ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 631/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 631/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C. SA SFÂNTU

GHEORGHE a solicitat prin acțiune, în contradictoriu cu pârâta M.R.B., Agenția

Brașov să se constate nulitatea contractelor de garanție imobiliară autentificate

sub nr. 514 – nr. 520 din 26 martie 2002 pentru dol și fraudarea inteselor

sale.

Soluționând litigiul,

Tribunalul Brașov, prin sentința nr. 885 din 3 noiembrie 2005, a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins ca

nefondată acțiunea precizată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta

M.R.B. prin Agenția Brașov.

Instanța de fond a reținut

în considerentele sentinței că pârâta M.R.B. a acordat un credit conform

contractului nr. 15 în sumă de 456.500 Euro pe care debitoarea l-a garantat cu

imobilul identificat în contract, proprietatea reclamantei și cu contractele de

garanție imobiliară nr. 514 – nr. 520 din 26 martie 2002.

Prima instanță a mai reținut

că existența dolului invocată de reclamanta pentru a solicita nulitatea

contractelor de garanție nu a fost dovedită, că reaua-credință a băncii și

previzibilitatea neexecutării de către debitoarea SC P. SRL, garantată de către

reclamantă, nu poate fi reținută în condițiile în care Banca a urmărit-o mai

întâi pe debitoare în vederea achitării debitului. A fost înlăturată de instanța

de fond și susținerea potrivit căreia contractele de garanție se bazează pe o

cauză ilicită sau falsă cât și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Sentința a fost apelată de

reclamantă care a invocat nelegalitatea hotărârii în raport de prevederile art.

261 alin. (3) C. proc. civ., art. 968, 948, 960 și 969 C. civ., care în opinia apelantei

reclamante au fost greșit aplicate.

Curtea de Apel Brașov, secția

comercială, prin decizia nr. 101 din 11 mai 2006, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei și a reținut că instanța de fond a examinat susținerile și

probele depuse de ambele părți și că a stabilit corect situația de fapt dând o

dezlegare corectă problemelor de drept puse în discuție.

În continuare a reținut,

citând art. 1790 și 1746 și urm.C. civ., că executarea silită a imobilului

ipotecat în cazul neplății datoriei de către debitor este cauza contractului de

ipotecă și că o astfel de cauză nu poate avea caracter ilicit ori contrar

bunelor moravuri și ordinii publice. A fost înlăturată ca nedovedită și afirmația

recurentei privind faptul că la încheierea contractului de credit și a

contractelor de ipotecă intimata ar fi avut cunoștință de faptul că debitoarea

nu-și va plăti la timp ratele și dobânzile. În fine, cu privire la dolul

invocat drept cauză de nulitate a contractelor de garanție instanța de apel a

reținut că la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte că intimata a

prezentat situații false în legătură cu starea economică a debitoarei, iar în

privința motivelor de nulitate s-a conchis că aspectele de comportament pe care

intimata le-ar fi avut după încheierea contractelor nu sunt contemporane

momentului încheierii contractelor pentru a putea fi reținute.

Împotriva deciziei nr. 61/2006

a declarat recurs reclamanta SC C. SA Sfântu Gheorghe prin care a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pctele 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea primului

motiv recurenta a susținut că instanțele au interpretat greșit actul dedus

judecății și ca urmare au schimbat înțelesul lămurit și neîndoielnic al

acestuia.

În esență, recurenta a

considerat că deși instanțele au fost sesizate cu nulitatea unor contracte de garanție

pentru ilicitul cauzei ce a stat la baza convenției, contrar ordinii publice și

bunelor moravuri prin aceea că încă de la contractare între bancă și debitorul

principal a existat o înțelegere în sensul de a nu se da eficiență contractului

de credit principal ci garanțiilor pentru stingerea debitului, prin soluțiile

pronunțate nu s-au examinat aceste susțineri ci s-au făcut referiri generale la

contractul de garanție imobiliară cu trimitere la art. 1746 C. civ.

Procedând în acest mod,

recurenta a apreciat că instanțele au schimbat natura actului dedus judecății

precum și înțelesul neîndoielnic al acestuia. În concret, s-a considerat de autoare

că instanța trebuia să verifice dacă societatea garantă avea în obiectul de

activitate posibilitatea acordării unor garanții pentru alte societăți

întrucât, în opinia sa, garantarea unui credit trebuia să se facă cu bunuri din

patrimoniul societății comerciale care a beneficiat de credit.

Sub aspect probator,

recurenta a considerat, cu trimitere la art. 968 C. civ., că între debitoare și

bancă a existat o înțelegere pentru favorizarea debitorului în neplata creditului,

ceea ce înseamnă că au fost perfectate contractele de garanție în condiții de

ilicit comercial.

