ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de

față ;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele :

Petiționarul A.I. a adresat o plângere

organelor de urmărire, solicitând efectuarea de cercetări față de magistrații D.I.

- judecător la Curtea de Apel Timișoara și R.I. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

În susținerea

plângerii, petiționarul a învederat faptul că, atât judecătorul, care a

pronunțat sentința penală nr. 100/PI din 12 octombrie 2006 în Dosarul nr. 5535/59/2006,

prin care i-a fost respinsă o plângere formulată în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., cât și procurorul care a participat la judecată, și-au încălcat

atribuțiile de serviciu, cauzându-i o vătămare a intereselor sale legale.

Prin rezoluția nr. 1596/P/2007,

din 3 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art.

228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi

penale față de magistrații D.I. și R.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246

C. pen., constatându-se că fapta reclamată nu există.

Prin rezoluția nr. 2537/1251/II/2/2009

din 13 martie 2009, procurorul șef al Secției de urmărire penală și

criminalistică a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționar

împotriva rezoluției nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009.

În temeiul art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul A.I. s-a adresat cu o plângere Înaltei Curți de

Casație și Justiție, solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea

dosarului la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de cei doi

magistrați.

Examinând plângerea,

Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale față de magistrații intimați pentru infracțiunea

prevăzută de art. 246 C. pen. dată în Dosarul nr. 1596/P/2007 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

este temeinică și conformă legislației ce reglementează răspunderea penală a judecătorilor

și procurorilor pentru măsurile și hotărârile adoptate la soluționarea cauzelor

repartizate, precum și limitelor admise de prevederile constituționale și

procedurale, pentru exercitarea controlului asupra hotărârilor judecătorești

definitive.

Pentru a ne afla în

fața infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este

necesar a se dovedi omisiunea îndeplinirii unui act ori îndeplinirea în mod defectuos,

cu știință, a atribuțiilor de serviciu, în exercitarea funcției deținute, având

ca urmare cauzarea unei vătămări intereselor legale ale persoanelor.

Pe de altă parte, așa

cum rezultă din dispozițiile cuprinse în art. 127 din Constituția României și art.

17 din Legea nr. 304/2004, pentru organizare judiciară modificată,

interpretarea și evaluarea probelor administrate în cauzele aflate pe rolul

instanțelor judecătorești constituie atributul completului de judecată, iar

legalitatea și temeinicia hotărârilor adoptate, inclusiv respectarea de către

judecători a prevederilor ce reglementează desfășurarea procesului penal, pot

fi verificate numai prin exercitarea căilor de atac, ordinare sau

extraordinare, conform competențelor stabilite de legea procesuală.

În speța de față,

cazul privitor la inexistența faptei ca temei al soluției de neîncepere a

urmăririi penale este susținut de probatoriul administrat, a cărui concluzie

logică incontestabilă o reprezintă.

Astfel, nu au fost

evidențiate indicii au împrejurări care să poată forma convingerea organului de

urmărire penală că se impune începerea urmăririi penale în cauză, activitatea

magistraților nesituându-se în sfera ilicitului penal, neaducând nicio atingere

intereselor legale ale petiționarului.

Având în vedere cele

care preced, Înalta Curte constată că organele de urmărire penală, în mod

corect, au dispus în cauză neînceperea urmăririi penale, astfel că atât

rezoluția nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009, cât și rezoluția nr. 2537/

1251/II/2/2009

sunt legale și

temeinice, neimpunându-se desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul

art. 278

1

alin. (8) lit. a), teza a III-a C. proc. pen., Înalta Curte

va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul A.I., menținând

rezoluția nr. 1596/P/2007 din 3 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva ordonanței nr. 1596/P/2007

din 3 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin rezoluția

nr. 2537/1251/II/2/2009 din 13 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Obligă petiționarul

la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 iunie 2009.