ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1011/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1011/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1011/2017

După deliberare, asupra cauzei de

față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ.,

constată următoarele:

Prin

recursul declarat la data de 28 aprilie 2017 împotriva Deciziei civile 113/AS

din data de 7 martie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă,

prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat

de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1307 din 31 august 2016, pronunțată

de Tribunalul Tulcea, secția civilă de contencios administrativ și

fiscal, recurentul-reclamant A. a invocat, în sinteză, că este

nefondată decizia pronunțată dat fiind faptul că

instanțele de fond și de apel nu s-au pronunțat asupra

contractului de asigurare socială din 5 noiembrie 2002, completat ulterior

prin acte adiționale, încheiat cu casa de pensii, în temeiul căruia a

plătit contribuția de asigurări sociale pentru o perioadă

de 7 ani și 2 luni, contribuție ce trebuie să se

regăsească în totalizarea anilor de vechime, cu consecința

modificării deciziei de pensionare.

De asemenea, nu au fost luate în

considerare perioadele în care reclamantul și-a desfășurat

activitatea în alte sectoare decât cele din care a ieșit la pensie,

conform adeverințelor depuse, care nu au fost luate în considerare.

Arată că nu este de acord cu

interpretarea pe care o dau instanțele, de fond și de apel

dispozițiilor legale și nici cu faptul că la evaluarea

inițială a drepturilor de pensie nu a fost luată în considerare

perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 10 mai 2017, fund

repartizat completului CF 2.

La data de 16 mai 2017, în baza rezoluției din

aceeași dată, s-a procedat la întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se

că recursul este inadmisibil față de dispozițiile art. 18 alin.

(2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești și pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Completul de filtru C2, constatând că

raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a

dispus, prin rezoluția din 16 mai 2017, comunicarea raportului către

părți, pentru ca acestea să depună punctele de vedere,

așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la filele 50-51 din

dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a

recursului a fost comunicat părților.

Intimata B. Tulcea a depus, la data de

6 iunie 2017, punct de vedere la raport, prin care a invocat inadmisibilitatea

recursului prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.,

precum și la cele ale art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

Recurentul a depus punct de vedere la raport la

data de 7 iunie 2017, prin care a invocat faptul că a motivat recursul, cu

respectarea dispozițiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., reluând

motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată. A mai

arătat că este neconstituțională aplicarea art. 483 C.

proc. civ., fără a ține seama de prevederile art. 493 alin. (4) C.

proc. civ., precum și de dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc.

civ., în temeiul cărora instanța este obligată să se

pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății,

fără a invoca însă o excepție de neconstituționalitate

a dispozițiilor legale cu indicarea în concret a normelor

constituționale ce ar fi astfel încălcate

La data de 7 iunie 2017, constatându-se că

se poate trece la examinarea recursului, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru

judecarea recursului la data de 13 iunie 2017, în temeiul dispozițiilor art.

493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

urmează să îl respingă, ca inadmisibil, pentru următoarele

considerente:

În cauză, instanța a fost

sesizată cu soluționarea unui litigiu privitor la drepturi de

asigurări sociale, de competența secțiilor de litigii de

muncă ale

tribunalelor, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 153 din Legea nr. 263/2010, privind

sistemul public de pensii.

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea

și înregistrată sub nr. x/88 din 16 mai 2016,

reclamantul

A. a solicitat obligarea pârâtei B. Tulcea la recalcularea drepturilor de

pensie, prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr.

3/1977, H.G. nr. 1550/2004, O.U.G. nr. 4/2005 și Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 40/2008.

Prin sentința civilă nr. 1307 din 31

august 2016, Tribunalul Tulcea a respins, ca nefondată, cererea

formulată de reclamant.

În sinteză, instanța a reținut

că, prin Decizia nr. 117176 din 30 decembrie 2009, reclamantul a

beneficiat de pensie pentru limită de vârstă potrivit Legii nr. 19/2000,

realizând un stagiu de cotizare de 8 ani 02 luni și 07 zile în grupa a I-a

de muncă și de 5 ani 0 luni și 28 zile în grupa a II-a de

muncă. Punctajul mediu anual de 1,04643, stabilit prin Decizia nr. 117176

din 30 decembrie 2009, a fost calculat conform prevederilor Legii nr. 19/2000.

Instanța a reținut că, în

cauză, se pune problema de a stabili dacă în formula de calcul

prevăzută de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 se

folosește un stagiu complet de cotizare de 30 de ani sau de 20 de ani,

respectiv de 25 de ani, pentru persoanele care se încadrează în ipoteza

prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977. Trebuie avut în vedere

că modul de stabilire a pensiei, în sistemul Legii nr. 3/1977, este

fundamental diferit de modul de stabilire a pensiei în sistemul Legii nr. 19/2000

astfel încât, în cazul recalculării pensiilor stabilite conform Legii nr. 3/1977,

pe baza formulei folosite de Legea nr. 19/2000, trebuie să se aibă în

vedere și finalitatea acestor acte normative.

Astfel, art. 10 și 11 din Legea nr. 3/1977

stabileau cuantumul în lei al pensiei în funcție de media retribuției

tarifare avute în activitate cu condiția îndeplinirii condiției de a

avea o vechime de cel puțin 30 ani bărbații și 25 ani

femeile.

Prin efectul art. 14 din aceeași lege,

persoanele care activaseră cel puțin 20 de ani în grupa I de

muncă, sau 25 de ani în grupa II de muncă, beneficiau de pensie ca

și cum ar fi desfășurat 30, respectiv 25 de ani în condiții

normale, deci ca și cum ar fi îndeplinit regula stabilită de art. 8

din lege deși nu realizaseră acel stagiu minim de cotizare.