Nelegalitatea deciziei în

raport de prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a fost motivată prin neexaminarea

de către instanțe a tuturor elementelor care demonstrau existența dolului.

Recurenta a arătat în

sprijinul acestui motiv că a semnat contractele de garanție imobiliară având

credința că s-a analizat temeinicia situației debitoarei și a legalității garantării

de către o altă societate decât debitorul, cu propriile bunuri fără să aibă în

obiectul de activitate astfel de operații și în fine, că a avut credința că se

vor efectua controale permanente asupra activității debitorului și asupra

mijloacelor bănești ale acestuia.

Recurenta a considerat că mijloacele

viclene utilizate de bancă la contractare au fost dovedite și că voința debitorului

garant a fost înșelată întrucât s-a încrezut în seriozitatea și buna-credință a

bancii.

Pentru motivele invocate,

recurenta a solicitat admiterea recursului și în fond admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

Intimata prin întâmpinare a susținut

că motivele invocate nu vizează nelegalitatea, că actul dedus judecății a fost

corect examinat fără să se schimbe înțelesul său și că prevederile legale au

fost corect aplicate unei situații de fapt bine determinate. Cu referire la dol

intimata a arătat că acesta nu a fost dovedit și că, în orice caz, actul

viclean la care se referă recurenta trebuia demonstrat la momentul încheierii

lui. Potrivit recurentei ideea că numai societățile comerciale care au în

obiectul lor de activitate posibilitatea acordării de garanții cu scop

comercial este falsă și tinde să inducă în eroare instanțele. Sub aspect

probator, motivele invocate, în opinia intimatei, nu sunt relevante pentru

motivul de nelegalitate invocat. Intimata a făcut trimitere la probele dosarului

din care rezultă înțelegerea dintre debitoarea SC P. SRL și recurentă care au

convenit să obțină credite bancare garantate cu ipotecă de către recurentă

pentru demararea unei activități comerciale. Această convenție demonstrează că

garanțiile au fost asumate în cunoștință de cauză și nu cum sugerează recurenta

că ar fi existat înțelegerea între bancă și debitoare. Asupra executării

garanției, intimata a citat art. 1042 C. civ., și a cerut să se respingă susținerea

că ar fi trecut la executare pentru a-și urmări un scop prohibit de lege sau

contrar ordinii publice.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 304 alin. (1) pct.

8, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate „când instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv își găsește

aplicarea numai în situația în care ar rezulta fără dubiu natura juridică a

actului dedus judecății, ori înțelesul acestuia, iar instanța de apel ar fi

reținut un alt act juridic sau un alt conținut.

Examinând obiectul acțiunii

și soluția pronunțată de instanța de apel în conformitate cu motivul de

nelegalitate invocat se constată că au fost deduse judecății contractele de

ipotecă autentificate sub nr. 514 – nr. 520/2002, prin care recurenta a garantat

creditul acordat de Bancă, debitoarei SC P. SRL. Executarea garanției reale

față de care își exprimă nemulțumirea recurenta, nu constituie o schimbare a

naturii actului sau a înțelesului acestuia pentru a se reține critica adusă

deciziei pronunțată de instanța de apel care a examinat litigiul în limitele

obiectului dedus judecății și a cadrului procesual stabilit de garanta recurentă.

Astfel, recurenta deși

admite că la acordarea unui credit este obligatoriu contractul de garanție

imobiliară ajunge la concluzia greșită că această garanție trebuie să vizeze

patrimoniul debitorului care este beneficiarul creditului. Afirmația recurentei

este lipsită de suport legal ca de altfel și susținerea privind limitarea

posibilității constituirii unei garanții reale, de către o societate comercială,

dacă în obiectul său de activitate nu s-a prevăzut constituirea garanțiilor

reale.

Această ultimă susținere

exprimă pe de o parte o opinie proprie a recurentei care induce ideea constituirii

unor societăți comerciale specializate pentru garantarea unor obligații, iar pe

de altă parte, dacă s-ar admite ipotetic punctul său de vedere, această susținere

ar putea constitui o invocare a culpei proprii de a-și fi depășit specialitatea

capacității de folosință. În cauză nu se poate pune o astfel de problemă nici

ipotetic întrucât constituirea  de garanții reale cu bunuri din patrimoniul

propriu al unei societăți comerciale nu este îngrădită decât de voința

societară.

Trimiterea la art. 1746 C.

civ. și considerentele pentru care a fost citat acest articol este în concordanță

cu analiza făcută asupra obiectului dedus judecății prin care s-a pus în discuție

„nulitatea (anularea) contractelor de garanție…”.

