ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1036/2017

Decizia nr. 1036/2017

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins,

Înalta Curte reține următoarele:

Împotriva Deciziei civile nr. 1861/A din data de 11 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, revizuenta A. a declarat recurs,

în termenul prevăzut de lege

.

Astfel, prin cererea de recurs înregistrată la data de 15 februarie 2017, recurenta-revizuentă

a

solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de revizuire și anularea Deciziei nr. 132 din data de 20 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul București.

În cuprinsul motivelor de recurs, revizuenta a arătat că interpretarea dată de către instanța de revizuire principiului legalității căii de atac, a dus la o vădită atingere a drepturilor sale procesuale.

Contrar celor susținute de curtea de apel, consideră că, pentru ca o hotărâre să dobândească un caracter definitiv, nu este necesar ca în apel instanța să se pronunțe asupra fondului sau să evoce fondul, epuizarea căii de atac a apelului prin respingere, anulare sau perimare având ca efect automat menținerea sentinței de fond și dobândirea caracterului definitiv prin lipsa oricărei căi ordinare de atac.

A arătat, de asemenea, că încheierea din data de 18 februarie 2015 era opozabilă oricărei instanțe ulterior învestite cu judecarea unui apel, în același ciclu procesual.

Consideră că nu poate beneficia de efectele pozitive ale principiului legalității în detrimentul celeilalte părți, partea care prin chiar atitudinea procesuală a încălcat acest principiu, cu referire la faptul că pârâta SC B. SRL a promovat cele două apeluri, înțelegând să folosească în mod abuziv normele de procedură civilă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea recursului la data de 17 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 9 martie2017 intimata SC B. SRL a depus la dosar întâmpinare, comunicată părții adverse.

La data de 20 martie 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză.

Intimata a depus punct de vedere la raport, arătând că, faptul respectării condițiilor de formă, nu înseamnă că recursul poate fi admis pe fondul său, în speță nefiind îndeplinite condițiile specifice revizuirii, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului și a stabilit termen de judecată la data de 15 iunie 2017, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către recurenta-revizuentă A. este nefondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia civilă nr. 1861/A din data de 11 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate ale revizuirii, întrucât hotărârile nu sunt potrivnice, respectiv Decizia nr. 132 din data de 20 ianuarie 2016 nu este potrivnică Deciziei nr. 2577 din data de 16 noiembrie 2015, ambele pronunțate în calea de atac a apelului de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 2577 din data de 16 noiembrie 2015, tribunalul a constatat inadmisibilitatea atacării separate cu apel a unor încheieri de ședință interlocutorii din Dosarul nr. x/301/2014, printre care și a încheierii din data de 18 februarie 2015, prin care fusese respinsa excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, în timp ce prin Decizia nr. 132 din data de 20 ianuarie 2016 s-a soluționat pe fond apelul împotriva sentinței și a încheierii pronunțate în data de 18 februarie 2015, în același dosar, apelul fiind admis, cu consecința anularii încheierii și a sentinței pronunțate de instanța de fond, pentru lipsa calității de reprezentant a reclamantei A.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă autoritatea de lucru judecat și presupune îndeplinirea mai multor condiții cumulative, astfel cum acestea au fost evidențiate și în cuprinsul deciziei recurate: să existe hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, deci, să existe tripla identitate de elemente, respectiv părți, obiect și cauză, hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

Așadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat, în situația în care instanțele au dat soluții contrare, a căror executare este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autoritarii de lucru judecat.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1), hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

P

rincipiul autorității de lucru judecat, căruia în mod corect i s-a dat eficiență de către curtea de apel, corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate, aspect în deplină concordanță cu reglementările comunitare privind asigurarea și respectarea dreptului la un proces echitabil și a liberului acces la justiție.

Se reține că,

prin Decizia nr. 2577 din data de 16 noiembrie 2015, tribunalul a constatat doar inadmisibilitatea atacării separate cu apel a unor încheieri de ședință interlocutorii, printre care și a încheierii din data de 18 februarie 2015, în timp ce prin Decizia nr. 132 din data de 20 ianuarie 2016 s-a soluționat pe fond apelul împotriva sentinței și a aceleiași încheieri pronunțate în data de 18 februarie 2015, neexistând așadar aceeași chestiune tranșată.

Or, ceea ce se bucură de „autoritate” este „lucrul judecat”, iar nu cererea introductivă, altfel spus, faptul că partea a înțeles să declare calea de atac a apelului și a doua oară nu determină identitatea de obiect, cauză și părți impusă de dispozițiile care reglementează condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire, ci trebuie avut în vedere „lucrul judecat”, respectiv ceea ce s-a statuat prin decizia anterior pronunțată.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate, dacă ambele hotărâri sunt pronunțate în temeiul unor rațiuni de ordin procedural, va exista autoritate de lucru judecat atunci când cele două litigii sunt soluționate pe baza aceleiași excepții procesuale.

Însă, așa cum este cazul în speța dedusă judecății, în situația în care prima dintre hotărâri este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale (excepția inadmisibilității căii de atac, în cauză fiind respinsă, ca inadmisibilă, calea de atac a apelului), iar cealaltă este pronunțată pe fondul cauzei (a fost admis apelul și a fost anulată încheierea de ședință, sentința și cererea de chemare în judecată), nu există autoritate de lucru judecat și, implicit, nici contrarietatea la care se referă textul legal, susceptibilă să determine admisibilitatea cererii de revizuire.

Contrar susținerilor recurentei - revizuente, instanța de revizuire a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 457C. proc. civ. referitoare la principiul legalității căii de atac, în conformitate cu care hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Așadar, calea de atac este cea prevăzută de lege, iar faptul că pe legalizarea încheierii din data de 18 februarie 2015 s-a făcut mențiunea „definitivă”, nu are influență asupra căii de atac legale,aspect reglementat expres de legiuitor prin sintagma „indiferent de mențiunile din dispozitivul” hotărârii. Cu atât mai mult, menționarea inexactă a faptului că încheierea este definitivă din cuprinsul legalizării, nu poate determina sau suprima o cale de atac prevăzută de lege.

Fundamentându-și critica, în esență, pe „anterioritatea”

Deciziei nr. 2577 din data de 16 noiembrie 2015

Tribunalului

București

, care ar fi făcut să prevaleze efectul lucrului judecat dedus din această hotărâre, cu argumentul că „nu are relevanță dacă s-a intrat pe fondul apelului sau nu, întrucât legiuitorul nu distinge motivul respingerii apelului, ci epuizarea căii de atac în sine este suficientă pentru menținerea și dobândirea caracterului definitiv al încheierii din 18 mai 2015”, recurenta este în eroare asupra modului în care se poate produce efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat, condiție neregăsită în speță pentru considerentele arătate anterior.

În raport de aceste împrejurări, reținând legalitatea soluției pronunțate de

Curtea de Apel București

asupra cererii de revizuire, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, iar în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga

recurenta - revizuentă la plata sumei de 2.500 lei către intimată

, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei civile nr. 1861/A din data de 11 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta - revizuentă la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SC B. SRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2017.