ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1133/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin contestația în anulare

înregistrată la data de 16 ianuarie 2006, sub nr. 1115/1/2006, contestatorul C.T.

a solicitat anularea deciziei civile nr. 114 din 13 ianuarie 2005, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4872/2004, iar pe fondul

cauzei, obligarea intimatei Casa Județeană de Pensii Tulcea, la plata

indemnizației prevăzută de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 30 iunie 2003

și a cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a

susținut că în considerentele deciziei atacate nu se face nici o referire la

motivul de recurs invocat în ședința publică din 13 ianuarie 2005, respectiv cu

privire la nulitatea hotărârii instanței de fond, determinată de faptul că a

fost pronunțată de alți judecători decât cei care au participat la dezbaterea

în fond a cauzei, iar motivația instanței de recurs, cu privire la

nelegalitatea hotărârii emisă de pârâtă, cu nerespectarea termenului de 30 de

zile prevăzut de lege, este hilară, această sancțiune fiind relevată în mod

expres în art. 52 alin. (1) din Constituția României.

S-a apreciat, de asemenea, că

hotărârea instanței de recurs este una formală, pronunțată în dispreț față de

lege și față de probele de la dosar, din care rezultă în mod cert și

indubitabil, că reclamantul are calitatea de persoană strămutată.

Examinând actele dosarului, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține netemeinicia acestei contestații în

anulare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin decizia nr. 114 din 13 ianuarie

2005, pronunțată în dosarul nr. 4872/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție

a respins, ca nefondat, recursul declarat de C.T., împotriva sentinței civile nr.

28 din 5 februarie 2004, a Curții de Apel Constanța, constatând că hotărârea

instanței de fond, prin care a fost respinsă acțiunea în contencios

administrativ formulată de acesta și soluționată în contradictoriu cu Casa

Județeană de Pensii Tulcea, pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr.

189/2000, este legală și temeinică.

Din considerentele deciziei atacate

rezultă că au fost examinate toate motivele expres precizate în cererea de

recurs înregistrată la data de 2 aprilie 2004, ce vizau nulitatea absolută a

hotărârii nr. 4217 din 1 septembrie 2003, emisă de pârâtă și pretinsa

interpretare greșită a probelor dosarului de către prima instanță,

procedându-se la o examinare a cauzei, sub toate aspectele.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de executare, îndreptată

împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor

norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal, ce

poate fi exercitată numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art.

317 - 321 C. proc. civ.

Motivele contestației în anulare

obișnuite sunt prevăzute de art. 317 C. proc. civ., iar art. 318 din același

cod, reglementează contestația în anulare specială al cărei obiect îl pot

constitui numai hotărârile instanțelor de recurs.

În speță, contestatorul a invocat în

mod expres, în drept, dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ.,

texte prin prisma cărora se impune examinarea contestației în anulare.

Contestația în anulare obișnuită

poate fi exercitată numai în cele două cazuri expres prevăzute de art. 317 alin.

(1) C. proc. civ., dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului.

Art. 317 alin. (2) C. proc. civ.,

introduce într-adevăr două clauze de admisibilitate a contestației în anulare,

de natură să atenueze condiția prevăzută la alineatul anterior, prevăzând că

această cale de atac poate fi primită pentru motivele indicate de text, în

cazul în care au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a

respins, pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă a fost respins

fără ca el să fi fost judecat în fond.

Rezultă fără echivoc, din redactarea

textului, că fiecare din aceste situații vizează numai cele două motive

prevăzute de art. 317 alin. (1), respectiv neîndeplinirea, potrivit legii, a

procedurii de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina și

pronunțarea hotărârii, cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență.

În speță, nu a fost invocat nici

unul din cele două motive expres și limitativ prevăzute la art. 317 alin. (1),

astfel încât nu este legalmente posibilă examinarea celor două condiții de

admisibilitate a contestației incidente în situația invocării și neexaminării

lor în recurs, prevăzute de art. 317 alin. (2).

Art. 318 C. proc. civ. prevede

in terminis

că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate

cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

de casare.

Contestatorul a apreciat că este

incident acest din urmă motiv de contestație în anulare, motivat de faptul că

în considerentele deciziei atacate nu s-a făcut nici o referire la motivul de

nelegalitate invocat la termenul din 13 ianuarie 2005, determinat de pretinsa

pronunțare a hotărârii de către alți judecători, decât cei care au participat

la dezbaterea în fond a cauzei.

În considerarea dispozițiilor art. 303

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul se va motiva prin însăși

cererea de recurs și art. 306 alin. (1) din același cod, care instituie

sancțiunea nulității recursului, pentru nemotivarea lui în termenul legal, se

poate concluziona că obligația de examinare a instanței, la care se referă art.

318 C. proc. civ., se circumscrie numai la motivele prezentate în termenul

legal, iar nu și la acele motive prezentate tardiv sau acelea pe care instanța

ar fi putut să le ridice din oficiu. Prin urmare, pentru a se putea plânge pe

această cale de omisiunea discutării de către instanța de recurs a unui motiv

de modificare sau de casare, este necesar ca acel motiv să fi fost depus

înlăuntrul termenului legal, care este de 15 zile de la comunicare, indiferent

dacă recursul s-a declarat mai înainte de comunicare.

Examinând actele dosarului din

această perspectivă, se constată că hotărârea primei instanțe a fost comunicată

contestatorului, la data de 15 martie 2004, cererea de recurs a fost

înregistrată la 2 aprilie 2004, iar notele scrise, prin care s-a făcut referire

la motivul de recurs pretins neexaminat, au fost depuse numai la data de 13

ianuarie 2005, la mult timp după expirarea termenului prevăzut de lege, astfel

încât incidența dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi

reținută.

Celelalte aspecte invocate de

contestator nu pot fi circumscrise motivului prevăzut de art. 318 teza I C.

proc. civ., neputându-se reține că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale, în sensul ipotezei reglementată de acest text. Aceasta, întrucât,

fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi

interpretată extensiv. Legea are în vedere numai acele greșeli materiale cu

caracter procedural, care au condus la pronunțarea unei soluții eronate,

greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante

sau a unor date materiale din dosar.

Eroarea materială evidentă trebuie

să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății, pentru verificarea

cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor,

contestația în anulare neconstituind un mijloc de reformare a hotărârii

atacate.

Această cale de atac tinde la

anularea unei hotărâri, numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de

text, legea neurmărind să deschidă părților, calea unui „recurs la recurs”.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de C.T. împotriva deciziei nr. 114 din 13 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 aprilie 2006.