ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9169/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2557 din 4 mai 2004 Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția inadmisibilității cererii formulată de reclamantul S.D. prin care a solicitat obligarea pârâților Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 21, situat în București, trecut fără plată în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 510 din 14 martie 1989 a Primăriei Municipiului București.

Instanța de fond a reținut că cererea de revendicare pe calea dreptului comun, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este admisibilă, față de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, raportat la art.1 din Legea nr.10/2001, reclamantul având deschisă calea, de care a și uzat, notificării deținătorului imobilului, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel în termen legal. Prin decizia civilă nr. 60 A pronunțată în ședința publică de la 14 ianuarie 2005 a fost respins apelul reclamantului ca nefondat.

În apelul motivat, reclamantul a invocat decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite, și prevederile pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, susținându-se că instanța de fond ar fi trebuit să constate mai întâi faptul că apartamentul a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, fără plată și că în procedura Legii nr. 10/2001, notificarea apelantului a fost respinsă ca nefondată, deși toate probele erau depuse la dosar. În esență, instanța de apel a susținut că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al bunurilor imobile astfel preluate de către stat, procedura și măsurile reparatorii.

Cererea de retrocedare se adresează unităților deținătoare, persoane juridice prevăzut de art. 20 din Legea nr. 10/2001 și urmează procedura necontencioasă de retrocedare, susceptibilă de control judecătoresc. Apelantul a uzat de această procedură, a atacat actul emis în cadrul acesteia pe calea contestației adresată direct instanței de judecată, sentința pronunțată fiind susceptibilă de cale de atac. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se invocă decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție și Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile astfel preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, făcându-se referire la distincțiile precizate de lege în materia imobilelor preluate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Recurentul critică hotărârile pronunțate, considerând că instanțele au reținut inadmisibilitatea, în prezent, a căii procesuale de retrocedare a apartamentului, preluat în mod abuziv de către stat, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și motive străine cauzei, Hotărârea Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985. De asemenea, se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrative care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, deoarece instanța nu a reținut faptul că, procedura necontencioasă de retrocedare a fost finalizată prin dispoziția Primarului General de respingere a notificării, ca nedovedită, deși, în dosarul de revendicare (dosar nr. 5762/2002, Judecătoria sectorului 4) se aflau toate probele, iar Municipiul București și Administrația Fondului Imobiliar aveau calitatea de pârâți.

În final, recurentul critică opinia instanței cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, considerând că, în cauză subzistă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Instanțele au interpretat corect legea, nesubzistând motivul de casare invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin legea specială a fost instituită o procedură administrativă specială de retrocedare a imobilelor preluate abuziv, care nu au făcut obiectul unor retrocedări anterioare, fie în temeiul Legii nr. 112/1995, în cazul imobilelor cu destinația e locuință, preluate cu titlu, fie în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în acțiunea de retrocedare a imobilului preluat fără titlu.

În mod corect instanța de apel a reținut că procedura specială administrativă obligatorie de retrocedare a imobilului preluat abuziv nu are caracter jurisdicțional. Actul final pronunțat în această procedură are caracter de act decizional special de drept privat (act juridic civil unilateral), susceptibil de control judecătoresc, persoana îndreptățită având deschisă calea acțiunii în justiție pentru a ataca astfel actul emis. Recurentul a uzat deja de această cale și a atacat actul emis (sentința civilă nr. 973 din 9 noiembrie 2004 pronunțat de Tribunalul București, secția a III-a civilă). Procedura declanșată de notificarea unității deținătoare, în condițiile art. 20-21 raportat la art. 1-2 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, este o procedură administrativă specială obligatorie, iar nu o procedură administrativ jurisdicțională (facultativă).

Într-adevăr actul emis de către unitatea deținătoare, în procedura administrativă specială obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, este susceptibil de control judecătoresc, pe calea acțiunii în justiție, prin care acesta este contestat, fiind garantat, în felul acesta, accesul liber la justiție al persoanei îndreptățite la retrocedarea imobilului preluat abuziv. În mod temeinic instanțele au avut în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998, potrivit căruia, acțiunea în retrocedare a bunului preluat fără titlu este admisibilă doar în lipsa unei legi speciale de reparație. Legea nr. 10/2001, ulterioară Legii nr. 213/1998, ca lege specială de reparație, privește nu numai imobilele preluate fără titlu, în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ci lato sensu , toate imobilele preluate abuziv (cu sau fără titlu) în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit art. 2 din lege.

Într-adevăr, a considera admisibile cererile de retrocedare a acestor imobile, adresate direct instanței și îndreptate împotriva statului, unităților administrativ-teritoriale prin autoritatea executivă, ori împotriva unităților deținătoare de personalitate juridică prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, înseamnă a goli de conținut legea specială de reparație și a o face inaplicabilă în fapt. În mod greșit susține recurentul că instanța de control judiciar nu a observat că dispoziția Primarului General emisă de procedura necontencioasă de retrocedare este incorectă deoarece nu au fost avute în vedere actele doveditoare care se află la dosarul actualei cauze. Instanța nu a fost investită cu o cale de atac împotriva hotărârii prin care s-a verificat legalitatea actului emis de unitatea deținătoare.

Conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, la neputând hotărâri decât asupra aceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. Față de considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legilor speciale în materie, precum și a celor din art. 129 alin. final C. proc. civ., ceea ce face inaplicabil, în speță, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile recurentului și nu art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în prezent abrogat. Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, așa cum susține recurentul pentru a fi supusă casării conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Împrejurarea că instanța de apel a invocat art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale precum și Hotărârea Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985, hotărâre pronunțată de C.E.D.O. în interpretarea articolului din Convenția europeană deja invocat, nu atrage concluzia că instanța a reținut motive străine cauzei. Argumentând inexistența limitării accesului liber la justiție, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, instanța a făcut referire la convenția privitoare la drepturile omului. Această Convenție constituie izvor de drept și poate fi invocată într-o hotărâre judecătorească, iar hotărârea C.E.D.O. a fost invocată pentru a argumenta că jurisprudența instanței este în concordanță cu practica jurisdicțională a C.E.D.O.

Toate aceste considerente atrag concluzia că hotărârea pronunțată este legală și conform art. 312 C. proc. civ. va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul S.D., împotriva deciziei civile 60/A/din 14 ianuarie 2005, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2005.