În realitate se invocă în

cadrul acestui motiv neexaminarea probelor, fără să fie numite, care ar fi dus

la fraudarea intereselor garantului imobiliar. Aceste critici exced motivului

invocat având în vedere că ceea ce se urmărește în cazul examinării naturii

juridice a actului dedus judecății este conținutul actului în sens de negotium,

iar această analiză a fost corect făcută în considerentele deciziei, prin

raportare la momentul încheierii contractului, întrucât cauzele de nulitate

trebuie să fie contemporane încheierii actului și nu ulterioare.

În adevăr, recurenta a

criticat modul în care creditoarea a înțeles să execute garanția,

considerându-se fraudată pentru motivul că nu s-a executat debitorul, în

condițiile asumate de acesta, ci s-a trecut la executarea garanției. Aceste

motive nu pot să afecteze valabilitatea actului dedus judecății câtă vreme nu

s-a dovedit, sarcina probei revenindu-i recurentei, că au existat înțelegeri

concertate pentru a se executa mai întâi garanțiile.

Celelalte aspecte legate de

probele administrate și concludența acestora depășesc sfera motivului invocat

de recurentă așa încât nu se impun a fi analizate întrucât recursul, în

reglementarea actuală, nu-și propune o rejudecare a fondului prin examinarea

probatoriilor administrate ci doar corectitudinea aplicării dispozițiilor

legale în raport de o situație de fapt deja stabilită. Prin criticile sale și

readucerea chestiunilor de fond spre examinare în cadrul acestui motiv, recurenta

schimbă de fapt ordinea de analiză dând prioritate, într-o cale extraordinară

de atac, chestiunilor de fond și nu nelegalității.

Prin cel de al doilea motiv

s-a invocat art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în sprijinul susținerii că

nelegalitatea hotărârii rezultă din mijloacele viclene și dolosive precum și din

înțelegerile particulare dintre debitor și bancă. Trecând la analiza acestui

motiv care vizează aplicarea greșită a legii se constată că pentru argumentarea

criticilor privind existența dolului recurenta nu a arătat care este textul de

lege aplicat greșit.

Nici o ipoteză a art. 304 alin.

(1) pct. 9 nu se regăsește în critica evocată prin care se stabilește că

hotărârea este nelegală atunci când este „lipsită de temei legal, ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Dacă am admite că

argumentele sale se referă totuși la prevederile art. 960 alin. (2) C. civ.,

încă nu s-ar putea reține că soluția este nelegală întrucât instanța de apel a

analizat succint viciul de consimțământ la care se face trimitere în recurs și

a constatat că probele dosarului nu relevă existența dolului. În adevăr, fiind

un fapt juridic „dolul nu se presupune”, ci trebuie probat. Or, recurenta s-a

bazat în principal pe elementul subiectiv intențional care ar fi stat la baza

încheierii actelor de garanție constând în înțelegerea dintre debitor și Bancă

cu scopul de a se executa garanția și nu debitul, chestiune nedemonstrată în

nici o fază procesuală. Dimpotrivă din probele aflate la dosar rezultă că înainte

de încheierea contractului de garanție a existat o înțelegere între garant și

debitor pentru ca acesta din urmă să apeleze la credite pentru demararea unei

afaceri profitabilă ambelor părți care urma să fie garantată de recurentă. În

legătură cu proba dolului se poate reține că nici elementul material, obiectiv,

din componența viciului de consimțământ invocat nu a fost dovedit.

În consecință, nu sunt elemente

care să ducă la concluzia că la încheierea contractelor de garanție

consimțământul a fost viciat de vreme ce a existat anterior o convenție

(Protocolul din 20 noiembrie 2001) între debitoarea SC P. SRL și SC C. SA prin

care s-a angajat la garantarea creditului, angajament transpus ulterior în

clauza contractuală prin care recurenta s-a angajat ca în cazul neachitării

creditului, Banca să se îndestuleze din sumele obținute prin executarea silită

a garanțiilor. Așadar, la perfectarea contractelor de garanție recurenta a avut

reprezentarea scopului concret în vederea căruia a consimțit, astfel că se va

înlătura și susținerea privind existența cauzei ilicite și odată cu aceasta

ideea că s-au perfectat contractele de garanție în condiții de „ilicit

comercial”.

Față de cele ce preced,

având în vedere că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea/casarea

deciziei pronunțate în apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

Totodată, se va lua act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată

în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC C. SA SFÂNTU GHEORGHE împotriva deciziei nr.

61/ Ap din 11 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, Secția comercială.

Ia act că nu se solicită

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2007.