ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3749/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 31 ianuarie 2006, reclamanta P.C. a chemat în judecată Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, solicitând anularea Ordinului de impunere nr. 495 din 13 decembrie 2005, recunoașterea dreptului său de a obține fișa de lichidare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imputarea contravalorii celor două monitoare P., constatate lipsă, nu se justifică, întrucât nu s-a făcut dovada vinovăției sale pentru a atrage răspunderea civilă. Reclamanta a mai susținut că ordinul este tardiv, fiind emis cu mult peste termenul de 30 de zile de la constatarea pagubei - art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 1095 din 18 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a anulat ordinul contestat și a constatat dreptul reclamantei de a obține fișa de lichidare fără menționarea vreunui debit. Instanța a reținut că ordinul este nelegal, întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile față de reclamantă, în calitatea sa de funcționar public și nici a răspunderii materiale a gestionarului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, care a susținut, în esență, că dispozițiile Legii nr. 188/1999 se completează cu prevederile legislației muncii în domeniul răspunderii civile, astfel încât, în cauză, ideea de vinovăție a reclamantei se justifică numai și prin simplul fapt al lipsei de diligență din partea acesteia în luarea măsurilor necesare pentru păstrarea bunurilor pentru care a semnat de primire.

Mai mult, lipsa de preocupare rezultă și din faptul semnalării lipsei monitoarelor la o dată ulterioară constatării acestui fapt de către comisia de inventariere. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 72 lit. a) din Legea nr. 188/1999: „răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăție în patrimoniul autorității”. Din probele administrate nu a rezultat în nici un fel că lipsa celor două monitoare P., s-ar fi datorat vinovăției reclamantei, persoană care, de altfel, a sesizat la 10 iunie 2005, acest fapt conducerii Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, sesizare în urma căreia s-a constituit comisia de inventariere.

Nici faptul că pe baza raportului acestei comisii s-a apreciat că reclamanta are o răspundere în calitate de gestionar, nu justifică menținerea imputației. Aceasta, întrucât răspunderea materială a gestionarului, astfel cum este ea reglementată prin Legea nr. 22/1969, are în vedere gestionarul, ca persoană cu atribuții principale de serviciu de primire, păstrare și eliberarea de bunuri, în sarcina căruia operează prezumția de culpă. Faptul că reclamanta a semnat de primirea celor două monitoare, în condițiile în care ca și funcționar public, nu avea atribuții legate de păstrarea și manipularea acestora, nu dovedește calitatea de gestionar, cu atât mai mult, cu cât din chiar procesul-verbal întocmit de comisia de inventariere rezultă că nu s-a putut identifica autorul sustragerii, bunurile respective fiind manipulate de mai multe persoane.

În raport cu această situație, legal și temeinic Curtea de Apel București a apreciat ca nejustificată imputația emisă în sarcina reclamantei și a procedat în consecință la anularea acesteia. Văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației împotriva sentinței civile nr. 1095 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2006.