ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2263/2016

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/43/2011 la data de 01 iulie 2013, reclamanții, A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat, în temeiul art. 580 3 teza I, din fostul C. proc. civ., să se constate că a expirat termenul de 6 luni de la data scadenței obligației pârâtei de a duce la îndeplinire prevederile Sentinței civile nr. 145/2011, Dosar nr. x/43/2011 al Curții de Apel Târgu Mureș, care a devenit definitivă și irevocabilă la 24 februarie 2012, dată la care s-a respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție recursul pârâtei, prin Decizia nr. 1009 din 24 februarie 2012.; în temeiul art. 580 3 alin. (2) teza a II-a din fostul C. proc. civ., stabilirea prin încheiere irevocabilă a sumei datorată de pârâtă statului cu acest titlu. La stabilirea sumei să se țină seama de faptul că în speță, este vorba despre obligarea pârâtei la două amenzi civile de câte 50 lei/zi de întârziere, prima pentru necomunicarea dosarului către expert și a doua pentru neemiterea titlului de despăgubire; menținerea dispozițiilor Sentinței civile nr. 145/2011, Dosar nr. x/43/2011 al Curții de Apel Târgu Mureș, în ce privește cuantumul amenzilor civile, în continuare, începând cu data înregistrării prezentei cereri și până la îndeplinirea obligației de a face "intuitu personae"; în temeiul art. 580 3 alin. (2) teza a III-a din fostul C. proc. civ., cu trimitere la art. 574 C. proc. civ., să se stabilească valoarea despăgubirilor la suma pe care pârâta trebuia să o plătească în baza raportului de evaluare, plus dobânda legală la această sumă, din 24 februarie 2012 la zi. În măsura în care nu se va dispune în sensul celor de mai sus, solicită obligarea pârâtei la plata de 4 ori suma amenzilor stabilite mai sus, și în continuare, obligarea pârâtei la câte 1000 lei despăgubiri, pe fiecare zi de întârziere, între data pronunțării sentinței și până la îndeplinirea obligației impusă prin sentința irevocabilă. Prin întâmpinare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția inadmisibilității aplicării unei amenzi civile deoarece punerea în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ nu se poate realiza potrivit procedurii dreptului comun, legiuitorul prevăzând o procedură specială în acest sens prin Legea nr. 554/2004. Cu privire la obligarea sa la plata unei despăgubiri pârâta arată că, potrivit art. 1536 C. civ., daunele interese în cadrul obligațiilor de a face, dă dreptul la daune interese egale însă cu dobânda legală. Prin Sentința nr. 41 din 25 februarie 2014 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. În Decizia nr. 1359 din 25 mai 2015 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., necesitatea analizării de către instanța de fond a excepției de inadmisibilitate din perspectiva compatibilității procedurii prevăzute de art. 580 3 C. proc. civ. cu dispozițiile speciale din materia contenciosului administrativ.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 5 din 22 ianuarie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a arătat că Legea nr. 554/2004, în art. 24 prevede atât posibilitatea aplicării amenzii civile, cât și posibilitatea acordării de despăgubiri pentru întârziere, nu și dreptul comun de care se prevalează reclamanții, având în vedere modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459/2006. Daunele cominatorii sunt de asemenea prevăzute expres de art. 18 din Legea nr. 554/2004 care, stabilind soluțiile pe care le poate da instanța reglementează că acestea pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere. În cazul concret, instanța, prin Sentința civilă nr. 145 din 14 iunie 2011 a respins cererea privind aplicarea amenzii civile și a stabilit strict, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 acordarea de penalități. Pe cale de consecință, contrar aprecierilor reclamanților nu există o dispoziție irevocabilă prin care s-a stabilit amenda civilă de 50 lei pe zi, conform art. 580 3 alin. (1) C. proc. civ. În acest context, cererea reclamanților, astfel cum a fost precizată, și care are ca obiect să se constate împlinit termenul de 6 luni prevăzut de 580 3 alin. (1) C. proc. civ. și să se dea eficiență dispozițiilor de procedură care prevăd stabilirea cuantumului final al amenzii și repararea prejudiciului nu poate fi primită. De asemenea nu poate fi primită o cerere care vizează stabilirea în continuare a amenzii civile presupus a fi fost aplicată prin Sentința nr. 145/2011. Instanța a subliniat faptul că prin Sentința civilă nr. 145 din 14 iunie 2011 au fost acordate penalități în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, instituție