ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 631/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C. SA SFÂNTU GHEORGHE a solicitat prin acțiune, în contradictoriu cu pârâta M.R.B., Agenția Brașov să se constate nulitatea contractelor de garanție imobiliară autentificate sub nr. 514 – nr. 520 din 26 martie 2002 pentru dol și fraudarea inteselor sale. Soluționând litigiul, Tribunalul Brașov, prin sentința nr. 885 din 3 noiembrie 2005, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins ca nefondată acțiunea precizată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta M.R.B. prin Agenția Brașov. Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței că pârâta M.R.B.

a acordat un credit conform contractului nr. 15 în sumă de 456.500 Euro pe care debitoarea l-a garantat cu imobilul identificat în contract, proprietatea reclamantei și cu contractele de garanție imobiliară nr. 514 – nr. 520 din 26 martie 2002. Prima instanță a mai reținut că existența dolului invocată de reclamanta pentru a solicita nulitatea contractelor de garanție nu a fost dovedită, că reaua-credință a băncii și previzibilitatea neexecutării de către debitoarea SC P. SRL, garantată de către reclamantă, nu poate fi reținută în condițiile în care Banca a urmărit-o mai întâi pe debitoare în vederea achitării debitului. A fost înlăturată de instanța de fond și susținerea potrivit căreia contractele de garanție se bazează pe o cauză ilicită sau falsă cât și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Sentința a fost apelată de reclamantă care a invocat nelegalitatea hotărârii în raport de prevederile art. 261 alin. (3) C. proc. civ., art. 968, 948, 960 și 969 C. civ., care în opinia apelantei reclamante au fost greșit aplicate. Curtea de Apel Brașov, secția comercială, prin decizia nr. 101 din 11 mai 2006, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei și a reținut că instanța de fond a examinat susținerile și probele depuse de ambele părți și că a stabilit corect situația de fapt dând o dezlegare corectă problemelor de drept puse în discuție. În continuare a reținut, citând art. 1790 și 1746 și urm.C. civ., că executarea silită a imobilului ipotecat în cazul neplății datoriei de către debitor este cauza contractului de ipotecă și că o astfel de cauză nu poate avea caracter ilicit ori contrar bunelor moravuri și ordinii publice.

A fost înlăturată ca nedovedită și afirmația recurentei privind faptul că la încheierea contractului de credit și a contractelor de ipotecă intimata ar fi avut cunoștință de faptul că debitoarea nu-și va plăti la timp ratele și dobânzile. În fine, cu privire la dolul invocat drept cauză de nulitate a contractelor de garanție instanța de apel a reținut că la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte că intimata a prezentat situații false în legătură cu starea economică a debitoarei, iar în privința motivelor de nulitate s-a conchis că aspectele de comportament pe care intimata le-ar fi avut după încheierea contractelor nu sunt contemporane momentului încheierii contractelor pentru a putea fi reținute.

Împotriva deciziei nr. 61/2006 a declarat recurs reclamanta SC C. SA Sfântu Gheorghe prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pctele 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea primului motiv recurenta a susținut că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății și ca urmare au schimbat înțelesul lămurit și neîndoielnic al acestuia. În esență, recurenta a considerat că deși instanțele au fost sesizate cu nulitatea unor contracte de garanție pentru ilicitul cauzei ce a stat la baza convenției, contrar ordinii publice și bunelor moravuri prin aceea că încă de la contractare între bancă și debitorul principal a existat o înțelegere în sensul de a nu se da eficiență contractului de credit principal ci garanțiilor pentru stingerea debitului, prin soluțiile pronunțate nu s-au examinat aceste susțineri ci s-au făcut referiri generale la contractul de garanție imobiliară cu trimitere la art. 1746 C. civ.

Procedând în acest mod, recurenta a apreciat că instanțele au schimbat natura actului dedus judecății precum și înțelesul neîndoielnic al acestuia. În concret, s-a considerat de autoare că instanța trebuia să verifice dacă societatea garantă avea în obiectul de activitate posibilitatea acordării unor garanții pentru alte societăți întrucât, în opinia sa, garantarea unui credit trebuia să se facă cu bunuri din patrimoniul societății comerciale care a beneficiat de credit. Sub aspect probator, recurenta a considerat, cu trimitere la art. 968 C. civ., că între debitoare și bancă a existat o înțelegere pentru favorizarea debitorului în neplata creditului, ceea ce înseamnă că au fost perfectate contractele de garanție în condiții de ilicit comercial.

