ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2970/2015

Decizia nr. 2970/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț și ulterior pe rolul Curții de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin Sentința civilă nr. 298 din 26 iunie 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Finanțelor Publice Neamț, suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. F-NT 215 din 04 decembrie 2013, Decizia de impunere nr. F-NT 285 din 04 decembrie 2013 și Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. F-NT 286 din 04 decembrie 2013.

Ulterior, reclamanta a precizat că obiectul cererii de suspendare a executării îl constituie doar decizia de impunere nr. F-NT 285 din 04 decembrie 2013.

Curtea de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 109 din 28 august 2014, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată, reținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, a dispus restituirea cauțiunii de 120.000 lei consemnată cu recipisa nr. 964127/1 din 26 august 2014.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 132 din Legea nr. 571/2003

Recurenta-reclamantă a invocat, în dovedirea existenței unui caz bine justificat, inconsecvența de raționament a organului fiscal cu privire la aplicarea taxei pe valoarea adăugată aferente operațiunilor economice efectuate de societate, apreciind că în mod greșit prima instanță a apreciat că susținerile sale nu sunt de natură a răsturna prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative.

A arătat că în cauză transportul bunurilor în discuție nu se încheie în România, întrucât bunurile respective nu au părăsit teritoriul Italiei în contextul tranzacției care a avut loc între B. și A., ci ca urmare a unei tranzacții ulterioare, bunurile fiind transportate din Italia direct în Slovenia, astfel că operațiunea nu se supune T.V.A. în țara noastră.

În opinia sa, organul fiscal și-a depășit competențele și atribuțiile legale prin aprecierea potrivit căreia societatea avea obligația de a înregistra persoana impozabilă în Italia, neavând competențe autoritățile din România de a analiza și stabili implicațiile fiscale impuse de legislația Italiei, ci doar de a sesiza autoritățile italiene cu privire la anumite aspecte ce necesită clarificare.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu este îndeplinită, în condițiile în care s-au depus înscrisuri din care rezultă faptul că s-au dispus măsuri asigurătorii, constând în poprire la bănci și clienți și sechestru asigurătoriu asupra clădirilor, mijloacelor de transport, utilajelor și echipamentelor tehnologice.

Astfel, în situația obligării societății la plata sumelor menționate în decizia de impunere, aceasta va fi nevoită să intre în insolvență, cu consecința scoaterii ei din circuitul economic și concedierii personalului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond admiterea cererii de suspendare așa cum a fost formulată.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 29 ianuarie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 1 aprilie 2015.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-NT 285 din 04 decembrie 2013 emise de pârâtă.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, având în vedere conținutul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Potrivit art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute în argumentarea cazului bine justificat afirmațiile reclamantei, în sensul că organul de inspecție fiscală a emis actul administrativ fără o motivație completă și concretă, în condițiile în care în raportul de inspecție fiscală sunt detaliate neregularitățile constatate, și nici susținerile părții referitoare la locul livrării bunurilor, acestea fiind apărări de fond.

În speță, criticile recurentei sunt centrate pe faptul că, în opinia sa, nu datorează T.V.A. bugetului statului român, întrucât locul livrării mărfurilor a fost în Italia.

Or, în funcție de rezultatul verificărilor privind locul livrării bunurilor în discuție urmează să se stabilească dacă respectivele operațiuni sunt operațiuni impozabile în România, ceea ce implică o analiză pe fondul litigiului.

Așadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiată însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Contrar celor afirmate de recurentă, se constată că prima instanță a reținut faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare, iar prin "pipăirea" fondului a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2014.

Totodată, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății recurente, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Prin urmare, criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 109 din 28 august 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2015.

Procesat de GGC - GV