ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2050/2016

Decizia nr. 2050/2016

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2013, reclamanta SC A. SA a solicitat:

- în principal, anularea în întregime a Deciziei de impunere nr. 9 din 20 decembrie 2012 emisă de ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("decizia de impunere"), a Dispoziției nr. 64144 din 17 decembrie 2012 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală ("dispoziția de măsuri") emisă de aceeași instituție și a Deciziei nr. 48 din 27 februarie 2013 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor ("decizia de soluționare a contestației"), ca urmare a emiterii acestora cu încălcarea unor norme obligatorii de procedură fiscală;

- în subsidiar, anularea punctului 1 din dispozitivul Deciziei nr. 48 din 27 februarie 2013 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și obligarea ANAF să soluționeze pct. 3.2., 3.3 și 3.4 din contestația formulată de A. împotriva Deciziei de impunere nr. 9 din 20 decembrie 2012 emisă de ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("decizia de impunere") pentru suma de 46.008.167 lei, reprezentând:

∙ Impozit pe profit în sumă de 6.879.669 lei;

∙ Accesorii aferente impozitului pe profit în cuantum de 7.622.042 lei;

∙ TVA în sumă de 10.156.510 lei;

∙ Accesorii aferente TVA în sumă de 10.892.563 lei;

∙ Diminuarea pierderii fiscale pe anul 2009 cu sumă de 10.457.383 lei.

- anularea punctului 2 din Dispozitivul Deciziei nr. 48 din 27 februarie 2013 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și anularea deciziei de impunere în ceea ce privește suma de 1.562.140 lei, reprezentând:

∙ Taxa pe valoarea adăugată colectată în sumă de 631.408 lei;

∙ Accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 930.732 lei.

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3664 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.

Prin Decizia nr. 2477 din 12 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC A. S.A împotriva Sentinței civile nr. 3664 din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL a formulat contestație în anulare.

În motivarea contestației s-a arătat, în esență, că, instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze motivul de casare invocat de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., respectiv motivul de casare potrivit căruia hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 503 alin. (2) - (3) noul C. proc. civ.

S-a susținut că, din analiza motivării hotărârii instanței de recurs rezultă că instanța de recurs a analizat motivul de recurs potrivit căruia sentința "nu cuprinde niciun argument propriu al instanței", însă în realitate nu s-a solicitat casarea sentinței pentru inexistența argumentelor proprii ale instanței de fond ci, pentru inexistența motivelor care conduc la dispozitivul sentinței.

În contextul unei prezentări a criticilor aduse prin motivele de recurs cu privire la acest aspect, contestatoare a considerat că instanța de recurs nu a răspuns acestor critici, situație care echivalează cu nesoluționarea acestui motiv de recurs.

S-a mai apreciat că este incident în speță și motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 2477 din 12 iunie 2015 este rezultatul unei erori materiale.

Sub acest aspect, s-a susținut că instanța de recurs a confundat motivul de recurs cu argumentele proprii ale instanței de fond. Această greșeală se constituie într-o eroare de fapt a instanței, esențială, involuntară, în legătură cu aspectele formale ale soluționării căii de atac a recursului și care are drept consecință, pronunțarea unei hotărâri greșite.

În vederea remedierii acestei greșeli de fapt, care nu necesită o reexaminare a fondului sau reapreciere a probelor, fiind în legătură cu neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată, s-a solicitat admiterea contestației în anulare și anularea sentinței atacate.

În opinia contestatoarei, instanța de recurs doar a reluat concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată pronunțată de instanța de fond, pe care a interpretat-o cum a vrut, astfel că a adus o gravă atingere dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Ca urmare, instanța de recurs a analizat pe fond hotărârea atacată fără a observa că aceasta nu este motivată.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 503 alin. (2) și art. 503 alin. (3) din noul C. proc. civ. și, în consecință, să se admită contestația în anulare așa cum a fost formulată, să se dispună anularea deciziei atacate conform art. 508 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 C. proc. civ.: (...)

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Așadar, reglementând contestația în anulare specială, art. 503 din C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres și limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare.

În ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speță nu se poate susține că ne aflam în prezența vreunei omisiuni a instanței.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Contrar susținerilor contestatoarei, instanța de recurs a constatat că în cauză, considerentele propriu-zise ale sentinței care reflectă analiza punctelor de vedere ale părților au o întindere considerabilă astfel încât nu se poate susține că argumentația lipsește.

Împrejurarea că în procesul de deliberare și redactare judecătorul găsește întemeiate susținerile uneia dintre părți și argumentația aferentă, care se regăsesc apoi în actul final al judecății (hotărârea judecătorească), nu poate conduce la concluzia că lipsesc argumentele proprii, motiv pentru care nu se poate susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Esențial este, astfel cum a arătat și instanța de recurs, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ca instanța să realizeze un examen efectiv al susținerilor părților iar considerentele să cuprindă "atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților".

Or, instanța de recurs a constatat că sentința atacată satisface aceste exigențe.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., aceasta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 2477 din 12 iunie 2015 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În orice caz, contestația în anulare nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În realitate, ceea ce urmărește contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției adoptate, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Aceste erori invocate de contestatoare nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c România/2008, Stanca Popescu c România/2009).

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluție adoptate

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei nr. 2477 din 12 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN