Balkar (baltutan) și Ano Insaat Ve Ticaret LTD. Sti împotriva Turciei

DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 9522/03 de Naci BALKAR (BALTUTAN) și ANO İNȘAAT VE TICARET LTD. ȘTİ. împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 7 octombrie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsooria, Ișıl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 4 decembrie 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Primul reclamant, dl Naci Balkar (Baltutan) este un național turc născut în 1934 și locuiește în Ankara. Al doilea reclamant este o companie fondată de primul reclamant și cu sede în Turcia.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de domnul K. Berzeg și dna A. Bıçak, avocați care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 mai 1977, societatea reclamantă a contractat cu Consiliul Național de Apă (Devlet Su İșleri ) pentru a construi Dam Karacaören din Burdur. La 10 octombrie 1990, societatea reclamantă a interzis o acțiune în fața celui de-al șaptelea Camere a Curții civile din Ankara pentru plata a 500 000 000 de lire turce (TRL), susținând că Consiliul Național al Apei nu a respectat întreprinderile sale financiare în temeiul contractului (cazul nr. 1990/584) La 27 decembrie 1993, Curtea Civilă Ankara a atribuit în totalitate cererea societății reclamante, plus dobândiri care decurg de la sfârșitul construcției la 9 iunie 1988. La 18 noiembrie 1994, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță din motive procedurale și de fond.

La 16 martie 1995, societatea reclamantă a introdus o acțiune suplimentară împotriva Consiliului Național pentru Apă în fața celui de-al optulea Camera a Curții Civile din Ankara și a solicitat TRL 86.680.468.284 în ceea ce privește lipsa acesteia în cazul anumitor alte întreprinderi financiare în temeiul contractului de construcții (cazul nr. 1995/255). La 28 septembrie 1995, Camera a opta a Curții Civile din Ankara a hotărât să se alăture cazului nr. 1995/255, cu cauza nr. 1990/584 în așteptare în fața șaptea Camere a Curții Civile din Ankara. La 15 decembrie 1998, Curtea civilă din Ankara a acordat în parte cererea societății reclamante, plus dobânzi care decurg din 9 iunie 1988. La 20 mai 1999, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță din motive procedurale și de fond, inclusiv calculele eronate.

La 12 septembrie 2000, Curtea Civilă Ankara a acordat în parte cererea societății reclamante, plus dobânzile care decurg din 9 iunie 1988 pentru o anumită parte a cererii, și de la data depunerii acțiunii pentru restul. La 6 februarie 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță din cauza calculelor eronate. La 5 iulie 2001, Curtea Civilă Ankara a acordat în parte cererea societății reclamante, plus dobânzile care decurg din 9 iunie 1988 pentru o anumită parte a cererii, și de la data depunerii acțiunii suplimentare, anume 16 martie 1995, pentru restul. La 27 decembrie 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță din motive procedurale. La 19 aprilie 2002, Curtea Civilă Ankara a acordat în parte cererea societății reclamante, plus dobânzile care decurg din 9 iunie 1988 pentru o anumită parte a cererii, și de la data depunerii acțiunii suplimentare pentru restul.

La 6 iunie 2002, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță cu anumite modificări tehnice minore. La 27 septembrie 2002, Consiliul Național al Apei a plătit societății reclamante TRL 410.996.390.000. Legea internă relevantă art. 105 din Codul Obligațiilor prevede: „În cazul în care pierderea susținută de creditor depășește dobânzile datorate pentru întârziere și debitorul nu poate arăta că creditorul a fost în vină, este obligat de debitorul să realizeze pierderea.

Dacă pierderea suplimentară poate fi evaluată imediat, instanța poate determina valoarea atunci când își dă decizia privind meritele.” În practică, pierderea pentru care poate fi reclamată compensația în temeiul acestei dispoziții este pierderea cauzată de expirarea timpului între data în care datoria este adevarata și data în care este plătită (a se vedea Aka c. Turcia , hotărârea din 23 septembrie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-VI, § 19). COMPLAINTE Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția cu privire la durata procedurii civile. Reclamanții au susținut în continuare, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că întârzierea plății cuantumului datorată în temeiul contractului din cauza procedurii civile lungi, împreună cu ratele scăzute ale dobânzii, le-a provocat o pierdere financiară.

Reclamanții se plângea că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” a articolului § 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamanții se plâng în continuare că durata procedurii și-a încălcat dreptul la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamanții au susținut, în special, că întârzierea a provocat pierderea sumei datorii în temeiul contractului de construcție.