Nelegalitatea deciziei în raport de prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a fost motivată prin neexaminarea de către instanțe a tuturor elementelor care demonstrau existența dolului. Recurenta a arătat în sprijinul acestui motiv că a semnat contractele de garanție imobiliară având credința că s-a analizat temeinicia situației debitoarei și a legalității garantării de către o altă societate decât debitorul, cu propriile bunuri fără să aibă în obiectul de activitate astfel de operații și în fine, că a avut credința că se vor efectua controale permanente asupra activității debitorului și asupra mijloacelor bănești ale acestuia. Recurenta a considerat că mijloacele viclene utilizate de bancă la contractare au fost dovedite și că voința debitorului garant a fost înșelată întrucât s-a încrezut în seriozitatea și buna-credință a bancii.

Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului și în fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Intimata prin întâmpinare a susținut că motivele invocate nu vizează nelegalitatea, că actul dedus judecății a fost corect examinat fără să se schimbe înțelesul său și că prevederile legale au fost corect aplicate unei situații de fapt bine determinate. Cu referire la dol intimata a arătat că acesta nu a fost dovedit și că, în orice caz, actul viclean la care se referă recurenta trebuia demonstrat la momentul încheierii lui. Potrivit recurentei ideea că numai societățile comerciale care au în obiectul lor de activitate posibilitatea acordării de garanții cu scop comercial este falsă și tinde să inducă în eroare instanțele.

Sub aspect probator, motivele invocate, în opinia intimatei, nu sunt relevante pentru motivul de nelegalitate invocat. Intimata a făcut trimitere la probele dosarului din care rezultă înțelegerea dintre debitoarea SC P. SRL și recurentă care au convenit să obțină credite bancare garantate cu ipotecă de către recurentă pentru demararea unei activități comerciale. Această convenție demonstrează că garanțiile au fost asumate în cunoștință de cauză și nu cum sugerează recurenta că ar fi existat înțelegerea între bancă și debitoare. Asupra executării garanției, intimata a citat art. 1042 C. civ., și a cerut să se respingă susținerea că ar fi trecut la executare pentru a-și urmări un scop prohibit de lege sau contrar ordinii publice.

Recursul este nefondat. Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate „când instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Acest motiv își găsește aplicarea numai în situația în care ar rezulta fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății, ori înțelesul acestuia, iar instanța de apel ar fi reținut un alt act juridic sau un alt conținut. Examinând obiectul acțiunii și soluția pronunțată de instanța de apel în conformitate cu motivul de nelegalitate invocat se constată că au fost deduse judecății contractele de ipotecă autentificate sub nr. 514 – nr. 520/2002, prin care recurenta a garantat creditul acordat de Bancă, debitoarei SC P. SRL.

Executarea garanției reale față de care își exprimă nemulțumirea recurenta, nu constituie o schimbare a naturii actului sau a înțelesului acestuia pentru a se reține critica adusă deciziei pronunțată de instanța de apel care a examinat litigiul în limitele obiectului dedus judecății și a cadrului procesual stabilit de garanta recurentă. Astfel, recurenta deși admite că la acordarea unui credit este obligatoriu contractul de garanție imobiliară ajunge la concluzia greșită că această garanție trebuie să vizeze patrimoniul debitorului care este beneficiarul creditului. Afirmația recurentei este lipsită de suport legal ca de altfel și susținerea privind limitarea posibilității constituirii unei garanții reale, de către o societate comercială, dacă în obiectul său de activitate nu s-a prevăzut constituirea garanțiilor reale.

Această ultimă susținere exprimă pe de o parte o opinie proprie a recurentei care induce ideea constituirii unor societăți comerciale specializate pentru garantarea unor obligații, iar pe de altă parte, dacă s-ar admite ipotetic punctul său de vedere, această susținere ar putea constitui o invocare a culpei proprii de a-și fi depășit specialitatea capacității de folosință. În cauză nu se poate pune o astfel de problemă nici ipotetic întrucât constituirea de garanții reale cu bunuri din patrimoniul propriu al unei societăți comerciale nu este îngrădită decât de voința societară. Trimiterea la art. 1746 C. civ. și considerentele pentru care a fost citat acest articol este în concordanță cu analiza făcută asupra obiectului dedus judecății prin care s-a pus în discuție „nulitatea (anularea) contractelor de garanție…”.

