Decizia nr. 898/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 378/2013 a Curții de Apel Craiova

Cererea de chemare în judecată. Obiectul cauzei; Prin cererea formulată la data de 21 august 2013 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/54/2013, reclamanta SC A. SA Dolj, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA Giurgiu, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea notificării de reziliere unilaterală emisă de pârâtă sub nr. 3442 din 24 mai 2013, prin care s-a dispus rezilierea contractului de sub concesiune din 17 ianuarie 2012, până la soluționarea acțiunii de fond.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința nr. 378/2013 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA Dolj, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA Giurgiu, având ca obiect „suspendare executare act administrativ” și a dispus suspendarea executării notificării nr. 3442 din 24 mai 2013 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Procedura de filtrare a recursului a fost urmată potrivit art. 493(2), (3), (4) și (7) din N.C.P.C.

Calea de atac exercitată și motivele de casare invocate; Împotriva sentinței nr. 378/2013 din 30 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs pârâta CN B. SA Giurgiu. Recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C. („când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”), susținând, în esență, că hotărârea primei instanțe este neîntemeiată și nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ, coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) și t) din același act normativ. În contextul unor trimiteri la situația de fapt ca și al unor considerațiuni teoretice, recurenta-pârâtă a susținut că, în ceea ce privește cazul bine justificat, existența unui litigiu prin care se solicită anularea actului nu reprezintă, per se, un motiv suficient pentru a se dispune suspendarea executării acestuia și nici nu poate fi interpretată în sensul existenței unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate. Recurenta a mai arătat că nici condiția existenței unei pagube iminente nu este îndeplinită în cauză, prejudiciul pe care susține reclamanta-intimată că l-ar înregistra nu are legătură cu notificarea de reziliere ci ține în mod exclusiv de îndeplinirea obligațiilor contractuale ale reclamantei, achiziția acestor echipamente fiind făcută independent de existența Notificării de reziliere.

Apărările intimatei-reclamante; Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs a recurentei-pârâte, solicitând, în esență, respingerea recursului promovat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, apreciată a fi dată printr-o interpretare corectă a probatoriului aflat la dosar. A arătat intimata că circumstanțele cauzei indică nu doar existența unor dubii serioase asupra legalității măsurii dispuse de autoritatea pârâtă dar și a unor certitudini privind încălcarea legii, ceea ce, cu atât mai mult impune măsura suspendării actului administrativ atacat.

Soluția și considerentele instanței de recurs; Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 482 pct. 8 N.C.P.C., privitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, și față de prevederile legale incidente dar și de probatoriul administrat Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele în continuare arătate. Măsura de suspendare a executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul administrativ dă naștere unor obligații, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ învestită cu acțiunea în anulare. Sau, așa cum a reținut Curtea Constituțională (Decizia nr. 349 din 24 aprilie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 394 din 13 iunie 2012), „dreptul de a solicita suspendarea executării unui act administrativ (…) constituie o garanție procesuală aflată la îndemâna părții interesate pentru evitarea efectelor negative pe care punerea în executare a actului administrativ unilateral a cărui anulare s-a solicitat le-ar putea avea asupra acesteia” Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege: - cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; - paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Îndeplinirea celor două condiții este verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau impozabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță. Din perspectiva considerentelor teoretice expuse, Înalta Curte constată, în acord cu argumentația primei instanțe și contrar criticilor recurentei-pârâte, că este îndeplinită în cauză cerințe referitoare la existența unui caz bine justificat. Examinând sumar actele dosarului, în limitele procedurii ce nu îngăduie prejudecarea fondului, prima instanță s-a raportat nu doar la existența litigiului de fond, astfel cum a susținut recurenta, ci a reținut, cu temei, că incertitudinile ca și pozițiile divergente dintre părți atât în ceea ce privește interpretarea prevederilor contractuale, cât și cu referire la lucrările ce se impuneau a fi efectiv realizate, incluzând valoarea lor, se circumscriu noțiunii de caz bine justificat, astfel cum este aceasta reglementată de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, republicată. Concluzia existenței unor indicii de nelegalitate, în sensul normei legale sus-arătate a fost de altfel confirmată și cu ocazia prezentului recurs prin depunerea de către recurenta-pârâtă ca și de către reclamanta intimată a unor înscrisuri noi ce atestă, pe de o parte, intenția de renunțare din partea recurentei la reluarea relațiilor comerciale cu societatea reclamantă, iar pe de alta, terminarea de către aceasta din urmă, la 6 noiembrie 2014, a lucrării „Terminal portuar de cereale și amenajare dana nr. 2 în portul Beche județul Dolj”. Și în ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța de fond, contrar celor susținute prin motivele de recurs, a avut în vedere și a analizat motivele invocate de reclamanta-intimată, din perspectiva perturbării previzibile grave a funcționării unei autorități sau a unui serviciu public, conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, fiind deplin convingătoare și pertinentă analiza judecătorului fondului în sensul că în cauza de față paguba iminentă derivă din imposibilitatea finalizării efective a lucrărilor investiției în termenul contractual. Drept urmare, și în opinia Înaltei Curți, ansamblul circumstanțelor cauzei atestă și îndeplinirea condiției privind iminența pagubei. Reținând așadar, față de cele mai sus expuse că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) N.C.P.C., cu referire la art. 14 și art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va respinge recursul de față, ca nefondat.