ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2659/2016

Decizia nr. 2659/2016

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2/2012, la data de 12.12.2012, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și precizată ulterior, reclamantul A. a solicitat - în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național de Combatere a Discriminării și Comisia Socială de Analiză a Cererilor de Locuințe și Repartizare a Locuințelor a Consiliului Local Sector 6, Consiliul Local al Sectorului 6 al Municipiului București și Primăria Sectorului 6 al Municipiului București - anularea Hotărârii nr. 92 din data de 26.03.2012 emisă de pârâtul C.N.C.D. în Dosarul nr. x/2011, întocmit pentru soluționarea petiției nr. 5941 din 18 octombrie 2011.

Prin sentința nr. 1636 din 21 mai 2013, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, însă prin decizia nr. 1243 din 19 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, hotărârea a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2/2012* pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 368 din 09 februarie 2016, pronunțată în Dosar nr. x/2/2012*, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin petiția nr. 5941 din 18 octombrie 2011, reclamantul a sesizat Consiliul Național de Combatere a Discriminării cu o posibilă faptă de discriminare în ceea ce privește acordarea locuințelor sociale și anume repartizarea unei garsoniere la mansardă față de alți solicitanți care, deși obținuseră un punctaj mai mic, au primit repartiție în garsoniere situate la un etaj intermediar.

A mai sesizat reclamantul existența unei fapte de discriminare continuă, constând în împrejurarea că, deși are un certificat medical, a primit repartiție într-o garsonieră situată la mansardă, în timp ce alți solicitanți, ce nu aveau certificat medical au fost repartizați în apartamente de 2 camere situate la etajele intermediare.

Prin Hotărârea nr. 92 din 26 martie 2012, Consiliul Național de Combatere a Discriminării a admis excepția tardivității invocată din oficiu, raportat la capătul de cerere privind constatarea existenței actului de discriminare constând în repartizarea unei garsoniere la mansardă față de alți solicitanți, care cu un punctaj mai mic au primit repartiție într-o garsonieră situată la un etaj intermediar.

Prin aceeași hotărâre, s-a decis că - raportat la capătul de cerere privind existența actului de discriminare continuă - nu există fapta, întrucât petentul nu a făcut dovada că îndeplinea condițiile, respectiv că este persoană cu handicap.

Instanța de fond a reținut că petentul a solicitat să i se schimbe garsoniera repartizată, cu una situată la un etaj inferior. La data de 30.06.2009, a adresat o cerere prin care a solicitat informații în scris despre modul în care i-a fost calculat punctajul în lista de prioritate (punctajul obținut pentru vechimea cererii), însă nu a primit răspuns favorabil.

În aceste condiții, a încheiat contractul de închiriere nr. 13229 din 15 decembrie 2009 cu Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6 București, devenind chiriaș al locuinței situate în Aleea x, sector 6, București.

Față de data încheierii contractului de închiriere, 15.12.2009, formularea sesizării nr. 5941 la data de 18.10.2011 apare ca tardivă.

Față de susținerea reclamantului privind existența unei discriminări continue, întrucât, deși a avut certificat medical, a primit repartiție într-o garsonieră la mansardă, în timp ce alte persoane, ce nu aveau certificat medical, au primit repartiție în apartamente cu 2 camere la etaje intermediare, actele de discriminare fiind înfăptuite de către pârâți, a apreciat instanța că reclamantul nu a identificat și nu a dovedit aplicarea vreunui criteriu discriminatoriu sau interzis în raport cu persoana sa, in baza căruia sa fi suferit un tratament diferit fata de alte persoane și nu a făcut nici dovada handicapului grav invocat.

Reținând că faptele expuse de reclamant în petiția înregistrată la C.N.C.D nu constituie fapte de discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța de fond a constatat că Hotărârea nr. 92/2012 emisă de acest pârât este legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs a susținut, în esență, faptul că instanța de fond, în rejudecare după casare, a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

Astfel, deși instanța de recurs a arătat că în rejudecare se va evalua acțiunea în anulare prin raportare la susținerile reclamantului, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantului și principiul contradictorialității.

De asemenea, nu a pus în vedere instituțiilor abilitate să urgenteze eliberarea unor înscrisuri decisive pentru cauză și nu a observat că la dosarul cauzei a fost depus chiar în mai multe rânduri certificatul medical.

Instanța a constatat în mod greșit și că reclamantul și-a asumat obligația de a completa dosarul administrativ în termen de 3 zile, deși în realitate semnase o declarație pe propria răspundere prin care se obliga să aducă toate actele necesare într-un termen de 10 zile.

Nu s-a reținut nici faptul că tavanul garsonierei sale de la mansardă prezenta urme de infiltrații, iar alți solicitanți cu punctaje mai mici au primit locuințe la etajul 1 în blocuri mai bune.

