ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 954/2015

Decizia nr. 954/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea introductivă înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Arad, secția comercială, sub nr. x/108/2010, reclamanta SC A. SA - B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. Arad și cu D., obligarea acestora în solidar la plata următoarelor sume: - 239.478,03, reprezentând garanția pentru ocuparea temporară achitată în baza contractului privind transmiterea temporară și cedarea definitivă de terenuri din fondul forestier din 26 octombrie 2007 și nerestituită; - 45.710,96 lei, reprezentând garanția pentru ocuparea temporară achitată în baza contractului privind transmiterea temporară și cedarea definitivă de terenuri din fondul forestier din 26 octombrie 2007, precum și a taxei de timbru.

Prin sentința civilă nr. 751 din 19 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul D. să restituie reclamantei suma de 285.188,99 lei reprezentând garanțiile consemnate în temeiul contractelor din 26 octombrie 2007 și să plătească suma de 8.845 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Instanța a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei SC E. SA - C. Arad.

Prin Decizia nr. 259 din 22 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/108/2010, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul declarat de pârâtul D. și a anulat în parte sentința atacată, în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii reclamantei SC A. SA față de pârâtul D. și a trimis cauza spre competentă soluționare la secția contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara, pentru soluționarea fondului dedus judecății, respectiv refuzul pârâtului de restituire a garanțiilor arătate.

Recursul declarat de pârât a fost respins prin Decizia nr. 1243 din 26 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

A. Prin sentința nr. 49 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA - B. împotriva pârâtului D. București, în sensul că a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 285.188,99 lei, cu titlu de garanții, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.845 lei.

B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței;

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că între

SC E. SA - C. Arad în calitate de administrator al suprafeței și reclamanta SC A. SA Timișoara, în calitate de beneficiar, s-au încheiat contractele privind transmiterea temporară și cedarea definitivă de terenuri din fondul forestier din 26 octombrie 2007 și din 26 octombrie 2007.

Potrivit prevederilor art. 6/A lit. a) din aceste contracte, garanțiile pentru ocuparea temporară în sumă de 239.478,03 lei, respectiv 45.710,96 lei, s-au achitat în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinație silvică, cu O.P. din 29 iunie 2006 respectiv O.P. din 22 iunie 2006.

Aceleași contracte prevăd, la art. 11 - clauze asigurătorii, în sensul că garanția constituită se menține blocată în contul ministerului, până la reprimirea suprafeței ce face obiectul contractelor.

Prin procesele-verbale de reprimire încheiate în data de 10 noiembrie 2008, între SC E. SA - C. Arad și SC A. SA Timișoara, respectiv, din 13 noiembrie 2008, s-a procedat la reprimirea suprafețelor care au făcut obiectul contractelor din 26 octombrie 2007.

În cuprinsul acestor procese-verbale se menționează că, în timpul transmiterii temporare, fondul forestier de stat nu s-a prejudiciat și nu s-au adus alte pagube suprafețelor învecinate și că obligațiile financiare transmiterii temporare au fost achitate.

Instanța de primă jurisdicție a constatat că în mod corect s-a stabilit, prin Decizia nr. 259 din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/108/2010 al Curții de Apel Timișoara, că pârâtul D. nu este parte în contractele din 2007, încheiate de reclamantă cu RA E. SA, însă răspunderea pârâtului în cauză este întemeiată pe prevederile art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 privind Fondul funciar.

Din aceste taxe se constituie Fondul de ameliorare a fondului funciar, aflat la dispoziția F. și, respectiv, a G.”, conform art. 93 alin. (1) și (3) din aceeași lege.

A reținut instanța că reclamanta a făcut dovada redării terenurilor pentru care a depus garanțiile aflate în litigiu, așa cum se confirmă prin procesele-verbale din 10 noiembrie 2008.

Având în vedere considerentele expuse, instanța de fond a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât prin întâmpinare.

Instanța a constatat că este neîntemeiat și refuzul pârâtului bazat pe împrejurarea că reclamanta nu a achitat chiria pentru culoarul Lea 20 KV Făget - Săvârșin, potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 46/2008, având în vedere că dispozițiile art. 93 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, care reglementează obligația de restituire a garanției din litigiu, nu impun o asemenea condiție.

Raportat la soluția dată acțiunii, instanța a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată față de reclamantă, în sumă de 8.845 lei, conform art. 274 C. proc. civ.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs H., care a preluat drepturile și obligațiile pârâtului I., conform H.G. nr. 428/2013 și H.G. nr. 48/2013, criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea instanței de fond.

Recurentul a prezentat pe larg situația de fapt a cauzei și a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond calitatea procesuală pasivă a D., devenit în prezent I. - H.

Recurentul a susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că reclamanta este îndreptățită la restituirea garanțiilor, având în vedere că în procesul-verbal de conciliere încheiat la data de 20 octombrie 2009 se menționează clar punctul de vedere al recurentului-pârât.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata-reclamantă SC A. SA - B. a invocat excepția tardivității recursului declarat de pârât, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Decizia instanței de recurs;

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând cu prioritate excepția tardivității recursului, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că recursul a fost depus cu nerespectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care recursul va fi respins ca tardiv formulat.

Dispozițiile art. 301 teza I-a C. proc. civ. prevăd faptul că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că sentința civilă nr. 49 din 18 februarie 2014 a fost comunicată pârâtului la data de 10 martie 2014, iar cererea de recurs a fost înregistrată la instanța de fond la data de 27 martie 2014, fiind transmisă prin fax la data menționată, cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicare, prevăzut de dispozițiile art. 301 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte va aplica sancțiunea procedurală determinată de neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de H. împotriva sentinței civile nr. 49 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2015.