ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1761/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1761/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1761/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună suspendarea parțială a Ordinului A.N.R.E. nr. 172/2015 privind aprobarea tarifelor specifice pentru serviciul de distribuție a energiei electrice și a prețului pentru energia electrică reactivă, pentru Societatea „Filiala de Distribuție a Energiei Electrice Electrica Distribuție Muntenia Nord” SA, publicat în M. Of. al României nr. 940/18.12.2015, în ceea ce privește tarifele specifice pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului de fond.
Prin sentința civilă nr. 974 din 22 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice.
Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2017, reclamanta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice a depus o cerere de renunțare la judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 406 C. proc. civ.
Examinând cererea formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile incidente, Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentei-reclamante la judecată și va dispune anularea în tot a sentinței recurate.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului declarat de reclamantă, a luat act de faptul că la dosarul cauzei a fost depus de către recurentă un înscris din care rezultă faptul că aceasta înțelege să renunțe la judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 406 C. proc. civ.:
„(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare.
(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.
(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.”
Constatând că, în speță, recurenta-reclamantă a formulat cerere de renunțare la judecată, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., republicat, potrivit cărora: „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
De asemenea, instanța reține faptul că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al reclamantului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ..
Astfel fiind, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 406 alin. (1) și alin. (6) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentei-reclamante la judecată și, pe cale de consecință, va anula sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunțarea recurentei Societatea Energetică Electrica SA (fostă Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica SA) la judecata recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 974 din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, conform art. 406 alin. (5) C. proc. civ.
Anulează sentința civilă nr. 974 din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2016.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2017.