ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 11/2017

Decizia nr. 11/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 249 din 08 februarie 2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes formulată de intimată. A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu SC B. SA Constanța, pârâta fiind obligată să elibereze reclamantului o adeverință cuprinzând veniturile lunare brute/nete obținute de acesta în perioada 20 iunie 1972 - 5 mai 2003, respectiv salariul de bază, sporuri, prime și toate celelalte drepturi salariale de care a beneficiat, precizând pentru fiecare dintre acestea dacă s-a reținut și virat contribuția de asigurări sociale.

Prin Decizia nr. 287/CM din data de 06 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul pârâtei SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 249 din 08 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța. În consecință, a fost schimbată, în parte, sentința apelată și a fost respinsă cererea reclamantului, ca nefondată. Au fost menținute dispozițiile referitoare la excepția lipsei de interes.

În considerentele deciziei, curtea de apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe a fost rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că se impune admiterea căii de atac și schimbarea, în parte, a sentinței apelate, cu consecința respingerii cererii reclamantului, ca nefondată, pentru argumentele prezentate pe larg în motivarea soluției adoptate.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire revizuentul A., invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Revizuentul invocă existența unor decizii contrare definitive pronunțate în spețe similare de Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța.

Astfel, revizuentul invocă faptul că angajatorul său - intimata SC B. SA - l-a pus într-o situație neegală cu a altor colegi de-ai săi care, aflați în aceiași situație, s-au bucurat de tratament juridic diferit, apreciat de instanța de apel ca fiind o stare de normalitate, ceea ce demonstrează clar o interpretare greșită a oricăror prevederi legale.

Astfel, revizuentul arată că fostului său coleg D. i-a fost eliberată, de către SC B. SA, adeverința din 07 noiembrie 2014, în care s-au menționat veniturile brute realizate de acesta, fiind confirmată și achitarea contribuției de asigurări sociale, situație în care Tribunalul Constanta, prin sentința civilă nr. 2172 din 16 septembrie 2015, i-a admis cererea și a anulat decizia emisă de Casa de pensii, obligând-o să emită o noua decizie. Este cazul din 12 februarie 2016, eliberată ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 484 din 06 martie 2015 a Tribunalului Constanța, rămasa definitivă prin Decizia nr. 388 din 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel Constanța.

În aceste condiții, arată revizuentul, deși a lucrat în aceleași perioade de timp, în aceleași condiții de muncă și au fost retribuiți la fel, are o situație inferioară în ceea ce privește dreptul său de pensie, față de alți colegi de-ai săi, respectiv C. și D.

Revizuentul solicită să se aibă în vedere împrejurarea că, împreună cu alți colegi ai săi a lucrat la același angajator, în aceleași condiții și, cu toate acestea, a avut parte de tratamente juridice diferite, iar hotărârile judecătorești pronunțate în cauze asemănătoare sunt contradictorii.

Citând dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 și art. 124 alin. (2) din Constituție, revizuentul arată că supunerea judecătorului numai față de lege nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă, în aplicarea uneia și a aceleiași legi, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii, nefiind în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând cererea de revizuire, în raport de excepția de inadmisibilitate, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în raport cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.: „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.”

Pentru admisibilitatea căii extraordinare de atac, textul impune, așadar, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri definitive potrivnice, pronunțarea acestor hotărâri de instanțe de același grad sau de grade diferite, precum și încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri.

Printre condițiile ce se cer a fi îndeplinite, în mod cumulativ, se află și aceea să existe identitate de părți, de cauză și de obiect, mai precis elementele caracteristice lucrului judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), hotărârile să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Astfel,

norma amintită conferă părților dreptul de a uza de calea extraordinară de atac, de retractare, a revizuirii, în situația în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri și care face imposibilă punerea în executare concomitentă.

În cauza de față, revizuentul a solicitat instanței anularea Deciziei

nr. 287/CM din data de 06 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, invocând existența unor decizii contrare definitive pronunțate în spețe similare de Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, în privința altor persoane, cauze

soluționate în contradictoriu cu aceeași intimată - SC B. SA. Revizuentul a arătat că decizia a cărei anulare o solicită este contrară celorlalte hotărâri invocate întrucât deși, împreună cu alți colegi ai săi, a lucrat la același angajator, în aceleași condiții, cu toate acestea a avut parte de tratament juridic diferit, hotărârile judecătorești pronunțate în cauze asemănătoare fiind contradictorii.

În aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile expres cerute de lege.

Revizuentul arată că există o pretinsă contrarietate între hotărâri definitive pronunțate, în spețe similare, de Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, în privința altor persoane,

cauze

soluționate în contradictoriu cu aceeași intimată.

Din examinarea conținutului cererii de revizuire, se reține faptul că revizuentul invocă faptul că, la nivelul Curții de Apel Constanța și a Tribunalului Constanța, există practică judiciară neunitară, pronunțându-se hotărâri judecătorești contradictorii în pricini având ca obiect

contestație promovată în baza aceluiași temei juridic

.

Or, practica neunitară a instanțelor datorată aplicării și interpretării greșite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situații.

Remediul practicii neunitare rămâne pronunțarea unei decizii în interesul legii, însă, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar și aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privința situației revizuentului, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluțiile care se pronunță în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speță.

Înalta Curte constată că demersul judiciar al revizuentului nu a fost determinat de existența unei hotărâri judecătorești potrivnice în sensul dispoziției legale mai sus amintite, ci de nemulțumirea acestuia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel Constanța, spre deosebire de soluțiile pronunțate de aceeași instanță în cauze similare.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, cererea de revizuire formulată de

revizuentul A. urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 287/CM din data de 06 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la Completul de 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2017.