ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9169/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2557 din 4

mai 2004 Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția inadmisibilității

cererii formulată de reclamantul S.D. prin care a solicitat obligarea pârâților

Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului

București, Administrația Fondului Imobiliar să-i lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 21, situat în București, trecut fără plată în

proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 510

din 14 martie 1989 a Primăriei Municipiului București.

Instanța de fond a reținut că

cererea de revendicare pe calea dreptului comun, formulată ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este admisibilă, față de prevederile art. 6 din

Legea nr. 213/1998, raportat la art.1 din Legea nr.10/2001, reclamantul având

deschisă calea, de care a și uzat, notificării deținătorului imobilului,

potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri

reclamantul a declarat apel în termen legal.

Prin decizia civilă nr. 60 A

pronunțată în ședința publică de la 14 ianuarie 2005 a fost respins apelul

reclamantului ca nefondat.

În apelul motivat, reclamantul a

invocat decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție,

secțiile unite, și prevederile pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, susținându-se că instanța de fond ar fi

trebuit să constate mai întâi faptul că apartamentul a trecut în proprietatea

statului fără un titlu valabil, fără plată și că în procedura Legii nr. 10/2001,

notificarea apelantului a fost respinsă ca nefondată, deși toate probele erau

depuse la dosar.

În esență, instanța de apel a

susținut că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost reglementat

regimul juridic al bunurilor imobile astfel preluate de către stat, procedura

și măsurile reparatorii. Cererea de retrocedare se adresează unităților

deținătoare, persoane juridice prevăzut de art. 20 din Legea nr. 10/2001 și

urmează procedura necontencioasă de retrocedare, susceptibilă de control

judecătoresc. Apelantul a uzat de această procedură, a atacat actul emis în

cadrul acesteia pe calea contestației adresată direct instanței de judecată,

sentința pronunțată fiind susceptibilă de cale de atac.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304

alin. (1) pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se invocă decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție și Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

bunurilor imobile astfel preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, făcându-se referire la distincțiile precizate de lege în

materia imobilelor preluate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Recurentul critică hotărârile

pronunțate, considerând că instanțele au reținut inadmisibilitatea, în prezent,

a căii procesuale de retrocedare a apartamentului, preluat în mod abuziv de

către stat, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și motive

străine cauzei, Hotărârea Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii,

1985.

De asemenea, se susține că instanța

nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrative care erau hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii, deoarece instanța nu a reținut faptul că, procedura

necontencioasă de retrocedare a fost finalizată prin dispoziția Primarului

General de respingere a notificării, ca nedovedită, deși, în dosarul de

revendicare (dosar nr. 5762/2002, Judecătoria sectorului 4) se aflau toate

probele, iar Municipiul București și Administrația Fondului Imobiliar aveau

calitatea de pârâți.

În final, recurentul critică opinia

instanței cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, considerând

că, în cauză subzistă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recursul nu este fondat.

Instanțele au interpretat corect

legea, nesubzistând motivul de casare invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin legea specială a fost

instituită o procedură administrativă specială de retrocedare a imobilelor

preluate abuziv, care nu au făcut obiectul unor retrocedări anterioare, fie în

temeiul Legii nr. 112/1995, în cazul imobilelor cu destinația e locuință,

preluate cu titlu, fie în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile

pronunțate în acțiunea de retrocedare a imobilului preluat fără titlu.

În mod corect instanța de apel a

reținut că procedura specială administrativă obligatorie de retrocedare a

imobilului preluat abuziv nu are caracter jurisdicțional. Actul final pronunțat

în această procedură are caracter de act decizional special de drept privat (act

juridic civil unilateral), susceptibil de control judecătoresc, persoana

îndreptățită având deschisă calea acțiunii în justiție pentru a ataca astfel

actul emis.

Recurentul a uzat deja de această

cale și a atacat actul emis (sentința civilă nr. 973 din 9 noiembrie 2004

pronunțat de Tribunalul București, secția a III-a civilă).

Procedura declanșată de notificarea

unității deținătoare, în condițiile art. 20-21 raportat la art. 1-2 din Legea

nr. 10/2001, modificată și completată, este o procedură administrativă specială

obligatorie, iar nu o procedură administrativ jurisdicțională (facultativă).

Într-adevăr actul emis de către unitatea deținătoare, în procedura

administrativă specială obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, este

susceptibil de control judecătoresc, pe calea acțiunii în justiție, prin care

acesta este contestat, fiind garantat, în felul acesta, accesul liber la

justiție al persoanei îndreptățite la retrocedarea imobilului preluat abuziv.

În mod temeinic instanțele au avut

în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998, potrivit căruia,

acțiunea în retrocedare a bunului preluat fără titlu este admisibilă doar în

lipsa unei legi speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001, ulterioară Legii

nr. 213/1998, ca lege specială de reparație, privește nu numai imobilele

preluate fără titlu, în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

ci

lato sensu

, toate imobilele preluate abuziv (cu sau fără titlu) în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit art. 2 din lege.

Într-adevăr, a considera admisibile

cererile de retrocedare a acestor imobile, adresate direct instanței și

îndreptate împotriva statului, unităților administrativ-teritoriale prin

autoritatea executivă, ori împotriva unităților deținătoare de personalitate

juridică prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, înseamnă a goli de

conținut legea specială de reparație și a o face inaplicabilă în fapt.

În mod greșit susține recurentul că

instanța de control judiciar nu a observat că dispoziția Primarului General

emisă de procedura necontencioasă de retrocedare este incorectă deoarece nu au

fost avute în vedere actele doveditoare care se află la dosarul actualei cauze.

Instanța nu a fost investită cu o

cale de atac împotriva hotărârii prin care s-a verificat legalitatea actului emis

de unitatea deținătoare.

Conform art. 129 alin. final C.

proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin

cererea de chemare în judecată, la neputând hotărâri decât asupra aceea ce

formează obiectul cererii deduse judecății.

Față de considerentele arătate,

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legilor speciale în materie, precum și a celor din art. 129 alin.

final C. proc. civ., ceea ce face inaplicabil, în speță, cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile

recurentului și nu art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în prezent abrogat.

Hotărârea recurată nu cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii, așa cum susține

recurentul pentru a fi supusă casării conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Împrejurarea că instanța de apel a

invocat art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale precum și Hotărârea Ashingdane contra

Regatului Unit al Marii Britanii, 1985, hotărâre pronunțată de C.E.D.O. în

interpretarea articolului din Convenția europeană deja invocat, nu atrage

concluzia că instanța a reținut motive străine cauzei.

Argumentând inexistența limitării

accesului liber la justiție, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, instanța a făcut

referire la convenția privitoare la drepturile omului. Această Convenție

constituie izvor de drept și poate fi invocată într-o hotărâre judecătorească,

iar hotărârea C.E.D.O. a fost invocată pentru a argumenta că jurisprudența

instanței este în concordanță cu practica jurisdicțională a C.E.D.O.

Toate aceste considerente atrag

concluzia că hotărârea pronunțată este legală și conform art. 312 C. proc. civ.

va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul S.D.,

împotriva deciziei civile 60/A/din 14 ianuarie 2005, a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

14 noiembrie 2005.