Așa cum s-a arătat în considerentele

Deciziei nr. 40/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, „asigurații care

și-au desfășurat activitatea în grupe speciale de muncă,

determinate ca atare prin ordine ale Ministerului

Sănătății, și ale căror drepturi de pensie s-au

deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 au beneficiat atât de reducerea

vârstei legale de pensionare, cât și de majorarea vechimii în muncă,

deci a perioadei de contribuție, denumită în actuala reglementare

stagiu de cotizare".

Deși se referă în dispozitiv doar la

dispozițiile art. 77 alin. (2), raportat la art. 43 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 19/2000, Decizia nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, poate fi

aplicată pentru identitate de rațiune tuturor persoanelor pensionate

în baza Legii nr. 3/1977 care se încadrau în prevederile art. 14 din

această lege, iar nu doar persoanelor la care se referă art. 43 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 19/2000, respectiv personalul

unităților miniere care își desfășoară

activitatea în subteran cel puțin 50% din timpul normal de muncă în

fiecare lună (art. 20 alin. (1) lit. a)), de cei care și-au

desfășurat activitatea ca personal navigant în aviația

civilă prevăzut în anexa nr. 1 (art. 20 alin. (1) lit. c)) sau în una

dintre profesiile ce țin de activitatea artistică, prevăzute în

anexa nr. 2 la lege (art. 20 alin. (1) lit. d)), care anterior erau

încadrați tot în grupa I de muncă.

Or, având în vedere că reclamantul s-a

pensionat în temeiul Legii nr. 19/2000 în anul 2009, instanța a constatat

că Decizia nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii nu este

aplicabilă în speța dedusă judecății.

Prin Decizia civilă nr. 113/AS din data de 7 martie 2017

a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 1307 din 31 august 2016, pronunțată de

Tribunalul Tulcea.

Instanța a reținut, în

sinteză, că susținerile apelantului-reclamant întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 3/1977, H.G. nr. 1550/2004, O.U.G. nr. 4/2005 și

pe Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2008

sunt nefondate, instanța fiind obligată să verifice legalitatea

deciziei în funcție de legea sub imperiul căreia reclamantul a fost

înscris la pensie, iar în cazul reclamantului, în anul 2009, era

aplicabilă Legea nr. 19/2000 care nu are nicio legătură cu

actele normative invocate deoarece se referă la persoanele pensionate

anterior datei de 1 aprilie 2001.

De asemenea, este nefondată

critica potrivit căreia nu s-a fructificat perioada lucrată în

grupele superioare de muncă deoarece reclamantul beneficiază deja de

un punctaj mediu anual suplimentar aferent acestor grupe, conform prevederilor

O.U.G. nr. 209/2008.

Împotriva aceste decizii a declarant

recurs reclamantul, la data de 28 aprilie 2017.

Înalta Curte reține că,

potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri

definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum

și cele neatacate cu recurs.

Totodată, în conformitate cu

dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt

supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile

în care legea prevede că hotărârile de primă instanță

sunt supuse numai

apelului.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr.

89 din 12 februarie 2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2015

și O.U.G. nr. 95/2016, hotărârile pronunțate în cererile

privitoare la asigurări sociale nu sunt supuse recursului, fiind supuse

numai apelului Ia curtea de apel.

Dispoziții similare sunt exprimate în art.

155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,

potrivit cărora împotriva hotărârilor tribunalelor pronunțate în

litigii de muncă, se poate face numai apel la curtea de apel

competentă, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași

articol, hotărârile curților de apel, precum și hotărârile

tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive.

Față de cele menționate, din

coroborarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 cu

cele ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că

hotărârile pronunțate în soluționarea litigiilor de muncă

sunt supuse numai apelului la curtea de apel.

Prin urmare, în raport de dispozițiile 483

alin. (2) teza finală C. proc. civ., hotărârea prin care se

soluționează apelul împotriva hotărârii primei instanțe în

soluționarea unui litigiu de muncă nu este supusă căii de

atac a recursului, fiind definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C.

proc. civ..

Se reține totodată că, prin

punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, recurentul invocă de

fapt că, interpretând sistematic dispozițiile art. 483 cu cele ale art.

493 alin. (4) C. proc. civ., cele din urmă se aplică cu prioritate în

cauza dedusă judecății, recursul fiind admisibil.

Înalta Curte constată că însă

că dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și respectiv

cele ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu sunt excluse de la aplicare

de prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., invocate de

recurentul-reclamant, acestea din urmă reglementând, în procedura de

filtru, obligația de a comunica părților raportul întocmit în

cauză, pentru a depune un punct de vedere, iar nu condițiile de

admisibilitate ale recursului.

În consecință, Decizia nr. 113/A din

7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

I civilă, prin care s-a soluționat apelul declarat împotriva

hotărârii primei instanțe, într-un litigiu de asigurări sociale,

nu poate fi atacată cu recurs.

Având în vedere caracterul prioritar al

analizei condițiilor de admisibilitate ale recursului, în raport de

dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată

că devine inutil a analiza motivele recursului invocate de reclamant,

precum și aplicarea în cauză a

prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 494 C.

proc. civ., aspecte ce pot fi analizate numai în situația unui recurs

admisibil.

În consecință, se reține că

principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 C.

proc. civ., presupune că o hotărâre judecătorească nu poate

fi supusă decât căilor de atac reglementate expres de lege. în

afară de căile de atac pe care legea le prevede, nu pot fi folosite

alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau

retractarea unei hotărâri judecătorești.

Având în vedere dispozițiile art. 493 alin.

(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca

inadmisibil, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 113/AS din 07 martie 2017 a

Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 iunie 2017.