ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4885/2006

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele

La data de 6 noiembrie 2002,

reclamanta V.D. a chemat în judecată pe pârâtul pe pârâtul Municipiul București

prin Primarul general solicitând anularea dispoziției nr. 337 din 20 mai 2002

emisă de Primarul general și obligarea acestuia, să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 34.817 mp situat în

București.

Prin sentința nr. 1761 din 11

decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut din probele administrate că reclamanta V.D. a dobândit de la

numiții V.M., V.O. și V.V. drepturile litigioase ce făceau obiectul dosarului

nr. 6360/2000 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

privind terenul în suprafață de 30.000 mp din București, conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 679 din 26 februarie 2001.

În această calitate, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a adresat notificare Primăriei

municipiului București prin care a solicitat restituirea în natură a terenului

în litigiu.

Primarul general al Capitalei prin

dispoziția nr. 337 din 20 mai 2002 a respins cererea de restituire în natură cu

motivarea că terenul solicitat face parte din domeniul public, fiind ocupat de

„Parcul Hățișului”; că reclamanta nu este decât beneficiara unor drepturi

litigioase a căror întindere este prevăzută exact în contract și că urmează să

i se facă ofertă de despăgubiri bănești, după apariția Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că reclamanta

nu a făcut dovada cu înscrisurile depuse că este moștenitoarea numitului V.I.

căruia i-a aparținut terenul în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 18191/1913 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat. Nu

s-a dovedit nici măcar împrejurarea că V.I. a decedat și că s-a dezbătut

succesiunea acestuia, iar certificatele de moștenitor depuse la dosar privesc

alte persoane, a căror rudenie cu V.I., nu s-a probat.

Totodată, prima instanță a

considerat că atâta timp cât reclamanta a cumpărat drepturi litigioase, nu a

făcut dovada că a dobândit proprietatea imobilului câtă vreme vânzătorii

drepturilor nu erau nici ei proprietari ci doar moștenitori ai defuncților V.M.

și V.D. a căror legătură de rudenie cu proprietarul terenului, V.I., nu a fost

probată.

Așa fiind, acțiunea reclamantei V.D.

a fost respinsă ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

665/A din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă.

În pronunțarea acestei decizii,

instanța de apel, având în vedere înscrisurile depuse de reclamantă în această

fază procesuală, a constatat că în conformitate cu certificatul de moștenitor

nr. 17 din 5 mai 2003 eliberat de Biroul notarului public D.G. s-a făcut dovada

că V.I., proprietarul terenului în litigiu, a decedat la data de 21 septembrie

1933, lăsând ca unic moștenitor pe fiul său V.M. ce a decedat la data de 19

octombrie 1976. La rândul său, V.M. a fost moștenit de V.M.M. și V.D.

(certificat de moștenitor nr. 1052 din 6 decembrie 1977 eliberat de Notariatul

Local de Stat al sectorului 5).

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 1079 din 12 iulie 1995 eliberat de Notariatul de Stat sector 4,

de pe urma lui V.D., decedat la data de 7 noiembrie 1994 au rămas ca succesori

V.O. și V.V.

Coroborând certificatele de

moștenitor menționate cu actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, s-a

conchis că apelanta-reclamantă și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, așa încât au fost substituite

considerentele sentinței tribunalului sub acest aspect.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a

reținut că prin notificarea adresată intimatului, apelanta nu a furnizat

elemente de identificare a terenului pretins a fi restituit decât numărul

poștal al acestuia și o expertiză topografică extrajudiciară ce nu poate fi

analizată în proces.

Mai mult, s-a menționat că apelanta

deși a solicitat efectuarea în cauză a unei expertize pentru identificarea

terenului, ulterior a revenit declarând că nu mai înțelege să administreze

această probă.

În consecință, nefiind identificat

terenul în litigiu a cărui restituire s-a solicitat sub aspectul întinderii,

vecinătăților, a gradului de ocupare și a destinației prezente, apelul a fost

respins ca nefondat.

Reclamanta V.D. a declarat recurs

împotriva acestei decizii criticând-o ca nelegală și invocând motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține în esență că

intimata și-a însușit expertizele topografice efectuate în alte procese și

depuse ca probe în cauză cu privire la identificarea terenului a cărui

restituire în natură s-a solicitat prin notificare, așa încât a considerat că

nu mai este necesară efectuarea unei alte expertize în prezentul proces câtă

vreme prin dispoziția contestată, emisă de intimată, se recunoaște amplasarea

și dimensiunile imobilului.

Față de aceste împrejurări,

recurenta consideră nelegală hotărârea instanței de apel prin care i se

respinge apelul cu motivarea că renunțând la expertiză, nu s-a putut identifica

terenul în litigiu.

De asemenea, recurenta menționează

că instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce consacră

restituirea în natură ca regulă și nu a avut în vedere că imobilul (teren) a

fost preluat de stat fără nici un titlu și nu s-a dovedit apartenența acestuia

la domeniul public. Că terenul este liber și poate fi restituit în natură.

Recursul declarat este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin notificarea adresată intimatei,

recurenta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 34.817

mp situat în București, preluat de stat fără nici un titlu.

Recurenta s-a considerat persoană

îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a

proprietarului terenului (V.I., ce a susținut că este străbunicul său pe linie

paternă) și în calitate de cumpărătoare a drepturilor litigioase asupra

terenului în suprafață de30.000 mp conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 679 din 26 februarie 2001 încheiat cu ceilalți moștenitori

ai lui V.I., proprietarul unui teren în suprafață de 70.000 mp în zona Șos.

P.-Șos. D.

Din terenul în suprafață de 30.000

mp cumpărat de defunctul V.I. în anul 1913, ce face parte din cei 70.000 mp

unul din moștenitorii acestuia, respectiv V.M. a vândut diferite parcele,

astfel încât din cei 30.000 mp a rămas neînstrăinat terenul de 14.315 mp, așa

cum rezultă din expertiza efectuată de ing. C.A. într-o altă cauză.

Față de aceste împrejurări se

impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea terenului în

cauză.

Din practicaua deciziei pronunțate

de instanța de apel rezultă că apelanta-reclamantă a solicitat la termenul din

26 martie 2004 efectuarea expertizei de identificare a terenului în litigiu,

dar cererea sa a fost respinsă de instanță față de poziția oscilantă a părții

pe parcursul procesului.

Din această perspectivă, se constată

că instanța de apel și-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 129 C. proc.

civ. și nu a stabilit pe deplin împrejurări de fapt ce ar fi dus la dezlegarea

pricinii.

Respingând apelul reclamantei pe

motiv că nu a fost identificat terenul în litigiu prin probe direct

administrate în prezenta cauză, instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și nu a verificat dacă imobilul poate fi restituit în natură, dacă

statul a preluat cu titlu legal bunul și pe ce bază juridică acest bun a fost

considerat că aparține domeniului public.

Potrivit art. 314 C. proc. civ.

„Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a

legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”, or, în cauză nu

au fost clarificate împrejurările de fapt expuse și care nu pot fi elucidate

direct în recurs, fază în care e admisibilă doar proba cu înscrisuri.

Față de cele ce preced constatând că

decizia atacată este nelegală, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va

casa hotărârea pronunțată de instanța de apel și va trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanta V.D. împotriva deciziei nr.

665 A din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2006.