Decizia nr. 202/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 963/2017 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 22 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul D. și cu intervenientul forțat B., obligarea pârâtului la plata sumei de 230.000 RON cu titlu de daune morale și la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii până la plata efectivă a despăgubirilor. Intervenientul forțat a solicitat introducerea în cauză a chemaților în garanție E., SC F. SRL și G..

Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș Prin Sentința nr. 963 din 28 noiembrie 2017 Tribunalul Mureș, secția civilă, a respins acțiunea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâtul D. și cu intervenientul forțat B.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de intervenientul forțat în contradictoriu cu chemații în garanție E., SC F. SRL și G..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin Decizia nr. 43/A din 31 ianuarie 2019 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva deciziei Curții de Apel Târgu Mureș a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A., formulând următoarele critici: - Contrar celor reținute de instanța de apel, soluția procurorului de încetare sau neîncepere a urmăririi penale, indiferent de motiv, nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, astfel încât o acțiune civilă având ca temei răspundere civilă delictuală este posibilă, fără a putea fi oprită de împăcarea părților, câtă vreme aceasta nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 28 C. proc. pen. - Potrivit art. 1365 C. civ., instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori vinovăția autorului faptei; - Împăcarea părților în procesul penal nu poate avea drept consecință exonerarea societății de asigurare de obligația de a plăti victimei accidentului despăgubirile cuvenite pentru prejudiciul material și moral suferit; - Potrivit art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, dacă accidentul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă și în situația în care acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților, împăcarea neregăsindu-se printre cazurile prevăzute de art. 27 din ordin, pentru care asigurătorul nu datorează despăgubiri; - Pretențiile reclamantei sunt pe deplin justificate, întrucât aceasta a suferit vătămări corporale ce au necesitat 40 - 45 zile de îngrijiri medicale și tratament de durată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 4 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 29 ianuarie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimata-chemată în garanție E. a formulat întâmpinare, arătând că: - Hotărârea atacată este temeinică și legală, soluția fiind pronunțată în raport de obiectul cererii, al probatoriului administrat și al documentelor justificative aflate la dosarul cauzei. - Întrucât reclamanta A. a arătat că nu mai are nicio pretenție materială prezentă sau viitoare, sunt incidente dispozițiile art. 22 C. proc. pen., potrivit cărora partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții. Intimatul chemat în garanție F. a formulat întâmpinare, arătând că, în condițiile în care recurenta a declarat, în cadrul cercetării penale, la data de 27 septembrie 2013, iar ulterior la data de 0 august 2014, că nu are pretenții față de intervenientul forțat (care a condus autovehiculul la data producerii accidentului), în mod corect instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 20 alin. (4) și art. 22 C. proc. pen. Susținerile recurentei referitoare la prejudiciul moral nu își găsesc suport probator în actele dosarului, expertiza psihiatrică concluzionând în sensul că aceasta nu este afectată psihic-emoțional de producerea accidentului rutier. C., ca organism de plată a despăgubirilor, a formulat întâmpinare, arătând că acesta nu este asigurător de răspundere civilă, nu încheie polițe RCA, nu are legătură cu persoana vinovată de producerea accidentului, iar rolul său este acela de a garanta protejarea victimelor dacă la data producerii accidentului nu este încheiată o poliță RCA. A solicitat respingerea recursului. Intimatul-intervenient B. a formulat întâmpinare, învederând următoarele aspecte: - Hotărârea atacată este temeinică și legală, iar recurenta reiterează aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de apel; - În cauză nu este vorba de o împăcare a părților pe latură penală, ci de o renunțare la pretențiile civile, afirmație formulată de recurentă în faza de urmărire penală, unde a arătat că nu are față de B. nicio pretenție prezentă sau viitoare; - Motivarea instanței de fond a avut în vedere desistarea acesteia pe latura civilă a cauzei, iar nu pe cea penală; - Prin memoriul de recurs, dar și prin cel de apel, s-au invocat alte prejudicii decât cele invocate prin acțiunea introductivă, aspect ce echivalează cu o modificare a cererii de chemare în judecată; - Recurenta nu a solicitat despăgubiri materiale, ci doar despăgubiri morale derivate dintr-o serie de vătămări corporale care i-ar fi afectat iremediabil modul de viață, prin memoriul de recurs și cel de apel fiind invocate alte prejudicii decât cele menționate în cererea de chemare în judecată, aspect ce echivalează cu o modificare a acțiunii introductive; - Reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu, iar din expertiza tehnică efectuată în cauza penală se reține că intervenientului forțat nu i se poate imputa încălcarea vreunei norme legale, lipsă fiind astfel și fapta ilicită. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - În mod eronat, soluția instanțelor fondului s-a bazat pe considerarea atitudinii procesuale a reclamantei, în cadrul dosarului penal, ca fiind una încadrabilă în dispozițiile art. 20 alin. (4), art. 22 alin. (3) C. proc. pen., texte referitoare la situația în care partea civilă din procesul penal renunță la pretențiile civile formulate și nu mai poate reveni asupra acestui act de dispoziție pentru a introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași motive. În speță, opunerea unui astfel de fine de neprimire acțiunii reclamantei, dedus din irevocabilitatea renunțării la pretențiile civile formulate în procesul penal, s-a bazat pe o interpretare eronată a normelor procedurale penale raportat la situația juridică, în concret, a reclamantei. Astfel, potrivit art. 20 alin. (4) C. proc. pen., în cazul nerespectării vreuneia din condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) - referitoare la cerințele constituirii de parte civilă, până la începerea cercetării judecătorești, în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și probelor pe care se întemeiază - persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în procesul penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă. Potrivit art. 22 alin. (3) C. proc. pen., "partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții". Or, în dosarul penal reclamanta nu a avut calitatea de persoană vătămată, în contextul în care aceasta nu a formulat plângere penală pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) C. pen. (aspect consemnat în Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, Dosar nr. x/2014), ci doar pe aceea de martor, calitate în care a și dat declarații, în faza de urmărire penală. Astfel fiind, raportat la această calitate procesuală, declarațiile făcute în sensul că nu are pretenții civile față de intervenientul forțat B. nu puteau valora o exprimare a poziției de parte civilă, pentru ca apoi să i se opună reclamantei irevocabilitatea renunțării și deci, inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală promovată la instanța civilă prin care s-ar tinde la valorificarea acelorași pretenții Aceasta întrucât pretenții civile în procesul penal poate formula doar persoana vătămată sau succesorii acesteia (conform art. 19 alin. (2) C. proc. pen.), care exercită acțiunea civilă, dobândind astfel calitatea de parte civilă (art. 84 C. proc. pen.). Numai din poziția de parte civilă, dobândită în condițiile legii, se putea manifesta un act de dispoziție, în sensul renunțării la pretenții, asupra căruia ulterior să nu se mai poată reveni, astfel cum statuează dispozițiile art. 22 alin. (3) C. proc. pen. Opunând reclamantei irevocabilitatea renunțării dedusă din prevederile menționate, ale art. 22 alin. (3) C. proc. pen., instanțele fondului au aplicat norma legală unei situații ce nu se circumscria ipotezei acesteia, având în vedere că, astfel cum s-a menționat în dosarul penal, participarea reclamantei s-a făcut în calitate de martor, poziție din care nu se putea constitui parte civilă, pentru ca apoi să se pună problema modalității în care și-ar fi putut reevalua pretențiile civile. Ca atare, este corectă susținerea recurentei-reclamante conform căreia nu i se putea opune, pentru a se trage concluzia inadmisibilității acțiunii, o soluție de neîncepere a urmăririi penale pentru lipsa plângerii prealabile - întrucât o asemenea soluție nu este asimilabilă, prin efectele ei, celor produse de autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, potrivit art. 28 C. proc. pen. - În privința dispozițiilor invocate, ale art. 1365 C. civ. - "instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite" - ele pot justifica într-adevăr, a fortiori, lipsa de consecințe a soluției din penal asupra admisibilității acțiunii civile în speță. Astfel, dacă legiuitorul a reglat, în raporturile dintre jurisdicția civilă și cea penală, modalitatea în care se produc efectele autorității de lucru judecat, în sensul nerecunoașterii opozabilității unor asemenea dezlegări jurisdicționale asupra prejudiciului ori a vinovăției atunci când există o hotărâre judecătorească de achitare sau de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un astfel de efect nu se poate produce în situația unei ordonanțe a procurorului care constată lipsa plângerii prealabile pentru infracțiunea producătoare de prejudicii pe latură civilă (ca atare, imposibilitatea începerii urmăririi penale și deci, a valorificării în vreun fel a pretențiilor civile în cadrul respectivei proceduri). În consecință, decizia atacată, care a confirmat soluția de primă instanță, considerând incidente prevederile art. 22 alin. (3) C. proc. pen., pentru a trage concluzia inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, este eronată, bazată pe aplicarea unor texte de lege lipsite de incidență la speță. Ca atare, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu luarea în considerare a aspectelor care vizează fondul raportului litigios dedus judecății.