KAT INSAAT TICARET KOLLEKTIF SIRKETI / ISMET KAMIS VE ORTAKLARI v. TURKEY

A doua secțiune a deciziei părții cu privire la aDMINISIBILitatea cererii nr. 74495/01 de către KAT İNȘAAT TİCARET KOLLEKTİF ȘİRKETİ / İSMET KAMIȘ VE ORTAKLARI împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care a stat la 31 ianuarie 2006 în calitate de Camera compusă din: Președintele Casadevill Türmen Pellenpää Maruste Pavlovschi Borrego Borrego Šikuta, judecători și dl M. O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 17 octombrie 2000, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Kat İnșaat Ticaret Kollektif Șirketi / İsmet Kamıș Ve Ortakları, este o companie cu sediul în Turcia. Este reprezentat în fața Curții de către dl T. Elçi, avocat care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 august și 16 septembrie 1987 și 16 mai 1990, reclamantul a încheiat trei contracte cu Hotărârea Generală a Apei și Infrastructurii ( İSKİ) („Hotărârea Generală”) și a întreprins construcția de părți ale infrastructurii apei în Istanbul. În urma eșecului Direcției Generale de a plăti reclamantului sumele relevante, acestea din urmă au depus acțiuni împotriva administrației. Primul set de proceduri La 19 noiembrie 1991, reclamantul a depus o acțiune la 4 Camera Curții Comerciale din Istanbul și a solicitat acestei instanțe să pornească plata de 500 000 000 de lire TRL, susținând că Hotărârea Generală nu s-a conformat cu întreprinderile sale care rezultă din contractul din 16 septembrie 1987. La 22 decembrie 1995, instanța de primă instanță a atribuit reclamantului cererea în parte, plus dobânzi la rata de redare, de la data depunerii cauzei (decizie nr. 1995/1599, pe dosarul nr. 1992/381). În iunie 1997, Curtea de casă a susținut hotărârea instanței de primă instanță. La 23 iunie 1999, suma a fost plătită reclamantului. La 10 octombrie 1995, reclamantul a depus o acțiune la 4 Camera a Curții Comerciale din Istanbul și a solicitat acestei instanțe să pronunțe plata de 10.279.231.935 lira turcă (TRL) susținând că Hotărârea Generală nu a respectat întreprinderile sale din contractul din 16 mai 1990. În 1999, Hotărârea Generală a depus o acțiune încrucișată la 7 Camera Curții Comerciale din Istanbul care solicită suma TRL 7.650.721.062 susținând că această sumă a fost depășită reclamantului. La o dată neespecificată, Camera Curții Comerciale din Istanbul a hotărât că cazul înaintea acestuia ar trebui să fie alăturat cu cazul în fața a 4-a Camerei din aceeași instanță. La 14 iulie 1999, 4 Camera Curții Comerciale din Istanbul a solicitat 7 Între 14 iulie 1999 și 3 noiembrie 2000, camera 4 a Curții Comerciale de Istanbul a solicitat în mod repetat șaptea cameră să trimită dosarul menționat anterior. La 3 noiembrie 2000 a fost depusă la 4 Camera Curții Comerciale de Istanbul o copie a dosarului nr. 1999/724 de către solicitant. În aceeași zi, instanța de primă instanță a acordat reclamantului cererea în întregime, plus dobânzi la rata de redare, care decurge de la data depunerii cazului. Curtea a respins acțiunea încrucișată a Direcției Generale (decizie nr. 2000/92, pe dosarul nr. 1995/1322). La 14 ianuarie 2002, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. La 23 octombrie 2002, Curtea de Casație a respins cererea de rectificare a hotărârii. A treia sesiune de procedură La 15 decembrie 1998, reclamantul a depus o acțiune la Tribunalul Civil Șișli și a solicitat acestei instanțe să pronunțe plata TRL 24.350.317.841 afirmă că Hotărârea Generală nu s-a conformat cu angajamentele sale din contractul din 18 august 1987. La 28 septembrie 1999, Tribunalul Civil Șișli a acordat reclamantului cererea în întregime, plus dobânzi la rata de redare, care are loc începând cu 19 august 1994. La 6 martie 2000, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de prima Instanță, declarând că aceasta nu a evaluat corect suma atribuită. La 