Instanța de rejudecare nu s-a pronunțat asupra capătului 2 de cerere, având ca obiect constatarea existenței actului de discriminare continua a recurentului, care - deși avea certificat medical - a primit repartiție într-o garsonieră situată la mansardă, față de alți solicitanți cu certificat medical, care au fost repartizați în apartamente de două camere situate la etaje intermediare.

A precizat recurentul și că a semnat contractul de închiriere nr. 13229 din 15.12.2009 doar pentru că nu avea unde locui, iar acest contract nici nu îndeplinește condițiile de formă pentru a fi valabil din punct de vedere juridic.

A susținut, de asemenea, că excepția tardivității era neîntemeiată, în condițiile în care el a formulat în anul 2010 acțiunea pentru constatarea discriminării, înregistrată sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului București, strămutat sub nr. unic x/62/2012 la Tribunalul Brașov, care a constatat că nu poate analiza în mod direct cererile sale, dar nu și-a declinat competența în favoarea instituției competente.

Pentru acest motiv, la 18.10.2011 s-a adresat C.N.C.D. cu cererea similară, care a fost respinsă ca tardivă prin Hotărârea nr. 92 din 26 martie 2012, această din urmă hotărâre fiindu-i comunicată abia la 26.11.2012.

A precizat recurentul reclamant că în mod greșit C.N.C.D. a constatat, pe al doilea capăt de cerere, că faptele petrecute după data de 18.10.2010 nu reprezintă discriminări, deși el a indicat în repetate rânduri criteriile interzise în baza cărora a suferit un tratament diferit față de cel al altor persoane aflate în aceeași situație, respectiv proveniența dintr-o anumită regiune a țării și faptul că este cadru didactic.

Astfel, pentru că este cadru didactic a primit repartiție la ultimul etaj din cauza unei vechi cutume discriminatorii datând din perioada comunistă, iar pentru faptul că provenea din provincie nu s-a ținut cont de faptul că avea certificat medical, fiind repartizat într-o mansardă de la ultimul etaj, iar nu într-un apartament cu două camere, cum avea dreptul potrivit certificatului.

Cât privește afirmația intimaților referitoare la faptul că nu a făcut dovada handicapului grav, recurentul a arătat că în cazul său nu este vorba de un handicap, ci de o boală (nevralgie trigeminală esențială - ram oftalmic drept), potrivit certificatului medical nr. 52 din 22 februarie 2010.

Or, în Anexa 2 „Bolile, cum și persoanele a căror stare fizică necesită atribuirea unei camere în plus” din O.U.G. nr. 40/1999, la pct. 10 figurează și „nevralgie trigeminală esențială”.

Referitor la punctajul pentru starea de sănătate, anexa nr. 11 din H.G. nr. 962/2001 prevede la pct. 3 - Starea de sănătate actuală: „Boala de care suferă solicitantul sau un alt membru al familiei ori aflat în întreținere necesită, potrivit legii, însoțitor sau o cameră în plus - 2 puncte”.

În privința criteriului interzis referitor la calitatea de profesor recurentul s-a referit la faptul că și alte cadre didactice de la Universitatea Politehnică din București au primit repartiție tot la mansardă.

A precizat totodată că a fost discriminat, atât față de categoria solicitanților de locuință cu certificat medical care au primit apartamente cu două camere, cât și față de solicitanții fără certificat medical care au fost repartizați în apartamente cu două camere.

Recurentul a afirmat și faptul că s-a încălcat regula conform căreia, la punctaje egale, ordinea de prioritate se stabilește în funcție de data depunerii, primind garsoniere la etaje intermediare persoane care aveau cereri ulterioare cererii reclamantului.

De asemenea, în opinia sa, intimatul pârât C.N.C.D. a recunoscut în Dosarul nr. x/62/2013 că „un criteriu ce a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat reclamanților poate fi considerată categoria profesională”.

Greșit a reținut instanța de fond și faptul că nu ar fi făcut dovada depunerii la Comisia socială a certificatului medical pentru a obține o schimbare a locuinței sociale, în condițiile în care l-a depus în original, prin poștă, iar la 2.11.2009 a observat că a fost reținut în sertar de numita B., fiind nevoit să transmită un al doilea certificat la 27.02.2010.

A solicitat recurentul admiterea cererii de recurs și, în principal, casarea hotărârii cu reținere spre rejudecare, iar - în subsidiar - modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul anulării Hotărârii nr. 92 din 26 martie 2012 a C.N.C.D.

