ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1158/2006

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 20 iulie 2004 reclamantul

B.A.G.M. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 292 din 30 aprilie

2004, prin care pârâta A.V.A.S. a respins notificarea reclamantului privind

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcție și teren

în suprafață de 1578 mp, situat în Piatra Neamț, județul Neamț.

Prin sentința civilă nr. 952 din 1

noiembrie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția

tardivității contestației invocată de pârâtă, precum și contestația, ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Decizia contestată a fost comunicată

reclamantului la data de 23 iunie 2004, iar acesta a înregistrat la tribunal

contestația la data de 20 iulie 2004, deci în termenul de 30 de zile prevăzut

de Legea nr. 10/2001.

Reclamantul nu a făcut însă dovada

dreptului de proprietate cu privire la imobilul pentru care solicită măsuri

reparatorii, deși avea obligația să depună acte doveditoare în acest sens,

conform art. 22 din legea nr. 10/2001.

Astfel, reclamantul a depus la dosar

numai un certificat de moștenitor de pe urma defunctului său tată, B.D.,

decedat la 6 iulie 1963, în care se menționează că defunctul a deținut un

teren, loc de casă în Piatra Neamț, în suprafață de 1587 mp, în baza unui act

de donație.

Acest certificat atestă însă numai

calitatea de moștenitor a reclamantului, alături de mama sa B.F. și nu face

dovada dreptului de proprietate cu privire la construcție și teren.

Prin decizia civilă nr. 107 A din 12

aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței, cu următoarea motivare:

Din copia actului de donație pe care

reclamantul a depus-o la dosar rezultă că în anul 1947 R.B. a donat fiului său

B.D. un teren în suprafață de 5300 mp situat în Piatra Neamț.

Solicitând măsuri reparatorii pentru

imobilul din str. B. nr. 23, reclamantul avea obligația de a proba, în temeiul

art. 22 din Legea nr. 10/2001 și al art. 1169 C. civ., că pe cale succesorală

s-a transmis în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Altfel spus, reclamantul, avea

obligația de a dovedi identitatea dintre imobilul situat în str. C. nr. 21 și

cel din str. B. nr. 23; or, reclamantul a susținut că certificatul de

moștenitor depus la dosar face dovada dreptului de proprietate conform art. 22

din H.G. nr. 498/2003.

Instanța nu a primit această

susținere, arătând că certificatul face dovada calității de moștenitor, și nu

pe aceea de proprietar, iar, pe de altă parte, în acest certificat se

menționează un imobil din str. B. nr. 43, și nu din str. B. nr. 23, cum se

precizează în notificare.

Curtea a mai reținut că, în

condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, nu se mai puteau propune și negocia

măsurile reparatorii și modalitățile de acordare a acestora, la care se referă

reclamantul în motivele de apel.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, formulând următoarele critici:

Deși conform art. 644 C. civ.

succesiunea este unul din modurile de dobândire a proprietății, iar art. 22.1

din H.G. nr. 498/2003 enumeră printre actele apte să facă dovada dreptului de

proprietate conform Legii nr. 10/2001 și certificatul de moștenitor, instanța

nu a ținut seama de aceste texte de lege, depășindu-și atribuțiile, ceea ce

atrage casarea hotărârii conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Recurentul a mai depus la dosar o

serie de înscrisuri din care rezultă dreptul său de proprietate asupra

imobilului în litigiu, dar instanța de apel nu le-a luat în considerare, ceea

ce constituie motiv de recurs potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Astfel, adeverințele nr. 21 din 3

ianuarie 1964, 13137 din 8 mai 1964 și 21746/6 august 1964 emise de Secția

Financiară din Piatra Neamț atestă faptul că tatăl reclamantului a posedat un

imobil în str. B. nr. 23, care a intrat în posesia reclamantului și a mamei

sale B.F.

De asemenea, adresa nr. 9249 din 8

mai 2003 emisă de Primăria din Piatra Neamț atestă că acest imobil a fost

preluat prin Decretul nr. 540/1973.