juridică distinctă de cea a amenzii civile, fie prevăzută de 580 3 alin. (1) C. proc. civ. invocat de reclamanți fie prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință nu se poate admite o cerere prin care reclamanții solicită practic, a se cuantifica suma stabilită cu titlu de amendă civilă în favoarea statului, prin raportare la sentința prin care, în fapt, s-au acordat penalități de întârziere, fiind expres respinsă cererea de aplicare a amenzii în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004. În aceeași ordine de idei s-a reținut o diferență substanțială între prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, aplicate prin Sentința nr. 145/2001, și cele ale art. 24 din Legea nr. 554/2004, doar acestea din urmă fiind circumscrise etapei de executare a hotărârii pronunțate în contencios. Așadar, poate fi reținută o similaritate, prin prisma noțiunii de amendă civilă dar și prin raportare la etapa executării silite, doar între prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 (excluse prin Sentința nr. 145/2001) și prevederile art. 580 3 C. proc. civ. (prin Decizia nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că amenda prevăzută de acest text de lege poate fi stabilită doar în cadrul procedurii execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite). În niciun caz nu se poate reține o continuitate a acțiunii judiciare, întemeiate pe prevederile art. 580 3 C. proc. civ. raportat la sentința prin care au fost stabilite penalități în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 sens în care apare ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, având ca petit principal să se constate în temeiul art. 580 3 din fostul C. proc. civ., că a expirat termenul de 6 luni de la data scadenței obligației pârâtei de a duce la îndeplinire prevederile Sentinței civile nr. 145/2011. Alin. (2) al art. 580 3 din fostul C. proc. civ., de care se prevalează reclamanții, are ca ipoteză premisă existența unei încheieri de stabilire a amenzii în temeiul art. 580 3 alin. (1) din fostul C. proc. civ. Or, astfel cum s-a arătat anterior, sentința de care se prevalează reclamanții nu cuprinde o astfel de dispoziție. A mai arătat prima instanță că excepția inadmisibilității acțiunii apare ca întemeiată și ca urmare a aplicării principiului "specialia generalibus derogant". Chiar dacă am ignora faptul că reclamanții își susțin acțiunea prin raportare la prevederile art. 580 3 alin. (2) din fostul C. proc. civ. în condițiile în care nu s-a aplicat anterior o amendă civilă de către instanța de judecată, trebuie să reținem că dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. sunt excluse de prevederile art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 145/2011. Este adevărat că art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, dar cu mențiunea că doar în măsura în care nu sunt incompatibile. În condițiile în care legislația specială aplicabilă în cauză prevede o anumită procedură în ceea ce privește amenda civilă (art. 24 alin. (2) are dispoziții exprese privind persoana care poate fi sancționată dar și cuantumul amenzii și procedura de executare) se impune aplicarea cu prioritate a acestei proceduri, fiind exclus dreptul comun, respectiv Codul de procedură civilă. Astfel, ori de câte ori dispozițiile dreptului comun sunt dublate de prevederi ale Legii nr. 554/2004 (cum este și cazul ordonanței președințiale raportat la prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554//2004) se impune aplicarea cu prioritate a dispozițiilor derogatorii prevăzute de Legea contenciosului administrativ. Contrar aprecierilor reclamanților, aceștia nu au un drept de opțiune între procedura prevăzută de Codul de procedură civilă și cea a Legii nr. 554/2004 în materia amenzii civile, în condițiile în care, acest din urmă act normativ are prevederi derogatorii, atât prin raportare la termenul de executare al sentinței irevocabile cât mai ales sub aspectul persoanei căreia îi poate fi aplicată amenda judiciară. Astfel, în considerarea specificului acțiunilor în materia contenciosului administrativ, în cadrul cărora interesează calitatea de emitent al actului respectiv capacitatea de drept administrativ determinată de sfera competențelor recunoscute de lege, art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede că sancțiunea se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate. O cerere de aplicare/stabilire definitivă a amenzii, formulată în condițiile dreptului comun, și care vizează însăși autoritatea publică și nu persoana care are atribuțiile recunoscute de lege pentru emiterea actului administrativ apare ca incompatibilă cu dispozițiile derogatorii ale Legii nr. 554/2004 și se impune a fi respinsă ca atare. În ceea ce privește cererea subsidiară formulată de reclamanți prin concluzii scrise, dincolo de faptul că aceasta a fost formulată ulterior închiderii dezbaterilor, trebuie să reținem că prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 invocate de reclamanți prevăd obligația instanței de contencios de a dispune din oficiu măsuri de executare (constând în fixarea sumei definitive ce se va datora statului) doar cu privire la amenda aplicată nu și cu privire la penalitățile acordate. Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanța care a soluționat litigiul pe fond nu a dispus aplicarea unei astfel de amenzi iar cererea reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. este inadmisibilă.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 5 din 22 ianuarie 2016, precum și împotriva încheierilor din 19 noiembrie 2015 și din 15 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., formulând critici de nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 - 8 din noul C. proc. civ. În motivarea căii de atac, reclamanții au arătat, în esență, următoarele: - Prima instanță a omis să judece pe fond cererea de sancționare a conducătorului pârâtei cu o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 544/2004, deși era legal învestită cu o astfel de cerere. - Încheierea din 19 noiembrie 2015 este nelegală și se impune a fi casată în baza prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu trimitere la art. 488 alin. (3) din noul C. proc. civ., fiindcă, instanța care este legal învestită cu o cerere de chemare în judecată, așa cum a fost ea "completată" într-un ciclu procesual anterior, constatând, în al doilea ciclu procesual, că aceasta este - în opinia instanței - "imprecisă sau formulată neclar", cunoscând și faptul că după casarea cu trimitere, în rejudecare, orice modificare a acțiunii este inadmisibilă, nu este în drept să-i oblige pe reclamanți sau pe avocatul acestora, să-și "precizeze" cererea de chemare în judecată așa cum, în mod nelegal a procedat instanța. - Instanța de fond nu a pus în discuția părților care lege este aplicabilă cauzei de față, vechiul sau noul C. proc. civ. - În mod greșit prima instanță a respins cererea formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 ca fiind formulată ulterior încheierii dezbaterilor, prin concluziile scrise. - Sentința civilă nr. 5/2016 este nelegală fiindcă nu lămurește în prealabil judecării excepției inadmisibilității cererii de executare silită care texte de drept material sunt aplicabile în cauză.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că prin Sentința nr. 5/2016 instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților apare ca inadmisibilă în contextul în care alin. (2) al art. 580 3 din fostul C. proc. civ. are ca ipoteză premisă existența unei încheieri de stabilire a amenzii, or sentința de care se prevalează reclamanții nu cuprinde o astfel de dispoziție.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoare: Prin prezenta cerere de recurs reclamanții au indicat ca temei legal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 - 8 din noul C. proc. civ., însă aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată în cadrul Dosarului nr. x/43/2011, iar normele de procedură aplicabile sunt cele în vigoare la momentul formulării cererii inițiale. Cum prezentul litigiu este supus normelor vechiului cod de procedură, aspect reținut și în primul ciclu procesual, Înalta Curte va analiza motivele de recurs invocate prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. de la 1865. Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (echivalent art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ.), potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2). Conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Ca o pretinsă încălcare a dreptului de dispoziție al părților, am putea încadra în acest motiv de recurs susținerea recurenților cum că prima instanță a omis să judece pe fond cererea de sancționare a conducătorului pârâtei cu o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 544/2004, deși era legal învestită cu o astfel de cerere. Or, din actele dosarului se constată că în anul 2013 reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că, pe lângă sancțiunile solicitate prin aceasta, cer și aplicarea unei amenzi conducătorului instituției conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 1359 din 25 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în primul ciclu procesual. Ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, la data de 25 noiembrie 2015 recurenții reclamanți au arătat că nu mai susțin precizarea la acțiune depusă la fond prin care solicitau amendarea conducătorului respectivei instituții și în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Ulterior, după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise, recurenții reclamanți au revenit asupra acestei cereri solicitând aplicarea unei amenzi conducătorului instituției conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Față de această poziție procesuală a părților și întrucât această nouă solicitare a fost reiterată după închiderea dezbaterilor când nu mai pot fi formulate cereri, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță nu s-a considerat învestită cu această cerere. De asemenea, este nefondată susținerea recurenților privind nelegalitatea încheierilor din 19 noiembrie 2015 și din 15 ianuarie 2016 întrucât prima instanță a cerut părților doar să își clarifice pretențiile deduse judecății și nu să formuleze capete de cerere noi. Pe de altă parte, potrivit art. 246 C. proc. civ. reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Cum prin precizarea din 2013 reclamanții au solicitat aplicarea unei amenzi conducătorului instituției conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar la 25 noiembrie 2015 au arătat că nu mai susțin precizarea la acțiune depusă la fond, rezultă implicit că au renunțat la soluționarea acestui capăt de cerere, instanța de fond fiind obligată, tocmai în virtutea principiului disponibilității, să țină seama de această poziție procesuală a părților. Nefondată este și susținerea părților cum că avocatul a formulat această ultimă precizare fără să le fie adusă la cunoștință, întrucât potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (1) C. proc. civ. părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar conform art. 68 alin. (3) teza I, mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privință. Cel de al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (echivalent art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ.), potrivit cărora modificarea hotărârii se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, astfel încât motivul invocat nu este incident. Este însă de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 (echivalent art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.) C. proc. civ. are în vedere faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material. În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, instanța de fond aplicând în mod corect dispozițiile legale. Astfel, reclamanții au solicitat prin acțiunea inițială precum și prin precizările formulate la data de 25 noiembrie 2015, ca instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 580 3 alin. (2) - (4) C. proc. civ., raportat la cuantumul amenzii stabilite prin sentința 145 din 14 iunie 2011 iar prin coroborarea art. 580 3 alin. (2) teza a treia cu art. 574 C. proc. civ. să se stabilească valoarea despăgubirilor datorate de pârâtă. De asemenea s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire și la plata despăgubirilor sub sancțiunea de 50 lei pe zi, astfel cum s-a dispus prin Sentința nr. 145/2011, irevocabilă. Prin Sentința civilă nr. 145 din 14 iunie 2011 a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta, sub sancțiunea unei penalități de 50 lei/zi de întârziere, ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să trimită Dosarul nr. x/CC expertului evaluator SC D. SRL pentru efectuarea evaluării imobilului care face obiectul dosarului de mai sus. De asemenea, pârâta a fost obligată, sub sancțiunea unei penalități de 50 lei/zi de întârziere, ca în termen de 30 de zile de la comunicarea raportului de evaluare definitiv, să emită pe numele reclamanților, în calitate de moștenitori legali ai defunctei E., titlu de despăgubiri. Cu privire la aceste penalități, din considerentele sentinței menționate mai sus rezultă că acestea au fost stabilite în temeiul art. 18 alin. (1) și 5 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Penalitățile pe fiecare zi de întârziere prevăzute de art. 18 alin. (5) pentru soluțiile prevăzute la alin. (1)și la alin. (4) lit. b) și c au fost concepute ca un mijloc de constrângere la adresa autorității publice pârâte și în același timp ca o garanție pentru persoana vătămată că își va vedea restabilit dreptul sau interesul legitim vătămat, printr-un mecanism distinct de acela al penalităților pentru întârziere și al despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligațiilor, acordate în cadrul procedurii speciale de executare prevăzute de art. 24 din Lege. Potrivit dispozițiilor art. 580 3 alin. (2) din C. proc. civ., dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligația prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă dată cu citarea părților, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației prevăzute de alin. (1), creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispozițiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător. Aplicarea amenzilor cominatorii nu semnifică o executare silită propriu-zisă, ci constituie un mijloc de constrângere indirectă a debitorului, prin intermediul patrimoniului său, pentru a executa în natură obligația cu caracter strict personal pe care și-a asumat-o, constrângere ce se exercită însă în cadrul unei proceduri execuționale. Acesta este și motivul pentru care legiuitorul a introdus textul sus-menționat în cartea a V-a a C. proc. civ., intitulată "Despre executarea silită", la cap. VI ce vizează predarea silită a bunurilor și executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face, respectiv în secțiunea a IV-a a acestui capitol, intitulată "Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face". Întrucât prin dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ., legiuitorul nu a stabilit altfel, rezultă că a înțeles că această procedură execuțională să se desfășoare cu respectarea prevederilor conținute de normele cu caracter general, aplicabile tuturor modalităților și formelor de executare silită, prevederi cum sunt cea referitoare la încuviințarea executării silite de către instanța de executare, înscrisă în art. 373 1 alin. (1) C. proc. civ., și cea referitoare la comunicarea somației către debitor, conținută de art. 387 alin. (1) din același Cod, pentru a putea fi începută executarea. Împrejurarea că în cuprinsul art. 580 3 C. proc. civ. nu se menționează că debitorul trebuie mai întâi somat și după aceea se poate cere aplicarea amenzii cominatorii se explică prin dorința legiuitorului de a evita repetabilitatea inutilă, în condițiile în care o astfel de mențiune este înscrisă în art. 387 din acest Cod, ce are caracter de normă generală pentru întreaga materie a executării silite, în art. 572 a Codului, ce are caracter de normă generală în materie de predare silită a bunurilor și executare silită a altor obligații de a face sau de a nu face, precum și în art. 580 2 din același Cod, ce are un astfel de caracter față de textele prin care este reglementată executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face. La redactarea art. 894 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., legiuitorul a considerat ca fiind preferabil să arate în cuprinsul textului că este necesar să se comunice debitorului încheierea de încuviințare a executării și numai în cazul în care acesta nu își îndeplinește, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii, obligația intuitu personae poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi judiciare de către instanța de executare. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 329 C. proc. civ., prin Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a se stabilit că debitorului unei obligații cu caracter strict personal îi poate fi aplicată amenda civilă prevăzută în art. 580 3 C. proc. civ. numai dacă executarea silită a fost încuviințată, iar debitorul a fost somat pentru a-și îndeplini obligația. Rezultă fără putință de tăgadă că aplicarea dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ. devine incidentă numai dacă anterior a fost încuviințată o procedură de executare silită. Mai mult decât atât, temeiul juridic al acțiunii formulate, respectiv art. 580 3 C. proc. civ. nu este aplicabil speței deoarece amenda nu a fost stabilită conform acestui text legal. Pe cale de consecință, nici prevederile Deciziei nr. 3/2011 a Înaltei Curți - Secțiile Unite nu sunt incidente, deoarece, pe de o parte, debitorul nu a fost somat să-și execute obligația, iar, pe de altă parte, art. 580 3 alin. (1) și (2) C. proc. civ. se referă la obligația de a face și nu de a da, astfel cum este cazul amenzii impuse prin dispozițiile art. 24 și 25 din Legea contenciosului administrativ. În același sens s-a pronunțat Înalta Curte și prin Decizia nr. 568 din 12 februarie 2015. Cu privire la invocarea art. 488 pct. 7 noul C. proc. civ. care nu are un echivalent direct în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că prin susținerile formulate nu se critică o încălcare a autorității de lucru judecat, invocarea acestui temei de drept fiind pur formală.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente, se constată că în mod corect acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, să se dispună respingerea recursului ca nefondat, în cauză nefiind incidente motivele de casare și de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.