Prin cererea depusă la 19.10.2016, prin fax, recurentul reclamant a arătat că înțelege să invoce „motive de recurs de ordine publică”, respectiv:

Hotărârea C.N.C.D. nr. 92 din 26 martie 2012 a C.N.C.D. s-a dat fără respectarea principiului continuității, care guvernează litigiile civile (fără participarea domnilor C. și D.).

Sentința recurată nu i-a fost comunicată legal, fiind încălcate dispozițiile art. 88 alin. (2) rap. la alin. (1) pct. 4 și art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimații pârâți Comisia Socială de Analiză a Cererilor de Locuințe și Repartizare a Locuințelor a Consiliului Local Sector 6, Consiliul Local al Sectorului 6 al Municipiului București și Primăria Sectorului 6 al Municipiului București, prin Primar, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Susținerea recurentului reclamant că instanța de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Potrivit art. 315 C. proc. civ., „(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (…)

(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (…)”.

Prin decizia nr. 1243 din 19 martie 2015 s-a dispus casarea hotărârii primei instanțe exclusiv în vederea citării tuturor părților din procedura administrativă, fără a se dezlega vreo problemă de drept și fără a se statua asupra necesității administrării anumitor probe.

În rejudecare, au fost citate toate părțile implicate, iar acestea (inclusiv recurentul reclamant) au putut propune probele considerate utile.

Cât privește invocarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. [când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)], recurentul-reclamant a susținut în acest context că instanța de rejudecare a încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Curte constată din actele dosarului că, în cauză, recurentul reclamant a putut face, cel puțin în fața instanței de judecată, toate apărările și depune toate înscrisurile pe care le-a apreciat necesare, având totodată posibilitatea efectivă să discute în fapt și îndrept susținerile sale și apărările intimaților pârâți.

În acest sens, se constată că recurentul reclamant s-a prezentat pentru studierea dosarului la arhiva instanței, a depus înscrisuri prin serviciul registratură și în ședință publică și a răspuns personal la termenele de judecată din 24.11.2015 și 9.02.2016.

Invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este nici ea justificată.

Legiuitorul sancționează situațiile „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, iar nu cazurile în care părțile au nemulțumiri față de considerentele expuse de instanță.

Privit în corelare și cu dispozițiile art. 261 lit. b) C. proc. civ., acest motiv de recurs impune cerința ca hotărârea judecătorească să cuprindă „expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Or, această cerință este îndeplinită în speță, prin hotărârea pronunțată, curtea de apel făcând propria analiză a actelor deduse judecății și răspunzând explicit tuturor apărărilor formulate de părți, prin prisma probelor administrate și a textelor legale incidente.

Chiar dacă modul de apreciere de către instanța de fond a probatoriului administrat și argumentarea îl nemulțumesc pe recurentul-reclamant, nu se poate susține că motivarea sentinței ar fi contradictorie sau străină de natura pricinii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte reține că recurentul reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ hotărârea prin care a fost soluționată petiția prin care s-a plâns pentru presupuse fapte de discriminare în legătură cu repartizarea unei locuințe sociale.

Prin urmare, actul juridic dedus judecății este hotărârea C.N.C.D. Or, nu au fost identificate indicii de „interpretare” a acesteia de către instanța de fond, care să denatureze înțelesul, conținutul sau natura acestei hotărâri ori a petiției soluționate prin aceasta.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), Înalta Curte constată că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 „persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei”.

La data de 15.12.2009, recurentul a încheiat cu Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6, contractul de închiriere nr. 13229/2009, pentru garsoniera situată în Aleea x, sector 6, București.

Recurentul A. a formulat petiția nr. 5941 din 18 octombrie 2011, prin care a solicitat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării constatarea:

„- existenței actului de discriminare continuă a reclamantului prin repartizarea unei garsoniere la mansardă, fată de alți solicitanți care au un punctaj mai mic și cărora le-a fost repartizată garsonieră la un etaj intermediar;

- a existenței actului de discriminare continuă a reclamantului, care deși este posesorul unui certificat medical, a primit repartiție într-o garsonieră la mansardă, față de alți solicitanți care având certificat medical, au fost repartizați în apartamente decomandate, situate la etaje intermediare".

Prin Hotărârea nr. 92 din 26 martie 2012, emisă în Dosarul nr. x/2011, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins primul capăt al petiției, ca tardiv formulat, iar petitul al doilea, ca neîntemeiat.

Din înscrisurile depuse la dosar inclusiv de către recurentul reclamant, reiese că petiția nr. 5941 din 18 octombrie 2011, soluționată prin actul administrativ contestat în cauză a fost înregistrată pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu încălcarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000, astfel că în mod temeinic și legal prima instanță a menținut soluția de respingere a primului capăt de cerere din petiție ca tardiv formulat.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că repartizarea unei locuințe în funcție de anumite criterii nu constituie o faptă „continuă”, iar recurentul era ținut să respecte termenul stabilit de legiuitor.