24 ianuarie 2002, Tribunalul Civil Șișli a respectat hotărârea Curții de Casație și a acordat reclamantului TRL 1.194.597.441. La 30 septembrie 2002, Curtea de Casație a susținut hotărârea din 24 ianuarie 2002. Legea internă relevantă art. 105 din Codul de Obligații prevede: „În cazul în care pierderea suportată de creditor depășește dobânzile datorate pentru întârziere și debitorul nu poate arăta că creditorul a fost vinovat, este obligat de debitorul să aducă atingere pierderii. În cazul în care pierderea suplimentară poate fi evaluată imediat, instanța poate determina valoarea atunci când își dă decizia cu privire la fondul.” În practică, pierderea pentru care compensarea poate fi reclamată în temeiul acestei dispoziții este pierderea cauzată de expirarea timpului între data în care datoria este stabilită și data în care este plătită ( Aka c. Turcia, hotărârea din 23 septembrie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 VI, § 19). COMPLAINTĂ Societatea reclamantă se plâng, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura nu a fost încheiată într-un „tempo rațional” și că, datorită lungii procedurii în cauză, a suferit daune din cauza întârzierii administrației în ceea ce privește plata datoriilor sale. În plus, se plânge sub același cap că instanțele interne nu au pronunțat hotărâri echitabile în cazurile împotriva lui, în timp ce au eșuat în evaluarea faptelor și a probelor. Reclamantul susține în temeiul articolului 9 din Convenție că Hotărârea Generală nu a respectat întreprinderile sale care rezultă din contracte ca reprezentant al societății, İsmet Kamıș, aparține sectei Alevi. Reclamantul susține în temeiul articolului 17 din Convenție că comportamentul Direcției Generale constituie un abuz al drepturilor prevăzute în Convenție. Prin scrisoarea din 28 ianuarie 2005, reclamantul s-a mai plâns în continuare în temeiul articolului 14 din Convenție că comportamentul Direcției Generale a fost motivat de convingerile İsmet Kamıș. Societatea reclamantă a afirmat, de asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că a suferit daune, deoarece procedura nu a fost încheiată într-un timp rezonabil, care constituie o interferență nejustificată cu dreptul său la bucurie pașnică a bunurilor. HOTĂRÂREA 1. Societatea reclamantă a susținut că neconformitatea Direcției Generale cu întreprinderile sale care rezultă din contractul din 16 septembrie 1987 și de procedurile ulterioare înainte de 4 Camera Curții Comerciale din Istanbul și-a încălcat drepturile în temeiul articolelor 1, 9, 14 și 17 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 2000 și 28 ianuarie 2005, adică peste șase luni mai târziu. Rezultă că această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura inițiată la 10 octombrie 1995 și 15 decembrie 1998 nu a fost încheiată într-un timp rezonabil și că, din cauza lungii procedurilor în cauză, a avut pagube de la administrația întârziată să își plătească datoriile. Prin scrisoarea din 28 ianuarie 2005, reclamantul a reiterat grija menționată mai sus în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Curtea observă că plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind durata procedurii și prejudiciul ulterior suferit de reclamant a avut în vedere dreptul său la bucurarea pașnică a bunurilor în substanță. Prin urmare, consideră că această parte a cererii ar trebui examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1. a) În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, privind durata procedurii inițiate la 10 octombrie 1995, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei părți a cererii și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 2 litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. b) În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, privind durata procedurii inițiate la 15 decembrie 1998, Curtea observă că perioada plângută a început la 15 decembrie 1998 și s-a încheiat la 30 septembrie 2002. Acțiunea a durat astfel trei ani și nouă luni pentru două nivele de competență, fiecare dintre care a examinat cauza de două ori. După examinarea duratei generale a procedurii, ținând seama de faptul că cazul a fost de o anumită complexitate și de faptul că cazul a fost tratat de două ori la două niveluri de competență, Curtea nu consideră că durata procedurii în acest caz a fost excesivă. În plus, reclamantul nu a subliniat nici o perioadă specifică de inactivitate atribuibilă autorităților. Prin urmare, Curtea constată că a existat respectarea cerinței de „temps rațional” de la art. 6 § 1 din Convenție, care rezultă că această parte a cererii este întemeiată în mod evident, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. c) În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind evaluarea faptelor și a dovezilor în fața acestora, Curtea reamintește la început doctrina sa „a patra instanță” (pentru care, a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I). având în vedere materialele prezentate de reclamant, aceasta constată că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că oricare dintre garanțiile procedurale conținute la art. 6 a fost încălcată în aceste cazuri. Prin urmare, această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. d) În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea remarcă că instanța internă a atribuit reclamantului creanțele sale în întregime sau în parte, plus dobânzi la rata de redare. Curtea consideră că, în principiu, orice prejudiciu presupus care rezultă din plata întârzietă a datoriei ar fi remediat prin plata dobânzilor la rata de redare, care este stabilită în conformitate cu rata de inflație. În plus, reclamantul ar fi putut și ar fi trebuit să utilizeze remediul disponibil în temeiul articolului 105 din Codul de Obligații dacă a susținut pierderea depășită dobânzile datorate întârzierii. În circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamantul nu a respectat cerințele de epuizare. 3. Reclamantul a susținut, în conformitate cu art. 9 din Convenție, că Hotărârea Generală nu a respectat angajamentele sale din contractele din 16 mai 1990 și 18 august 1987, deoarece İsmet Kamıș aparținea Alevi prin scrisoarea din 28 ianuarie 2005, reclamantul s-a mai plâns în continuare în temeiul articolului 14 din Convenție că comportamentul Direcției Generale a fost motivat de convingerile İsmet Kamıș. Curtea consideră că esența plângerilor în temeiul articolelor 9 și 14 din Convenție sunt aceleași și, prin urmare, argumentele reclamantului în conformitate cu aceste capetele ar trebui examinate din punctul de vedere al art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 9 din Convenție. Curtea observă că societatea reclamantă nu a prezentat nici o probă în sprijinul afirmației sale, în afară de un document conform căruia İsmet Kamıș aparține sectei Alevi și este unul dintre membrii fondatori ai Fundației Cem. În plus, nu a prezentat nici un document Curții indicând că aceasta a adus această plângere a Convenției la atenția autorităților judiciare. Prin urmare, Curtea este de părere că reclamantul nu și-a justificat acuzația și a pune la bază o cerere argumentată de încălcarea art. 14, rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul a susținut în conformitate cu art. 17 din Convenție că comportamentul Direcției Generale a fost un abuz al drepturilor prevăzute în Convenție. Curtea constată că reclamantul nu a justificat plângerea în temeiul prezentei dispoziții. De aceea, această parte a cererii este, de asemenea, manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la durata procedurii în măsura în care se referă la procedurile inițiate la 10 octombrie 1995; declara restul cererii inadmisibil.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 74495/01