În realitate se invocă în cadrul acestui motiv neexaminarea probelor, fără să fie numite, care ar fi dus la fraudarea intereselor garantului imobiliar. Aceste critici exced motivului invocat având în vedere că ceea ce se urmărește în cazul examinării naturii juridice a actului dedus judecății este conținutul actului în sens de negotium, iar această analiză a fost corect făcută în considerentele deciziei, prin raportare la momentul încheierii contractului, întrucât cauzele de nulitate trebuie să fie contemporane încheierii actului și nu ulterioare. În adevăr, recurenta a criticat modul în care creditoarea a înțeles să execute garanția, considerându-se fraudată pentru motivul că nu s-a executat debitorul, în condițiile asumate de acesta, ci s-a trecut la executarea garanției.

Aceste motive nu pot să afecteze valabilitatea actului dedus judecății câtă vreme nu s-a dovedit, sarcina probei revenindu-i recurentei, că au existat înțelegeri concertate pentru a se executa mai întâi garanțiile. Celelalte aspecte legate de probele administrate și concludența acestora depășesc sfera motivului invocat de recurentă așa încât nu se impun a fi analizate întrucât recursul, în reglementarea actuală, nu-și propune o rejudecare a fondului prin examinarea probatoriilor administrate ci doar corectitudinea aplicării dispozițiilor legale în raport de o situație de fapt deja stabilită. Prin criticile sale și readucerea chestiunilor de fond spre examinare în cadrul acestui motiv, recurenta schimbă de fapt ordinea de analiză dând prioritate, într-o cale extraordinară de atac, chestiunilor de fond și nu nelegalității.

Prin cel de al doilea motiv s-a invocat art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în sprijinul susținerii că nelegalitatea hotărârii rezultă din mijloacele viclene și dolosive precum și din înțelegerile particulare dintre debitor și bancă. Trecând la analiza acestui motiv care vizează aplicarea greșită a legii se constată că pentru argumentarea criticilor privind existența dolului recurenta nu a arătat care este textul de lege aplicat greșit. Nici o ipoteză a art. 304 alin. (1) pct. 9 nu se regăsește în critica evocată prin care se stabilește că hotărârea este nelegală atunci când este „lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Dacă am admite că argumentele sale se referă totuși la prevederile art. 960 alin. (2) C. civ., încă nu s-ar putea reține că soluția este nelegală întrucât instanța de apel a analizat succint viciul de consimțământ la care se face trimitere în recurs și a constatat că probele dosarului nu relevă existența dolului. În adevăr, fiind un fapt juridic „dolul nu se presupune”, ci trebuie probat. Or, recurenta s-a bazat în principal pe elementul subiectiv intențional care ar fi stat la baza încheierii actelor de garanție constând în înțelegerea dintre debitor și Bancă cu scopul de a se executa garanția și nu debitul, chestiune nedemonstrată în nici o fază procesuală. Dimpotrivă din probele aflate la dosar rezultă că înainte de încheierea contractului de garanție a existat o înțelegere între garant și debitor pentru ca acesta din urmă să apeleze la credite pentru demararea unei afaceri profitabilă ambelor părți care urma să fie garantată de recurentă.

În legătură cu proba dolului se poate reține că nici elementul material, obiectiv, din componența viciului de consimțământ invocat nu a fost dovedit. În consecință, nu sunt elemente care să ducă la concluzia că la încheierea contractelor de garanție consimțământul a fost viciat de vreme ce a existat anterior o convenție (Protocolul din 20 noiembrie 2001) între debitoarea SC P. SRL și SC C. SA prin care s-a angajat la garantarea creditului, angajament transpus ulterior în clauza contractuală prin care recurenta s-a angajat ca în cazul neachitării creditului, Banca să se îndestuleze din sumele obținute prin executarea silită a garanțiilor. Așadar, la perfectarea contractelor de garanție recurenta a avut reprezentarea scopului concret în vederea căruia a consimțit, astfel că se va înlătura și susținerea privind existența cauzei ilicite și odată cu aceasta ideea că s-au perfectat contractele de garanție în condiții de „ilicit comercial”.

Față de cele ce preced, având în vedere că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea/casarea deciziei pronunțate în apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins. Totodată, se va lua act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA SFÂNTU GHEORGHE împotriva deciziei nr. 61/ Ap din 11 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, Secția comercială. Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2007.