competența în soluționarea recursului declarat împotriva

hotărârii curții de apel, conform art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.