by KAT İNȘAAT TİCARET KOLLEKTİF ȘİRKETİ / İSMET KAMIȘ VE ORTAKLARI

against Turkey

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 31

January 2006 as a Chamber composed of:

Mr

J.

Casadevall

,

President

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

S.

Pavlovschi

,

Mr

J.

Borrego Borrego

,

Mr

J.

Šikuta,

judges

,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 17 October 2000,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Kat İnșaat Ticaret Kollektif Șirketi / İsmet Kamıș Ve Ortakları, is a company based in Turkey. It is represented before the Court by Mr T. Elçi, a lawyer practising in Diyarbakır.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 18 August and 16 September 1987 and 16 May 1990 the applicant concluded three contracts with the General Directorate for Water and Infrastructure

(İSKİ)

(“the General Directorate”)

and undertook the construction of parts of the water infrastructure in Istanbul. Subsequent to the failure of the General Directorate to pay the applicant the relevant amounts, the latter filed actions against the administration.

1.

First set of proceedings

On 19 November 1991 the applicant filed an action with the 4

th

Chamber of the Istanbul Commercial Court and requested this court to order payment of TRL 500,000,000 alleging that the General Directorate had failed to comply with its undertakings arising from the contract of 16 September 1987.

On 22 December 1995 the first-instance court awarded the applicant the claim in part, plus interest at the rediscount rate, running from the date of lodging of the case (decision no. 1995/1599, on file no. 1992/381).

In June 1997 the Court of Cassation upheld the judgment of the first

‑

instance court.

On 23 June 1999 the due amount was paid to the applicant.

2.

Second set of proceedings

On 10 October 1995 the applicant filed an action with the 4

th

Chamber of the Istanbul Commercial Court and requested this court to order payment of 10,279,231,935 Turkish liras (TRL) alleging that the General Directorate had failed to comply with its undertakings arising from the contract of 16

May 1990.

In 1999 the General Directorate filed a cross-action with the 7

th

Chamber of Istanbul Commercial Court requesting the sum of TRL 7,650,721,062 claiming that this sum had been overpaid to the applicant.

On an unspecified date, the 7

th

Chamber of Istanbul Commercial Court decided that the case before it should be joined with the case before the 4

th

Chamber of the same court.

On 14 July 1999 the 4

th

Chamber of Istanbul Commercial Court requested the 7

th

Chamber of the same court to submit the file of a case (file no. 1999/724) which was related to the case before it.

Between 14 July 1999 and 3 November 2000 the 4

th

Chamber of Istanbul Commercial Court repeatedly requested the 7

th

Chamber to send the aforementioned file.

On 3 November 2000 a copy of the file no. 1999/724 was submitted to the 4

th

Chamber of the Istanbul Commercial Court by the applicant.

On the same day the first-instance court awarded the applicant the claim in full, plus interest at the rediscount rate, running from the date of lodging of the case. The court dismissed the General Directorate’s cross

‑

action (decision no. 2000/992, on file no. 1995/1322).

On 14 January 2002 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court.

On 23 October 2002 the Court of Cassation dismissed the request for rectification of decision.

3.

Third set of proceedings

On 15 December 1998 the applicant filed an action with the Șișli Civil Court of First Instance and requested this court to order payment of TRL

24,350,317,841 alleging that the General Directorate had failed to comply with its undertakings arising from the contract of 18 August 1987.

On 28 September 1999 the Șișli Civil Court of First Instance awarded the applicant the claim in full, plus interest at the rediscount rate, running from 19 August 1994.

On 6 March 2000 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court, holding that the latter had failed to correctly assess the amount awarded.

On 24 January 2002 the Șișli Civil Court of First Instance abided by the decision of the Court of Cassation and awarded the applicant TRL

1,194,597,441. The applicant appealed.

On 30 September 2002 the Court of Cassation upheld the judgment of 24

January 2002.

B.

Relevant domestic law

Article 105 of the Code of Obligations provides:

“Where the loss sustained by the creditor exceeds the interest due for delay and the debtor is unable to show that the creditor has been at fault, it is for the debtor to make good the loss.

If the additional loss can be assessed immediately the court may determine the amount when giving its decision on the merits.”

In practice, the loss for which compensation may be claimed under this provision is the loss caused by the lapse of time between the date the debt is due and the date it is paid (

Aka v. Turkey

, judgment of 23 September 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998

‑

VI, § 19).

COMPLAINTS

The applicant company complains under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings were not concluded within a “reasonable time” and that due to the length of the proceedings in question it sustained damage because of the administration’s delay in paying its debts. It further complains under the same head that the domestic courts did not render fair judgments in the cases against him as they erred in their assessments of the facts and the evidence.

The applicant contends under Article 9 of the Convention that the General Directorate did not comply with its undertakings arising from the contracts as the representative of the company, İsmet Kamıș, belonged to the Alevi

sect.

The applicant maintains under Article 17 of the Convention that the General Directorate’s conduct constituted an abuse of the rights set forth in the Convention.

