ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Petiționarul A.I. a adresat o plângere organelor de urmărire, solicitând efectuarea de cercetări față de magistrații D.I. - judecător la Curtea de Apel Timișoara și R.I. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. În susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul că, atât judecătorul, care a pronunțat sentința penală nr. 100/PI din 12 octombrie 2006 în Dosarul nr. 5535/59/2006, prin care i-a fost respinsă o plângere formulată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., cât și procurorul care a participat la judecată, și-au încălcat atribuțiile de serviciu, cauzându-i o vătămare a intereselor sale legale.

Prin rezoluția nr. 1596/P/2007, din 3 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații D.I. și R.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., constatându-se că fapta reclamată nu există. Prin rezoluția nr. 2537/1251/II/2/2009 din 13 martie 2009, procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009. În temeiul art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul A.I. s-a adresat cu o plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea dosarului la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de cei doi magistrați.

Examinând plângerea, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de magistrații intimați pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. dată în Dosarul nr. 1596/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este temeinică și conformă legislației ce reglementează răspunderea penală a judecătorilor și procurorilor pentru măsurile și hotărârile adoptate la soluționarea cauzelor repartizate, precum și limitelor admise de prevederile constituționale și procedurale, pentru exercitarea controlului asupra hotărârilor judecătorești definitive.

Pentru a ne afla în fața infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este necesar a se dovedi omisiunea îndeplinirii unui act ori îndeplinirea în mod defectuos, cu știință, a atribuțiilor de serviciu, în exercitarea funcției deținute, având ca urmare cauzarea unei vătămări intereselor legale ale persoanelor. Pe de altă parte, așa cum rezultă din dispozițiile cuprinse în art. 127 din Constituția României și art. 17 din Legea nr. 304/2004, pentru organizare judiciară modificată, interpretarea și evaluarea probelor administrate în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești constituie atributul completului de judecată, iar legalitatea și temeinicia hotărârilor adoptate, inclusiv respectarea de către judecători a prevederilor ce reglementează desfășurarea procesului penal, pot fi verificate numai prin exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, conform competențelor stabilite de legea procesuală.

În speța de față, cazul privitor la inexistența faptei ca temei al soluției de neîncepere a urmăririi penale este susținut de probatoriul administrat, a cărui concluzie logică incontestabilă o reprezintă. Astfel, nu au fost evidențiate indicii au împrejurări care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că se impune începerea urmăririi penale în cauză, activitatea magistraților nesituându-se în sfera ilicitului penal, neaducând nicio atingere intereselor legale ale petiționarului. Având în vedere cele care preced, Înalta Curte constată că organele de urmărire penală, în mod corect, au dispus în cauză neînceperea urmăririi penale, astfel că atât rezoluția nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009, cât și rezoluția nr. 2537/ 1251/II/2/2009 sunt legale și temeinice, neimpunându-se desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a), teza a III-a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul A.I., menținând rezoluția nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva ordonanței nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin rezoluția nr. 2537/1251/II/2/2009 din 13 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2009.