Curtea observă că instanța internă a acordat în parte cererile reclamanților și dobânzile. Curtea consideră că, în principiu, orice prejudiciu presupus care rezultă din plata întârziere a datoriei ar fi remediat prin plata dobânzilor în conformitate cu rata inflației. În plus, Curtea consideră că reclamanții ar fi putut și ar fi trebuit să utilizeze remediul disponibil în temeiul articolului 105 din Codul de Obligații dacă ar fi susținut pierderea depășită dobânzile datorate întârzierii (a se vedea Kat İnșaat Ticaret Kollektif Șirketi/İsmet Kamıș ve Ortakları v. Turcia (dec.), nr. 74495/01, 31 ianuarie 2006). În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne.

Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamanților cu privire la durata procedurii civile; declara restul cererii inadmisibil. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președintele

SECOND SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 9522/03 by Naci BALKAR (BALTUTAN) and ANO İNȘAAT

VE TICARET LTD. ȘTİ.

against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 7 October 2008 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judges, and Sally Dollé, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 4 December 2002, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The first applicant, Mr Naci Balkar (Baltutan) is a Turkish national who was born in 1934 and lives in Ankara. The second applicant is a company founded by the first applicant and based in Turkey. They are represented before the Court by Mr K. Berzeg and Ms A. Bıçak, lawyers practising in Ankara.

A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. On 9 May 1977 the applicant company contracted with the National Water Board ( Devlet Su İșleri ) to construct the Karacaören Dam in Burdur. On 10 October 1990 the applicant company brought an action before the Seventh Chamber of the Ankara Civil Court for the payment of 500,000,000 Turkish liras (TRL), alleging that the National Water Board had failed to comply with its financial undertakings under the contract (case no. 1990/584) On 27 December 1993 the Ankara Civil Court awarded the applicant company's claim in full, plus interest running from the date of the end of the construction on 9 June 1988. On 18 November 1994 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court on procedural and substantive grounds.

On 16 March 1995 the applicant company brought an additional action against the National Water Board before the Eighth Chamber of the Ankara Civil Court and requested TRL 86,680,468,284 in relation to the latter's default in certain other financial undertakings under the construction contract (case no. 1995/255). On 28 September 1995 the Eighth Chamber of the Ankara Civil Court decided to join case no. 1995/255 with case no. 1990/584 pending before the Seventh Chamber of the Ankara Civil Court. On 15 December 1998 the Ankara Civil Court awarded the applicant company's claim in part, plus interest running from 9 June 1988. On 20 May 1999 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court on procedural and substantive grounds, including erroneous calculations.

On 12 September 2000 the Ankara Civil Court awarded the applicant company's claim in part, plus interest running from 9 June 1988 for a certain part of the claim, and from the date of the lodging of the action for the rest. On 6 February 2001 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court on account of erroneous calculations. On 5 July 2001 the Ankara Civil Court awarded the applicant company's claim in part, plus interest running from 9 June 1988 for a certain part of the claim, and from the date of the lodging of the additional action, namely 16 March 1995, for the rest. On 27 December 2001 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court on procedural grounds.

On 19 April 2002 the Ankara Civil Court awarded the applicant company's claim in part, plus interest running from 9 June 1988 for a certain part of the claim, and from the date of the lodging of the additional action for the rest. On 6 June 2002 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court with certain minor technical amendments. On 27 September 2002 the National Water Board paid the applicant company TRL 410,996,390,000. B. Relevant domestic law Article 105 of the Code of Obligations provides: “Where the loss sustained by the creditor exceeds the interest due for delay and the debtor is unable to show that the creditor has been at fault, it is for the debtor to make good the loss.

If the additional loss can be assessed immediately the court may determine the amount when giving its decision on the merits.” In practice, the loss for which compensation may be claimed under this provision is the loss caused by the lapse of time between the date the debt is due and the date it is paid (see Aka v. Turkey , judgment of 23 September 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VI, § 19). COMPLAINTS The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention of the length of the civil proceedings. The applicants further maintained under Article 1 of Protocol No. 1 that the delay in the payment of the amount due under the contract on account of the lengthy civil proceedings, coupled with the low interest rates, had caused them to suffer a financial loss.

THE LAW 1. The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. 2. The applicants further complained that the length of the proceedings had infringed their right to the peaceful enjoyment of their possessions, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. The applicants maintained, in particular, that the delay had caused the amount due under the construction contract to lose its value.

The Court observes that the domestic courts awarded the applicants' claims in part, plus interest. The Court considers that, in principle, any alleged damage arising from the late payment of the debt would be redressed through the payment of interest in line with the inflation rate. Furthermore, the Court considers that the applicants could and should have made use of the remedy available under Article 105 of the Code of Obligations if it had sustained loss exceeding the interest owed due to the delay (see Kat İnșaat Ticaret Kollektif Șirketi/İsmet Kamıș ve Ortakları v. Turkey (dec.), no. 74495/01, 31 January 2006). It follows that this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicants' complaint concerning the length of the civil proceedings; Declares the remainder of the application inadmissible. Sally Dollé Françoise Tulkens Registrar President