By a letter dated 28 January 2005, the applicant further complained under Article 14 of the Convention that the General Directorate’s conduct was motivated by the religious beliefs of İsmet Kamıș. The applicant company also alleged under Article 1 of Protocol No. 1 that it had sustained damage as the proceedings had not been concluded within a reasonable time, which constituted an unjustified interference with its right to peaceful enjoyment of possessions.

THE LAW

‑

compliance with its undertakings arising from the contract of 16

September 1987 and the subsequent proceedings before the 4

th

Chamber of the Istanbul Commercial Court had violated its rights under Articles

6

§

1, 9, 14 and 17 of the Convention and Article 1 of Protocol

No.

1.

The Court observes that the proceedings in question ended in June 1997 and payment was made to the applicant on 23 June 1999, whereas the complaints concerning these proceedings were introduced to the Court on 17

October

2000 and 28 January 2005, i.e. more than six months later.

It follows that this part of the application has been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

The Court observes that the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention relating to the length of the proceedings and the subsequent damage sustained by the applicant concerned its right to peaceful enjoyment of possessions in substance. It therefore considers that this part of the application should be examined under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

a) As to the complaint under Article 6 § 1 of the Convention, concerning the length of the proceedings initiated on 10 October 1995, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this part of the application and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

b) As to the complaint under Article 6 § 1 of the Convention, concerning the length of the proceedings initiated on 15 December 1998, the Court observes that the period complained of began on 15 December 1998 and ended on 30 September 2002. The proceedings thus lasted three years and nine months for two levels of jurisdiction, each of which examined the case twice.

After examining the overall duration of the proceedings, taking into account that the case was of some complexity and the fact that the case was dealt with twice at two levels of jurisdiction, the Court does not consider that the length of the proceedings in the present case was excessive. Moreover, the applicant did not point out any specific periods of inactivity attributable to the authorities. The Court therefore finds that there has been compliance with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.

It follows that this part of the application is manifestly ill

‑

founded, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

c) As to the complaint under Article 6 § 1 of the Convention concerning the domestic courts’ assessment of the facts and the evidence before them, the Court recalls at the outset its “fourth instance” doctrine (for which, see

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, §§ 28-29, ECHR 1999-I). Having regard to the materials submitted by the applicant, it

notes that the applicant has failed to lay the basis of an arguable claim that any of the procedural guarantees contained in Article 6 were breached in the cases.

This part of the application is therefore

manifestly ill-founded and must be rejected in application of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

d) As to the complaint under Article 1 of Protocol No. 1, the Court observes that the domestic courts awarded the applicant its claims in full or in part, plus interest at the rediscount rate. The Court considers that, in principle, any alleged damage arising from the late payment of the debt would be redressed through the payment of the interest at the rediscount rate, which is set in line with the inflation rate. Furthermore, the applicant could and should have made use of the remedy available under Article 105 of the Code of Obligations if it sustained loss exceeding the interest due for delay.

In the circumstances of the case, the Court finds that the applicant failed to comply with the exhaustion requirement.

It follows that this part of the application must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

sect. By the letter of 28 January 2005, the applicant further complained under Article 14 of the Convention that the General Directorate’s conduct was motivated by the religious beliefs of İsmet

Kamıș.

The Court considers that the essence of the complaints under Articles

9 and 14 of the Convention are the same and that therefore the applicant’s submissions under these heads should be examined from the standpoint of Article 14 of the Convention, in conjunction with Article 9 of the Convention.

The Court observes that the applicant company did not submit any evidence in support of its allegation, apart from a document according to which İsmet Kamıș belongs to the Alevi sect and is one of the founding members of the Cem Foundation. Furthermore, it did not submit any document to the Court indicating that it had brought this Convention grievance to the attention of the judicial authorities. The Court is therefore of the opinion that the applicant has failed to substantiate its allegation and to lay the basis of an arguable claim of a breach of Article 14.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

The Court notes that the applicant has not substantiated the complaint under this provision. It follows that this part of the application is also manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35

§§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides to

adjourn the examination of the applicant’s complaints

concerning the length of the proceedings insofar as they relate to the proceedings initiated on 10 October 1995;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O’Boyle

Josep

Casadevall

Registrar

President