Recurentul mai arată că în registrul

agricol pe anii 1958-1964 tatăl său figura cu un imobil în str. S. nr. 23 C din

Piatra Neamț, identic, ca valoare a clădirii și ca suprafață a terenului, cu

cel din certificatul de moștenitor și din adeverințele menționate.

În recurs, recurentul a depus

înscrisuri noi conform art. 305 C. proc. civ.

Intimata a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că

notificarea a fost corect soluționată în raport de actele depuse la dosar în

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, care este un termen de

decădere.

Intimata susține că actele depuse

peste acest termen, inclusiv în instanță, nu pot fi luate în considerare.

Analizând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate de recurent Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece pretinsa încălcare

a dispozițiilor legale menționate nu poate reprezenta o depășire a atribuțiilor

puterii judecătorești, adică exercitarea de către instanța de judecată a unei

atribuții care aparține altei puteri în stat.

Pe de altă parte, nu se poate reține

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 644 c. civ. și art. 22.1 din

H.G. nr. 498/2003, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când a

arătat, în mod corect, că certificatul de moștenitor nu face dovada calității

de proprietar, ci doar pe aceea a calității de moștenitor.

Însă, în raport de actele depuse la

dosar în instanța de apel și ignorate de aceasta, de actele depuse la dosar în

recurs și de noile dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte

constată că recursul este fondat și-l va admite, în baza art. 304 pct. 10 C.

proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei, ca și la data declarării

recursului, pentru următoarele considerente:

În primul rând, nu poate fi primit

punctul de vedere al intimatei, potrivit căruia actele depuse după termenul

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu mai pot fi luate în considerare la

soluționarea cauzei.

Este adevărat că art. 23 din aceeași

lege prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) pot fi

depuse până la data soluționării notificării”, dar aceasta nu înseamnă că în

faza de judecată, ulterioară procedurii administrative, persoana care se

consideră îndreptățită la măsuri reparatorii nu poate administra probele pe

care le consideră relevante în dovedirea pretențiilor.

A admite că dispoziția entității

învestite cu soluționarea notificării poate fi atacată în instanță pe calea

contestației, a apelului și, respectiv, a recursului, dar fără ca partea să

poată completa probatoriul administrat în procedura administrativă, ar însemna

să se recunoască doar un acces formal la justiție, ceea ce ar fi contrar art.

21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înscrisurile reprezintă o probă

admisibilă în toate cele trei faze procesuale, așa încât ele vor fi avute în

vedere la pronunțarea prezentei decizii, analiza acestora urmând să se facă din

perspectiva art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005.

Textul de lege menționat prevede în

alin. (1) că „în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive”. Mai

departe, „în aplicarea prevederilor alin. 1 și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus

sau, după caz, pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.”

În tabelul-anexă la Decretul de

expropriere nr. 540/1973 figurează la poziția 7 reclamantul B.A.G.M., alături

de mama sa B.F., cu un imobil expropriat în str. B. nr. 15, terenul având o

suprafață de 1587 mp, iar construcția o suprafață de 419,30 mp, ceea ce creează

prezumția că reclamantul și mama sa erau la acea dată proprietarii imobilului

expropriat.

Toate celelalte acte depuse la dosar

nu fac dovada contrară, ci dimpotrivă, confirmă această situație.

Curtea de apel a reținut că în

certificatul de moștenitor de care se prevalează reclamantul, eliberat de pe

urma tatălui său, figurează un imobil în str. B. nr. 43, iar notificarea se

referă al un imobil din str. B. nr. 23 și că reclamantul nu face dovada

identității de imobil.

În realitate, din actele depuse la

dosar în apel rezultă că imobilul donat de B.R. fiului său B.D., moștenit apoi

de reclamant în calitate de fiu și de soția supraviețuitoare și preluat de la

aceștia prin expropriere, a purtat de-a lungul timpului diferite numere

poștale, iar numele arterei de circulație s-a schimbat de mai multe ori.