Referitor la susținerea recurentului că s-ar fi adresat în anul 2010 unei instanțe de judecată care nu a înțeles să-și decline competența în favoarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și nici nu a analizat cererile sale prin prisma art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, motiv pentru care nu poate fi sancționat pentru pasivitate, Înalta Curte constată că, din cuprinsul sentinței nr. 3534 din 25.10.2011, rezultă că demersul judiciar inițiat la 28.05.2010 de către recurentul reclamant a vizat doar aplicarea amenzii administrative pentru nesoluționarea petiției și obligarea pârâților la daune morale, iar constatarea discriminării a fost solicitată abia la 5.04.2011 (Dosar nr. x/3/2010, Tribunalul București).

Prin urmare, chiar luând în calcul ca dată inițială a plângerii pentru discriminare data cererii adresate instanței de judecată la 5.04.2011, constatarea tardivității plângerii de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării apare ca fiind întemeiată.

La fel de corect este și raționamentul care a stat la baza respingerii ca neîntemeiat al celui de-al doilea capăt de cerere din petiția recurentului, raționament potrivit căruia nu se poate reține incidența unei fapte de discriminare în sensul legii, dacă nu se dovedește îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: încălcarea unui drept fundamental, prin aplicarea diferită a unui tratament în comparație cu alte persoane aflate în situații similare și care să aibă la bază un criteriu interzis.

Or, nici prin petiție și nici prin acțiunea introductivă recurentul nu a indicat, iar ulterior nici nu a probat punctual întrunirea condițiilor prevăzute de textul de lege menționat.

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede în cadrul definiției discriminării, că tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din ordonanță și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.

Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Susținerea recurentului că maladia sa („nevralgie trigeminală esențială”) figurează în Anexa nr. 2 din O.U.G. nr. 40/1999, la pct. 10, nu a fost contestată în cauză, însă împrejurarea că ar fi fost împiedicat de o funcționară a Primăriei sector 6 să depună în termen util certificatul medical în acest sens, care - în opinia sa - ar fi fost de natură să conducă la repartizarea unei garsoniere la un etaj inferior sau a unei locuințe cu o cameră în plus, nu a fost dovedită și nu lipsește de temeinicie Hotărârea nr. 92 din 26 martie 2012, în lipsa întrunirii tuturor condițiilor discriminării.

Niciun element din dosar nu este de natură să întemeieze nici susținerea că ar fi fost aplicat criteriul interzis constând în profesia de cadru didactic sau regiunea de proveniență, astfel de criterii putând fi reținute, de regulă, în contextul art. 4 din ordonanță, care se referă la categorii defavorizate, definite însă ca fiind acele categorii de persoane „care, fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare”, ceea ce evident nu este cazul cadrelor didactice.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar fi constatat că persoanele indicate de recurent că ar fi primit garsoniere la mansardă au calitatea de cadru didactic sau provin dintr-o anumită regiune a țării, tot din datele înfățișate de acesta reiese - spre exemplu - că au primit locuințe la mansardă și persoane din București.

Cu atât mai puțin este probat în cauză un raport de cauzalitate intre tratamentul diferit invocat (acordarea locuințelor sociale prin repartizarea unei garsoniere la mansardă) și criteriul de discriminare (cel al provenienței dintr-o anumită regiune a țării și faptul că recurentul este cadru didactic), respectiv, faptul că un astfel de criteriu ar fi fost motivul determinant al tratamentului diferit aplicat recurentului.

În sfârșit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în contextul art. 14 din Convenție, că diferența de tratament devine discriminare, în sensul arătat de Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, împrejurare nedovedită în cauză.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza sugerată de recurent a existenței unor nereguli în activitatea de repartizare a locuințelor sociale de către intimații pârâți, acestea nu echivalează cu o situație de discriminare și nu pot fi înlăturate în prezentul cadru procesual, care are ca obiect exclusiv cenzurarea legalității hotărârii C.N.C.D.

În acest sens, sunt de observat prevderile art. 2 alin. (11) din ordonanță: „Comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1)-(7) atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.”

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.

Cât privește așa-zisele „motive de recurs de ordine publică”, invocate prin cererea depusă la dosar la 19.10.2016, acestea reprezintă în fapt: primul, un motiv suplimentar de nelegalitate a actului administrativ contestat (nelegalitatea compunerii organului care a emis hotărârea atacată), invocat direct în fața instanței de recurs, neputând fi primit față de dispozițiile art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ., iar al doilea, un aspect ulterior pronunțării hotărârii recurate, ce nu face obiectul controlului judiciar în instanța de recurs.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 368 din 09 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2016.