ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3749/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

31 ianuarie 2006, reclamanta P.C. a chemat în judecată Ministerul

Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, solicitând anularea Ordinului de

impunere nr. 495 din 13 decembrie 2005, recunoașterea dreptului său de a obține

fișa de lichidare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imputarea contravalorii celor două monitoare P.,

constatate lipsă, nu se justifică, întrucât nu s-a făcut dovada vinovăției sale

pentru a atrage răspunderea civilă. Reclamanta a mai susținut că ordinul este

tardiv, fiind emis cu mult peste termenul de 30 de zile de la constatarea

pagubei - art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 1095

din 18 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a anulat ordinul contestat și a

constatat dreptul reclamantei de a obține fișa de lichidare fără menționarea

vreunui debit.

Instanța a reținut că

ordinul este nelegal, întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile față de reclamantă, în calitatea sa de funcționar public și

nici a răspunderii materiale a gestionarului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, care a

susținut, în esență, că dispozițiile Legii nr. 188/1999 se completează cu

prevederile legislației muncii în domeniul răspunderii civile, astfel încât, în

cauză, ideea de vinovăție a reclamantei se justifică numai și prin simplul fapt

al lipsei de diligență din partea acesteia în luarea măsurilor necesare pentru

păstrarea bunurilor pentru care a semnat de primire. Mai mult, lipsa de

preocupare rezultă și din faptul semnalării lipsei monitoarelor la o dată

ulterioară constatării acestui fapt de către comisia de inventariere.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 72 lit. a) din Legea nr. 188/1999: „răspunderea civilă a

funcționarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăție în

patrimoniul autorității”.

Din probele administrate nu

a rezultat în nici un fel că lipsa celor două monitoare P., s-ar fi datorat

vinovăției reclamantei, persoană care, de altfel, a sesizat la 10 iunie 2005,

acest fapt conducerii Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației,

sesizare în urma căreia s-a constituit comisia de inventariere.

Nici faptul că pe baza

raportului acestei comisii s-a apreciat că reclamanta are o răspundere în

calitate de gestionar, nu justifică menținerea imputației. Aceasta, întrucât

răspunderea materială a gestionarului, astfel cum este ea reglementată prin

Legea nr. 22/1969, are în vedere gestionarul, ca persoană cu atribuții

principale de serviciu de primire, păstrare și eliberarea de bunuri, în sarcina

căruia operează prezumția de culpă.

Faptul că reclamanta a

semnat de primirea celor două monitoare, în condițiile în care ca și funcționar

public, nu avea atribuții legate de păstrarea și manipularea acestora, nu

dovedește calitatea de gestionar, cu atât mai mult, cu cât din chiar procesul-verbal

întocmit de comisia de inventariere rezultă că nu s-a putut identifica autorul

sustragerii, bunurile respective fiind manipulate de mai multe persoane.

În raport cu această

situație, legal și temeinic Curtea de Apel București a apreciat ca

nejustificată imputația emisă în sarcina reclamantei și a procedat în

consecință la anularea acesteia.

Văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației împotriva

sentinței civile nr. 1095 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2006.