Prin actul de donație întocmit la 3

martie 1947, R.N.B. donează fiului său D.N.B. un teren în suprafață de 5 300 mp

situat în str. C. nr. 21 din Piatra Neamț, pe care se află construită o casă

din bârne pe soclu de piatră, cu cinci încăperi și dependințe.

În perioada 1947-1954 B.R. a

continuat să figureze cu rol fiscal pentru imobil, așa cum se arată în

adeverința nr. 26697 din 15 februarie 2004 eliberată de Consiliul local,

direcția taxe și impozite Piatra Nemț, iar imobilul din str. R. nr. 21 a

corespuns celui de la nr. 23 pe str. S.

Adeverința nr. 17799 din 24 mai 2005

eliberată de Primarul municipiului Piatra Neamț atestă că, potrivit

nomenclatorului stradal în perioada 1948-1963, bulevardul D. a purtat numele S.

sau B.

Astfel se explică faptul că în

certificatul de moștenitor eliberat în urma decesului lui B.D., imobilul

moștenit de reclamant împreună cu mama sa apare ca fiind situat pe strada B.

Despre teren se menționează că a

fost dobândit de defunct prin actul de donație nr. 382/1947 și că ar fi fost

situat pe str. B. la nr. 43; casa menționată în certificat corespunde, ca

descriere, celei din actul de donație și figurează la nr. 23 pe aceeași stradă.

Cum nu era fizic posibil ca respectiva construcție să se afle pe alt teren

decât cel pe care se situa la momentul donației, rezultă că în certificat s-a

strecurat o eroare în ceea ce privește numărul poștal al terenului. Acest fapt

este confirmat și de adeverința nr. 21748 din 6 august 1964 prin care fostul

Sfat popular al orașului Piatra Neamț, secțiunea financiară comunica F.B. și

lui A.B., reclamantul din speță, care este prețul rezultat în urma reevaluării

imobilului din str. B. nr. 23.

Același imobil a purtat apoi numărul

poștal 15 pe strada B., așa cum se arată în adeverința nr. 10785 din 14 aprilie

2005 eliberată de primarul municipiului Piatra Neamț, în care se precizează că

locuința care figura conform ridicărilor topografice din anul 1970 pe str. B.

nr. 15 corespunde celei care figura în anul 1921 la nr. 21 pe strada C.

Din coroborarea tuturor acestor

dovezi rezultă că reclamantul a avut în proprietate un imobil compus din

construcție și teren în suprafață de 1587 mp în orașul Piatra Neamț, care i-a

fost preluat de stat în anul 1973 prin expropriere și, prin urmare, are

calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri în baza art. 3 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001.

Limitându-se la a stabili că

reclamantul nu justifică o astfel de calitate, curtea de apel nu a mai analizat

criticile referitoare la măsurile reparatorii și modalitățile de acordare a

acestora, formulate de reclamant.

Totodată, nu a procedat la

identificarea terenului în litigiu printr-o expertiză de specialitate.

Despre acest teren, expropriat de la

reclamant prin Decretul nr. 540/ 1973 se arată în adeverința nr. 177799 din 24

mai 2005 eliberată de primarul municipiului Piatra Neamț că ar fi ocupată

astfel: 750 mp parcare, alei acces carosabil, spații verzi și 850 mp Hotel

Central. De asemenea, se arată că ar aparține unei societăți comerciale integral

privatizate.

Pentru verificarea situației de fapt

se impune însă efectuarea unei expertize de specialitate, care să identifice

terenul expropriat de la reclamant și starea acestuia în prezent, pentru a se

putea aprecia asupra măsurilor reparatorii de care poate beneficia reclamantul

conform Legii nr. 10/2001.

Pentru administrarea acestei probe

și pentru verificarea situației juridice a imobilului în litigiu, Înalta Curte

va admite recursul, va casa decizia și, în baza art. 312 alin. (3) și art. 314

C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

B.A.G.M. împotriva deciziei civile nr. 107/A din 12 aprilie 2005 a Curții de

Apel București, pe care o casează.

Trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.